Monica Grosu
Despre Dacia şi alte povestiri
Aparținând generației optzeciste, Șerban Tomșa* este un
prozator cu o „amprentă stilistică personală” (Horia Gârbea),
un prozator atras de parabolă, ce exploatează toate resursele
ficțiunii, dar și ale unui realism debarasat de orice iluzie.
Romanele sale – Biblioteca lui Noe (2003), Maimuțe în
haremul nopții (2006), Ghețarul (2009), Călugărul negru
(2013) – au fost remarcate pentru universul fantasmagoric
și bogata imaginație a autorului care dezvăluie pliurile unei
lumi distopice, cel mai adesea grotești. Pe această dimensiune
se dezvoltă și noul volum Supraveghetorul și alte povestiri,
fantezist și baroc în partea de început, mai temperat de
filigranul rememorărilor în partea a doua.
Nuvela Supraveghetorul, cea care deschide noul volum,
decupează în cheie proprie, parodico-simbolică, un moment
din istoria dacilor, o poveste a unor timpuri crepusculare,
populate de indivizi și zei, de o contaminantă poftă de a
trăi intens, de a vocifera și de a nota tot ceea ce se întâmplă.
În hățișul relațiilor și al unui univers populat de foarte
multe personaje, cititorul se poate pierde ușor, mai ales că
totul se derulează cu rapiditate, iar registrul colocvial împinge
provocator povestea spre o zonă a sordidului, delațiunii
și invectivei. Se rețin, în mod categoric, mesele
pantagruelice, mirosurile stridente, imaginile dizgrațioase
ale unor hetaire în hora instinctelor. Un tablou al orgiilor
dionisiace, al comerțului cu femei, o atmosferă de dezmăț
și tavernă murdară, de imoralitate și trădare, toate acestea
trasează conturul, de o aglomerare barocă, al Daciei stră-
moșești, în viziunea inedită a autorului.
Ironia apăsată și valențele unei descrieri arborescente
amprentează discursul narativ ce înregistrează cu voluptate
formele grotescului, adică hidoșenia umană în manifestările-i
caracteristice. Printre personajele nuvelei, identificăm prototipuri
umane cât se poate de reale, portretul lor evoluând
prin aglomerarea detaliilor spre caricatură.
Dacia imaginată de autor pare o țară a compromisului,
năucită de aburii alcoolului și ai meselor festive, asezonate
cu rafinament stilistic. Blestemul și invectiva, de o fantezie
debordantă, accentuează motivul ,,lumii pe dos” și dezvăluie
tentația experimentului, deopotrivă narativ și stilistic:
,,Dar-ar în tine boala râsului nebun!”, ,,Arde-te-ar focul
lui Vulcan!”, ,,Fura-ne-ar hoții lupii din păduri, stăpâne!”,
,,Arde-le-ar otrava mațele!”, ,,Lovi-i-ar somnul de iarnă al
urșilor”, ,,Făta-ți-ar lupoaicele la stână!” ș.a.m.d.
În interiorul acestui spațiu strămoșesc, Șerban Tomșa
imaginează o lume ce-și trăiește alienarea, o lume ce rezonează
mitic, livresc și parabolic cu o epocă a instabilității
și a imposturii. Nu contează atât povestea (intriga), cât
sensul moral pe care îl vizează, prezentul fiind tot o metamorfoză
a trecutului, cu metehnele lui cu tot.
Într-un cu totul alt registru se desfășoară Povestirile și
Portretele în mișcare ce compun partea a doua a volumului
de față. Aceste texte, în majoritatea lor, gravitează în jurul
unor imagini, motive sau întâmplări reale, tipice vieții de
zi cu zi. Concizia e, în bună parte, trăsătura lor definitorie,
căreia i se adaugă limbajul mai mereu subversiv, căci
întâmplările și situațiile creionate au tâlcul lor, ascuns.
Istorioarele înfățișate iau uneori o turnură tragică, alteori
alunecă în fantastic și straniu. Sunt pagini lapidare, dinamizate
de replici sau frânturi de realitate care interferează
în voie cu ficțiunea. În fapt, la Șerban Tomșa, realitatea
se continuă în ficțiune, se amestecă până la diluare, lăsând
impresia unei ambiguități, mai ales finalul povestirilor
făcând loc problematizării. Dincolo de ingineria textuală,
răzbate autenticitatea momentelor surprinse, realismul lor
dur, fixat în dimensiunile recognoscibile ale societății
românești.
Portretele în mișcare ne duc într-o lume cu nume familiare
(cultural vorbind), o lume spre care putem privi din
colțuri diferite de fereastră, înregistrând creuzetul opiniilor,
întâmplărilor și amintirilor spre care Șerban Tomșa
se întoarce, cum altfel, decât nostalgic. Unele figuri evocate,
cum e cea a poetului și profesorului Ioan Alexandru,
în preajma căruia și autorul de față s-a aflat la un moment
dat, impun, prin simpla rostire a numelui, o atitudine de
respect hieratic, melancolie și admirație la un loc. Rândurile
scrise trădează un surâs afectuos și comprehensiv,
fiindcă oamenii evocați aici ,,sunt niște mituri. Ei stârnesc
și acum curcubeie în mințile noastre”, spune autorul.
Lecturi astrale
MONICA GROSU
DESPRE DACIA ȘI ALTE POVESTIRI
ASTRA / 3-4, 2017
http://www.revista-astra.ro/literatura/
26
Amintirea lor supraetajează fragmente de timp din anii
studenției, cu atmosfera din cămine și momentele de neuitat
petrecute în compania lui Ion Stratan, Marius Bădițescu
sau Romulus Bucur. În graba clipei, paginile dedicate
acestora, ca și altora precum Alexandru Mușina, Ștefan
Cazimir, Tompa Gabor sau Daniel Pișcu, devin cu atât
mai prețioase din punct de vedere documentar și caracteriologic,
cu cât constituie mărturii personale pe care istoria
literară le va înregistra cu siguranță.
Deopotrivă pentru configurarea unui stil personal (marcat
de incursiuni fabulatorii și o imagistică provocatoare)
și pentru libertatea evocativă a paginii memorialistice, scriitorul
Șerban Tomșa merită cunoscut mai îndeaproape.
*Şerban Tomşa, Supraveghetorul și alte povestiri, Editura
Tracus Arte, București, 2017.
ASTRA, Literatură, arte şi idei [Nr. 15]
Serie nouă, anul VII ( LI), nr. 3-4 (351-352) - 2017