Voi trage obloanele

Juan Rulfo va fi, probabil, ultima temă de pe acest blog.
Apoi voi trage obloanele pentru mult, foarte mult timp.

Întâlnire în vis

”Dacă, printr-o minune, adorm, vine cineva și mă trezește. Dacă nu vine, visez că vine. Când se întâmplă, foarte rar, să dorm adânc, visez că sunt treaz. Există o rețetă de somn fără vise care te întorc perpetuu la realitate?
P.S. E dimineață și nu pot închide un ochi.”

Așa scriam de dimineață.

Pe la ora șapte am adormit. Și ce să vezi? În fața mea a apărut Dumitru Augustin Doman, îmbrăcat în alb din cap până-n picioare : pantofi, costum, cămașă, cravată, pălărie. Un nobil rus impunător. În alb eram și eu și ne-am repezit unul spre celălalt, îmbrățișându-ne și pupându-ne rusește. Înțolit la fel, dar mai înalt decât este în realitate, pe lângă noi a încercat să se strecoare Mircea Cărtărescu. L-am înșfăcat și l-am ținut lângă noi. Imediat a apărut Radu Aldulescu, înveșmântat și el numai în alb, elegant și cu pălăria pe-o sprânceană. Stăteam în cerc și ne priveam unii pe alții. Frumusețea le strălucea pe fețe, erau tineri, supli, stilați. Apoi l-am întrebat pe Cărtărescu despre domeniul său. Se făcea că are o proprietate imensă, cu păduri, un râu și un mic palat. Mi-a povestit, privindu-mă în ochi, despre frumusețea râului și despre arhitectura castelului său. Eram toți fericiți. 

Apoi tovarășii mei au pornit în șir indian, către soare-apune. Ultimul, apărut de nicăieri, părea un necunoscut. Era leit regretatul Dinu Manolache, dar în mintea mea se suprapunea cu chipul unui Dan Stanca seducător. ”Ce frumos e ăsta, ultimul!” a exclamat un glas de femeie.

Și se topeau în purpura asfințitului.

Un hăhăit gros, băsescian, dar aparținând unui potentat local, a rupt vraja și m-am trezit. 

Era ora nouă.

A murit Enkidu, prietenul care a vânat cu mine idei

     A murit Pavel Staicu.
    Când am un pic de răgaz, îi sun pe câțiva dintre bunii mei prieteni pe care nu i-am văzut de mulți ani. Sunt foști colegi de liceu și de facultate. ( Dintre ei, este unul care nu răspunde niciodată și îmi scapă motivul pentru care face asta. Ca un făcut, uit mereu că nu trebuie să-i mai telefonez.) Vineri seara, telefonul lui Pavel a sunat zadarnic. Nu era ăsta obiceiul lui, cum stă scris într-o fabulă a lui Alexandrescu. A doua zi m-a sunat numărul lui, iar soția sa, Marina, mi-a explicat că Pavel a murit  fulgerător pe 27 octombrie, anul trecut. Am rămas fără cuvinte.
Am avut  o viață complicată încă din adolescență și Pavel m-a căutat chiar la începutul clasei a IX-a ( i se păruse că sunt un tip interesant)  și m-a onorat cu o prietenie rămasă nestinsă după 46 de ani,. Ne-am contrazis amical de multe ori, însă nu ne-am supărat niciodată unul pe celălalt. Stăteam cu chirie în centrul Bolintinului ( în mod ciudat, în curtea aceea, plină de peri, a fost ridicată o vilă, iar din casa veche a rămas numai camera mea), iar el mă vizita după-miaza și discutam ore în șir, când nu ne hotăram să ne plimbăm prin zăvoaiele Argeșului, până aproape că leșinam de foame. Am povestit cândva cum am încercat să fierbem niște melci și am rămas nemâncați  și dezgustați, din lipsa noastră de pricepere în treburile culinare.
Prin Pavel, am cunoscut-o pe doamna Milica, sora sa mai mare și soția poetului Dan Florică. Aveau o casă mare, însă n-aș mai ști să spun pe ce stradă din Bolintin se află. Familia lui Pavel locuia în Vânători și vara el venea cu bicicleta pe la mine. Prietenul meu avea o ținută drapată, ca alui Clint Eastwood și un păr atât de negru, încât bătea în albăstrui. Îmi spunea că se trage dintr-o ramură a unor asiatici originari din nord-estul Moldovei.
M-a vizitat și în urmă cu vreo cincisprezece ani și a rămas să ne revedem. Se recăsătorise și avea, din prima căsătorie, o fată și un băiat. Se pare că ei s-au îngrijit ca el să fie înmormântat la Vânători, respectându-i-se ultima dorință. A murit fulgerător, după ce se odihnise după prânz și se pregătea să se instaleze sub nucul său, unde își nota ideile într-un carnet.
Pavel este toată adolescența mea și o mare parte din tinerețe. Am tot mai des sentimentul că nu voi mai avea timp să fac nimic din ceea ce plănuisem pentru ultimii anii ai vieții mele.
Timpul nu mai are îndurare cu noi.

P.S. În asemenea împrejurări nu pot emite decât banalități. O voi spune și pe ultima. Sunt heterosexual ( un prieten mi-a făcut observația că i-aș putea jigni pe unii de altă orientare)  și deloc invidios pe calitățile altora. Așa s-a întâmplat că am avut mulți prieteni foarte chipeși. Le admiram frumusețea fizică și noblețea sufletească, iar ei se cruceau de nebunia și de curajul cu care mă preumblam prin viață. Despre noi se va putea spune cândva că am trăit frumos și periculos.

Selfie-uri în peștera din Altamira ( din carnetul unui mizantrop)

Literatura și arta ne-au înfrumusețat sufletul.
Mitologia a dat un rost existenței noastre.
Instinctele noastre au fost îmbrăcate în ritualuri și gesturi sacre.
Știința ne-a oferit lumina cunoașterii și ne-a făcut viața ușoară. Dar ne-a distrus și ceea ce aveam mai de preț. I-a alungat pe zei din cer, făcându-ne să uităm că nu putem trăi decât în preajma celor mai puternici decât noi. Ne-a expus atât demult interiorul, încât amorul nu mai are nimic romantic sau misterios. Artiștii înșiși au dezgolit trupurile umane, scoțându-le nu numai hainele, dar și nobilele elanuri spirituale.
A venit și vremea când putem comunica instant cu orice om de pe planetă. Un amic, artist plastic, s-a afumat într-o seară și a vorbit toată noaptea la telefon cu un pictor necunoscut, din Siberia, epuizându-și rezervele financiare. Nu știu de ce a făcut asta. Internetul îi era mai la îndemână. Sigur, există și țări în care netul funcționează foarte încet. În Africa de Sud, de pildă, dacă trimiți un mesaj unui prieten aflat la sute de kilometri de tine și pleci apoi pe jos către persoana cu pricina, ajungi cu mult înaintea rândurilor tale.
Dar netul îți satisface toate fanteziile. Elevii mei nu mai citesc nimic. Într-un an n-au reușit să parcurgă o singură pagină din O scrisoare pierdută sau din Baltagul. ( Las la o parte faptul că, dacă era după mine, romanul ăsta n-ar fi intrat în programa clasei a VIII-a.) Însă nu se despart de telefoane. Sunt tot timpul cu degetele pe ele. După cursuri, când trec pe stradă, îi văd adunați în grupuri și urmărind, pe câte un ecran mai mare, filme foarte instructive. Pe urmă își fac poze și le trimit celor dragi. Pentru a comunica, nici adulții n-au nevoie de cuvinte sau de strategii complicate. Imaginile sunt elocvente, iar dialogurile sunt directe și eficiente.
- Vrei...?
- Când?
- Diseară, la...
Sălbaticii pictau, pe pereții peșterilor, animalele pe care doreau să le vâneze. Le luau în stăpânire trupurile, în mod magic. Stâncile erau niște ecrane pe care primitivii își proiectau dorințele. Acum, telefoanele au devenit tarabe video pe care este expusă o marfă foarte căutată. Am făcut un ocol de zeci de milenii pentru a ajunge la un mod simplu de satisfacere a unor nevoi imperioase. Asta e, n-avem ce face. Omul a avut de la început, în gene, înclinația către negustorie. Comerțul este marea vânătoare a timpului nostru. În România numai cultura nu se vinde și duce la faliment.

P.S. În învățământ nu mai e loc de nimic, cu excepția ideii de comunicare. Povestea a prins peste tot și am auzit o analfabetă ( pe bune!) care îl căina pe nepotul său, un repetent de vocație, că acela nu știe să...comunice. Bine, dar întreb și eu : ce poți comunica dacă n-ai deschis o carte și nu ai nimic în cap? A, da, uitasem : poți spune ce ai de vânzare și ce vrei să cumperi.

Un păcat de neiertat

 Muncesc pe șapte planuri și sunt obligat să folosesc fiecare secundă pe care o am la dispoziție. Așa se face că-mi scapă, în articole,  greșeli de literă și repetarea unor cuvinte. Când corectez, înlocuiesc unele forme lexicale fără să am răgazul de a reciti întregul context. Și, din nou, apar termeni reluați în diverse enunțuri. Dacă aș fi scris cu stiloul, altfel ar fi stat lucrurile. Tastez însă încet și prost, cu un singur deget. Parcă e un blestem. Textele lasă impresia de neglijență. Cel mai jenant e când aceste detalii răzbesc până dincolo de tipar.
De aceea am hotărât fie să reduc celelalte activități cu care viața m-a împovărat ca pe un personaj kafkian, fie să scriu mai rar sau chiar deloc pe blog.
Dar dacă aș apropia de zero toate activitățile mele care nu sunt legate de scrierea unor cărți?
Ar fi convenabil din multe puncte de vedere.

Un cenaclu, o generație, o direcție literară. Contribuția mea la volumul colectiv ”Cenaclul de Luni - 40”, ediție îngrijită de Ion Bogdan Lefter, Călin Vlasie

1.  La Cenaclul de Luni m-am dus prima dată prin 1978, din admirație față de Nicolae Manolescu. Îi citeam cronicile încă din 1970, când am descoperit România literară, pornind de la o tabletă semnată de Geo Bogza și reprodusă în manualul meu de limba română.

   E bine să rememorăm scenele petrecute aievea în sala din Grigore Preoteasa, exact din aceleași motive pentru care cronicarii  de odinioară s-au pus pe scris: să nu cadă în uitare lucruri mai mult decât folositoare pentru generațiile care vor veni după noi. Am mers la cenaclu sporadic și numai pentru o scurtă perioadă de timp. N-am fost de față când au citit clujenii. Nici când a fost invitat Nicolae Breban. Doru Mareș, care îl idolatriza pe Breban, mi-a relatat mai târziu, cu delicii, cum au decurs evenimentele.

Țin însă minte serile în care Mircea Nedelciu împărțea prietenilor volumele sale, proaspăt apărute.

Sunt încă sub impresia lăsată de fata înaltă, frumoasă, care îl însoțea pe Ioan Groșan.

Sunt încă prins în privirile Marianei Marin, încărcate de o melancolie întunecată.

Mă frapează și acum frumusețea de atunci a lui Bogdan Ghiu.

L-am auzit pe Nicolae Manolescu spunând despre un vers al lui Coșovei - ”mi s-au îngălbenit unghiile” - că ”valorează cât un raft întreg de poezie”.

Am ascultat poemele extraordinare ale lui Iaru. Atunci Constantin Crișan i-a spus poetului cuvinte memorabile :” Fii atent ca talentul să nu te dea afară din poezie!”

Într-o noapte, Mircea Cărtărescu a spus că Daniel Pișcu este cel mai mare poet pe care îl citise în viața lui.

L-am auzit pe același Nicolae Manolescu afirmând că Cinci cântece pentru eroii civilizatori este un text ”foarte important”. Cel mai mult m-a contrariat momentul în care a citit Mircea Cărtărescu. Cărtărescu era un coleg dintr-un an mai mare, tăcut, retras, care frecventa de puțin timp cenaclul. Nu îl urmăream cu atenție, nu mă interesa în mod deosebit. Am remarcat numai ce sărea oricui în ochi. Era un tânăr foarte serios și se spunea despre el că nu lăsa să treacă o zi fără a citi o carte.  Părea încărcat cu insesizabile energii interioare. Se comporta ca un estet. Îmi amintesc că prietenii săi erau uimiți de o confesiune a viitorului mare poet. Fusese la un concert și nu se putuse bucura de muzică, fiindcă membrii orchestrei aveau manșetele hainelor tocite! A venit și seara care avea să-mi rămână pentru totdeauna în minte. Sincer vorbind, nu m-așteptam la lucruri ieșite din comun. Nici vocea ușor nazală a scriitorului nu-l avantaja. Totuși, după numai câteva secunde am simțit că un taifun lexical mă poartă pe undeva pe sub cupola înstelată a nopții. Cărtărescu a citit atunci Căderea, poem pe care avea să i-l dedice mai târziu lui Nicolae Manolescu. Ascutam din ce în ce mai concentrat. Versurile lui Cărtărescu cădeau peste mine ca o avalanșă, ca o cascadă și mă bulversau, mă uluiau, mă copleșeau. Nicicând cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și versurile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc, Ion Gheorghe, care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nicio logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. Dintre poeții tineri care au vorbit atunci, Călin Vlasie a fost singurul care l-a lăudat pe Cărtărescu fără rezerve, cu argumente solide. A fost și un gest de fair-play. La sfârşit, ca de obicei, a luat cuvântul Nicolae Manolescu, care, contrazicându-i pe baronii cenaclului, şi-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui ”poet excepțional”, extraordinar de talentat, evidențiind, printre altele, ”senzualitatea lexicală” neobișnuită a textelor. Mai târziu, în cronica la Faruri, vitrine, fotografii, criticul avea să scrie că Mircea Cărtărescu se anunță ”un mare poet”. Din acel moment, steaua lui Mircea Cărtărescu a început să urce vertiginos. Peste câteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung, ca imago mundi. 

Momentele vesele nu lipseau. Un coleg de cămin, Ivan Gheorghe, sărbătorise îndelung, cu prietenii,  nu știu ce eveniment, înainte de a veni să-și citească poeziile în cenaclu. Era pulbere. Citea un vers și sughița. Citea alt vers și sughița. Sughița la fiecare vers.

Culorile apei sînt... hâc!... vii

E...hâc!... bine etc.

Asistența era însă la înălțime. N-am văzut pe nimeni zâmbind ori făcând complice cu ochiul. Toată lumea asculta într-o tăcere încărcată de gravitate.

După ce a terminat de citit ultimele cuvinte, Ivan și-a rotit cu viclenie bahică ochii peste adunare și a zis, oftând de mulțumire :

- Bogdaproste c-am terminat! Hâc!

Stratan mi-a evocat o luare de cuvânt a lui Radu Săplăcan, pe care l-au ținut prietenii de subsuori ca să poată sta în picioare și vorbi. Cu toate astea, Săplăcan a spus lucruri uluitoare :” Iaru  este cel mai talentat dintre poeții inteligenți, iar Coșovei este cel mai inteligent dintre poeții talentați.”

Într-o seară, un tânăr îşi citise producţiile lirice, iar comentatorii îl lăudaseră în linii mari, dar îi găsiseră un păcat capital : nu era original, semăna prea mult cu chinezul Li Tai-Pe. Au luat cuvântul mai mulţi participanţi. Unul simțea adieri din Li Tai-Pe. Altul l-a făcut epigon al lui Li Tai-Pe. Cineva, mai îngăduitor, a zis că e vorba doar de o afinitate de viziune cu Li Tai-Pe. La sfârșit,   concluzia tuturor era clară : influenţa lui Li Tai-Pe era copleșitoare. Lumea se pregătea să plece, dar junele rămăsese prostit, pe locul său, pradă unei mari nedumeriri. În final, s-a ridicat în picioare şi a zis cu un glas sfios :

- Îmi daţi voie să vă întreb şi eu ceva?

- Sigur, sigur, a răspuns cu amabilitate  conducătorul cenaclului.

- Îmi puteţi spune şi mie cine dracu' este Li Tai-Pe ăsta?

Cu alt prilej, după ce a fost acuzat de lipsă de originalitate, un veleitar feroce a urlat la sfârşitul şedinţei, pe când ne pregăteam să ieșim :

- Staţi aşa! Eu mi-am pus tot sufletul în versurile alea şi voi ați scuipaţi pe sufletul meu!

- Domnule, a replicat preşedintele cenaclului, nu vă supăraţi, dar sunteţi lipsit de originalitate.

Şi toată lumea a făcut un pas către ușă.

- Staţi aşa! a ţipat din nou contestatul. Eu am făcut şi am dres etc. De ce nu m-ascultați?

- Domnule, nu vă supărați, a zis Nicolae Manolescu, dar spuneți lucruri neinteresante.

- Stați așa! Eu sunt sincer, am trăit pe pielea mea ce am scris acolo!

 Și dă-i și dă-i! A ţinut-o în felul ăsta minute în şir.

- Să vedeţi, a spus Nicolae Manolescu, că ăsta ne aşteaptă afară cu ciomagul şi ne rupe oasele!

La o lectură a lui Stratan, Romulus Brâncoveanu s-a ridicat și a spus :

- N-am auzit în viața mea versuri mai proaste și n-am văzut autor mai lipsit de talent decât cel care a citit acum!

Foarte calm, Stratan a scos un stilou și l-a întrebat amuzat:

- Cum te numești tu, bătrâne?

- Romulus Brâncoveanu. De ce?

- Îți notez numele, să-l țin minte.

Și, foarte tacticos, a scris pe un pachet de Snagov, în râsetele publicului, numele criticului său.

Cu alt prilej, cineva a folosit construcția ”poeți nichiți”. Se referea la poeții aflați sun puternica influență a lui Nichita Stănescu.

̶  Stați așa, a intervenit altcnieva. Trebuie să definim termenul. Ce înseamnă ”poet nichit”?

̶  ”Nichit”, a explicat Daniel Pișcu, înseamnă ”a nu fi chit”.

                        

2. Nicolae Manolescu era pe atunci un bărbat încă tânăr, subțire, dezinvolt, având un chip smead, viril, foarte expresiv, cu niște ochi sfredelitori, emanând o inteligență neobișnuită. A fost, pe toată durata funcționării cenaclului, figura centrală a colocviilor, magnetică, în jurul căreia gravitau aspiranții la consacrare. Avea charismă, gust literar impecabil și curajul afirmațiilor tranșante. Inspira încredere totală. Era un seducător plin de persuasiune. Ulterior au funcționat multe cenacluri, dar numai acolo putea fi găsită magia noii literaturi. Dacă îi plăceau poeții care citeau, Nicolae Manolescu mergea până la capăt cu susținerea acestora, scriind elogios despre cărțile lor și sprijinindu-i prin diferite mijloace. Înzestrat cu o inteligență luminoasă, zărea lucruri care nouă ne scăpau și descoperea noul acolo unde alții vedeau tâmpenii. Avea o lejeritate încântătoare în exprimare și făcea asociații de idei surprinzătoare care, formulate de el, sunau foarte firesc. Vorbea calm, elegant, coerent, exact, cu umor. Cele mai nărăvașe concepte veneau și i se așezau, supuse, în palmă. Era un spectacol intelectual de zile mari. Peste ani, Fănuș Neagu avea să-i facă un portret memorabil, deși scris fără prea multă simpatie. Citez din memorie : ”Are mâini de argint. Afurisit. Fumează subțire.” Fuma aproape un pachet de Kent în câteva ore și venea însoțit totdeauna de o necunoscută care ne tăia respirația. Numai Ioan Groșan mai descindea însoțit de o fată brunetă, frumoasă, mai înaltă cu un cap decât el. La Universitate, în timp ce Dodu Bălan și Al. Hanță erau profesori universitari plini, decani, rectori și prorectori, Nicolae Manolescu era angajat ca lector și avea niște opționale. Pe când ținea, la anul lui Cărtărescu, prelegerile despre roman, chiuleam de la cursul de lingvistică al lui Liviu Onu și mergeam cu Stratan să-l ascult pe autorul Lecturilor infidele. Manolescu era familiar cu cenacliștii care formau acolo primul cerc al puterii literare - Stratan, Iaru, Cărtărescu, Radu Călin Cristea și Traian T. Coșovei. -, lua uneori o cafea cu ei, dar se purta oarecum distant cu ceilalți. Ascultam cu interes relatările lui Stratan despre întâlnirile cu Manolescu și așa am aflat că era un tip comunicativ, plin de umor, dar nu căuta să-și facă prieteni. Trebuia ca inițiativa să vină din partea celui care își dorea apropierea de critic.  Cert e că inteligența sa  intimida pe oricine. Nu era bătrânelul blajin, cu aere de bibliotecar, precum Crohmălniceanu, pe care-l puteai trage de haină, pentru a-l întreba ce mai face.

O vreme m-a intrigat prezența permanentă a unui bărbat relativ în vârstă, distins și tăcut. Nu vorbea pe marginea textelor și nu schimba impresii cu vecinii. Stătea nemișcat tot timpul ședințelor, ca o figurină modelată în abanos, un veritabil mandarin autohton. Numai ochii îi sclipeau, plini de interes, când vorbea Nicolae Manolescu. Bănuiam că necunoscutul venea tot de dragul vestitului critic literar. Mai târziu am descoperit că misteriosul domn nu era altul decât filosoful Mihai Șora.

Nino Stratan era strălucitor, incredibil, cu o conversație care pe mulți îi descumpănea. Te lăsa spectator mut la un spectacol în care cuvintele se roteau în curcubeie. Avea geniul exprimării orale. Mușina spunea despre el că ”este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea”. Poate numai Ion Barbu a mai dat contemporanilor sentimentul, în perioada dintre războaie, că au de-a face cu un geniu colocvial. Ca om, Nino era îndatoritor și amabil, reverențios chiar, fermecător în atitudinea generoasă pe care o avea față de colegii săi, indiferent că erau scriitori în devenire sau doar iubitori de literatură.

     Daniel Pișcu semăna mult cu Nino. Vervă, poante, umor, ingenuitate. Părea, ca și autorul Ieșirii din apă, un copil mare, altruist și blând, solidar și tolerant. Ca și Bacovia, dădea impresia că-și scrie versurile în complicitate cu o forță misterioasă, aflată dincolo de uman.

      Valentin Emil Mușat era doldora de formulări celinian-expresive și autorul unor viziuni grotești, suprapuse realului și prezentate ca adevăruri indiscutabile. Îmi e dor de umorul, de înțepăturile și de fanteziile sale.

      Romulus Bucur era un ardelean de o hărnicie impresionantă, temeinică, nedisprețuind licențele cu care erau condimentate unele cărți, Citea tot timpul și auzeam și prin somn foșnetul filelor întoarse. În răstimpuri chicotea de plăcere când savura vreun pasaj mai deocheat. Se oprea și îmi citea și mie ceea ce-l bucura atât de mult. Un poet rafinat, subtil, modern, admirabil. Un extraordinar degustător al cruzimilor literare mult rafinate.

     Călin Vlasie avea o înfățișare virilă și visătoare, în același timp, ca un star de cinema înclinat către discreție. Părea poetul înzestrat cu o totală libertate, atât în viața de toate zilele, cât și în paginile scrise. Îți dădea permanent impresia unui bărbat care putea asigura protecția oricui i-ar fi cerut sprijinul. În cenaclu era rezervat, cu o aură seniorală și cu remarcabilă stăpânire de sine. Argumenta calm, convingător, cu siguranță. N-am fost de față, din păcate, la lecturile sale.

     Alexandru Mușină era vizitat de idee. Putea pune la punct o teorie cât ai zice pește. Cititor pasionat, nu se oprea din citit nici când se ducea la toaletă. Parcă-l văd venind de acolo și zicând : ”Uite, din volumul ăsta aș putea scoate un eseu ca lumea.” Îl citea atunci pe Emil Brumaru. Apreciam la el sinceritatea. Nu era ipocrit și asta îi aducea multe înjurături în spate din partea camarazilor în ale poeziei. Un motan blajin, sceptic, sictirit.

       Eugen Suciu era frumos, seducător și părea că este conștient de farmecele sale.

       Doru Mareș era un Don Juan furtunos, un Marchiz de Sade al vremurilor noastre. Băiat frumos și subțire - mama sa era medic, iar tatăl colonel -, avea mult haz și era preocupat de eternul feminin privit prin lupa perversă a lui Freud. Era plin de povești și juca aievea rolul unui trubadur cinic. 

     Pe Florin Iaru îl vedeam numai la cenaclu. Ludic, nebun în sensul frumos, supertalentat, veșnic nonconformist, risipitor cu darurile sale.

    Traian T. Coșovei își regiza aparițiile și se îmbrăca excentric - apărea chiar și într-o uniformă de general interbelic -, epata, afișând un stil aristocratic care i se potrivea cel mai adesea.

     Radu Călin Cristea era inteligent, civilizat, prevenitor, atent la nuanțe. Era nobilul posesor al unei conduite nobile, ferite de mizerii și de intrigi mărunte. A avut un rol esențial în menținerea unui echilibru necesar în cenaclu, în condițiile în care acolo se reuneau, în fiecare săptămână, mai mulți poeți temperamentali..

      Mircea Cărtărescu  a rămas, în timp, un reper principal ale poveștii scrise în Cenaclul de Luni. E necesar să fac o mărturisire în legătură cu el. Oricât m-am străduit să-l iubesc pe om, cum făceam/fac cu poemele sale, n-am reușit. Și am depus eforturi mari în această direcție. Nici nu i-am purtat vreodată antipatie, fiindcă este imposibil să ai o reacție de respingere față de un autor care scrie atât de bine. În mod sigur nu l-am înțeles : mi se părea un tânăr care nu se potrivea cu ideea mea de cum ar trebui să se poarte un poet. Să fie, adică, risipitor, ludic, altruist, cum erau Stratan, Mușat, Iaru și Pișcu. Cărtărescu era încordat, grav, lipsit de umor, însă cu spirit practic, mereu în urmărirea unor ținte zilnice și de perspectivă. Răuvoitorii ar fi putut spune că era artificial,  nefiresc. ( Nu văd niciun defect aici. Naturalul nu este specific artei. La o adică, Nichita Stănescu însuși era nefiresc! ) Sunt de părere că Mircea Cărtărescu era riguros, urmând durul și câștigătorul drum al statisticilor : nicio zi fără o carte citită și fără n pagini scrise. Repet, nu i-am fost un apropiat, nu l-am studiat în mod special : remarc numai ce mi s-a impus ca o evidență. Părea arogant, dar după atâția ani sunt convins că răceala lui excesivă era doar o carapace care îi proteja fragilitatea afectivă. Cultiva relații exclusiv cu cei care scriau și își făcuseră un nume în branșă sau cu oameni pe care îi suspecta că au talent și de la care avea câte ceva de învățat sau de împrumutat. Nu băga în seamă restul lumii. Tocmai apăruse magnifica antologie Aer cu diamante și un coleg a trecut pe la fiecare autor, solicitând autografe. Iaru, Coșovei și Stratan au scris câteva cuvinte pline de amabilitate, numai Cărtărescu și-a caligrafiat numele la începutul secțiunii care îi aparținea și i-a înapoit volumul camaradului său, fără să-l privească. Mai târziu am observat că vedetele cenaclului obișnuiau să-și transmită unul altuia, spre lectură, volumele aflate în lucru. Am constatat însă  că, de la o vreme, Stratan evita să-i dea lui Cărtărescu textele. Se pare că acesta din urmă era receptiv la unele idei/imagini care îl inspirau și cărora le dădea o strălucire incomparabilă, așa cum autorul inițial nu putuse s-o facă. Cărtărescu era în stare să intre în pielea cuiva, să scrie cumva în tonul aceluia, dar cu trei trepte valorice mai sus, falimentându-l, devalorizându-l pe nefericitul care îi sugerase orizontul unui alt mod de a scrie. E cam ceea ce a făcut Eminescu cu Samson Bodnărescu, dar, în cazul lui Cărtărescu, fenomenul se producea la o scară incomparabil mai mare. Se vede acest lucru și în Levantul. Îl vedeam pe Cărtărescu ca pe un culegător și ca pe un actor intrat în pielea unui personaj pe care îl juca fără a respecta datele inițiale ale textului. Schimba fundamental partitura, rescriind, în definitiv, întreaga piesă. Sper să nu-mi ia opinia în nume de rău : îi admir opera, îl consider un incomparabil poet și am scris aceste rânduri cu mult respect față de cărțile sale.

     O figură interesantă era Viorel Padina ( Abălaru, pe numele său adevărat). Scrisese Poemul de oțel și era un tip viguros, înzestrat, semeț, cu înclinații pentru farse literare. Prieten cu Nichita Stănescu, Padina îi luase acestuia un interviu și, ca să facă răspunsurile mai interesante, pusese multe lucruri de la el, spre marea supărare a autorului celor 11 elegii. Publicase un interviu și cu Nicolae Manolescu, în care cel din urmă spusese : ” Nichita Stănescu îmi taie respirația astăzi ca și ieri.”

     Glasurile au tăcut. Cenaclul de Luni a intrat în istorie.  Pământul astupă treptat gurile oamenilor. Rămâne doar ceea ce unii dintre ei au scris.

     Amin!

3. Abia după ce clasicii optzecismului și-au citit poemele și s-a configurat o nouă direcție literară, mi-am dat seama că insolitul cenaclu era casa marii literaturi.  Un loc în care te puteai afirma fără întârziere, un spațiu literar și moral privilegiat,  în care se purtau discuții de o libertate cuceritoare, o insulă de estetic într-o lume politizată până la absurd. Impresia de templu laic al literaturii s-a cristalizat datorită încrederii totale pe care o inspira același Nicolae Manolescu, al cărui rol decisiv în formarea și afirmarea poeților optzeciști nu va fi niciodată suficient de bine subliniat. Sunt câteva elemente care făceau din sala aceea de la Grigore Preoteasa un loc extrem de atractiv. Mai întâi era ispita afirmării fulgerătoare. Manolescu era cronicarul României literare și orice apreciere venită din partea lui însemna consacrarea imediată. El însuși se manifesta cu toleranță față de cei care citeau. Autorul Metamorfozelor poeziei nu era drastic cu textele prezentate. Dacă nu-i plăceau, găsea formulări eufemistice, afirmând că ”versurile se lipesc unele de altele”, ”arată tehnică deficitară” etc. În cazurile catastrofale își călca pe inimă și spunea că poeziile sunt neinteresante. Păcat că monologurile criticului n-au fost înregistrate. Ori poate că au fost și zac pe undeva, prin arhivele Securității. Îmi aduc aminte de unul care citea panseuri și râdea singur, în hohote, de ceea ce silabisea. ” Nu-nțeleg de ce râde”, zicea Manolescu, foarte serios. Anonimii se simțeau încurajați și de atitudinea camaraderească a profesorului față de cei câțiva studenți ai săi, pe care îi trata oarecum diferențiat. De altminteri, unii dintre aceștia vor fi și cei care vor forma repede un fel de cordon în jurul criticului. Ei se vor afirma, în scurt timp, ca niște lideri de facto: Stratan, Iaru, Coșovei, Radu Călin Cristea și, un pic mai târziu, Mircea Cărtărescu. Novicii aveau să învețe curând, pe pielea lor, că tupeul nu era totul. Îmi amintesc de un student, Gheorghe Perianu, care fusese de atâtea ori ridiculizat de cerberii cenaclului, încât lumea începea să râdă de câte ori lua cuvântul ori citea poeme. Era siguranța că dacă ai o brumă de valoare, aceasta va fi imediat sesizată de ochiul ager al lui Nicolae Manolescu. Forța sa de pătrundere a unui text îi uimea pe toți. Accepta orice formulă artistică, oricât de surprinzătoare, dacă era convingătoare pentru el. O valida fără ezitare. Îi admiram mobilitatea intelectuală din cronici și din cărți, dar nu crezusem că poate avea o atât de spontană înțelegere a noului. Era oarecum distant, însă nu se purta nici cu scorțoșenie, așa cum ne așteptasem la început.  

     Pe urmă, dezbaterile pe marginea textelor citite erau captivante. Toată lumea avea de spus și de învâțat câte ceva. Nicolae Manolescu are, o dată în plus, meritul de a fi indus, în cenaclu, o democrație a schimbului de idei, pe fondul autorității sale evidente. În general, erau scoși în margine ignoranții și adepții talentului nativ, primitiv, netrecut prin biblioteci. Pentru mine, Cenaclul de Luni a însemnat o ușă deschisă către aerul tare al cuvintelor vii. Știam că acolo se citește literatura viitorului. Era un loc de îmbarcare al poeților către propriile destine. Un atelier de creație, o gară în care s-au construit cariere literare. O pistă de lansare către înălțimi. Îmi amintesc că am fost foarte trist când am aflat că acel summit al tinerelor talentele s-a autodesființat.

4.  A fost un cenaclu care a scris istorie. A marcat afirmarea unei generații importante a literaturii române și a reprezentat o direcție literară. Nicolae Manolescu a fost/este un critic de direcție, ca și E. Lovinescu. Aidoma înaintașului său, distinge între trecutul și viitorul literaturii, fiind orientat către citadinism, neomodernism, postmodernism. Regimul de atunci încercase și reușise în bună măsură să pună capac evoluției literaturii. Era încurajat un pășunism neaoș și găunos, fără orizont estetic. ( Un universitar de pe vremea aceea, profesor plin și răsfățat al regimului, citea săptămânal, la Revista literară radio, așa-zise poezii care începeau invariabil cu ”Foaie verde”. ) Generațiile ’60 și ’70 păreau ultimele valide literar, într-un peisaj blocat iremediabil de factorii politici. Cenaclul de Luni are meritul de a fi reechilibrat, dinspre zona valorilor autentice, un fenomen literar deturnat către naționalism și mai ales către un aberații patriotarde, ca și către cultul personalității. Să nu uităm că tinerii afirmați la Cenaclul de Luni erau atacați violent și de Săptămâna lui Eugen Barbu. Nicolae Manolescu însuși era ținta unor ieșiri incalificabile ale redactorilor publicației care promova interesele ”agiei”, cum obișnuia să spună Traian T. Coșovei. Sub îndrumarea inteligentă a mentorului lor, poeții care au citit în cenaclu au revigorat neomodernismul și au deschis capitolul postmodernismului românesc. Cenaclul de Luni a salvat literatura generației următoare, oferind niște porți larg deschise către viitor. A fost descătușarea subtilă a unei literaturii sechestrate de partidul unic al unei nomenclaturi analfabete.

P.S. 1. Îmi pare rău că n-am fost martorul afirmării lui Ion Bogdan Lefter, un critic de rasă, pășind cu hotărâre pe propriul drum, chiar dacă umbra lui N. Manolescu stăpânea mai peste toate ideilor tinerilor de atunci.
       2. Se putea să nu fac corecturi fără să repet unele cuvinte, fiindcă n-am avut răbdarea de a reciti întreg contextul? Neglijența cu textele mele este unul dintre lucrurile pe care nu mi le pot ierta.

O torță veșnic vie : spiritul echipei de fotbal Dinamo București

* Nu știu cum se face, dar la nivel foarte înalt suntem conduși de niște analfabeți. Nu știu nimic, nu se pricep la nimic, n-au făcut performanțe nici în număratul ouălelor. Dacă au știut cândva să bată un cui, au uitat demult, pentru că și-au făcut din politică o meserie extrem de rentabilă. Tăriceanu, de pildă, e un idiot crescut în familia înstărită a unui istoric, turnător la Securitate. În școală abia a trecut clasa, nu știe românește și se consideră un mare politician. Banii și onorurile curg pe el. Dar alții sunt și mai proști, și mai bogați, în vreme ce un cunoscut autor a fost plătit, pentru un roman important, de o editură prestigioasă cu...338 de lei. Și tot e bine, fiindcă sunt autori care duc bani de acasă, pentru a fi publicați. Ieri, un politician ne-a lămurit, pe un canal de televiziune, cum stă treaba. Nu contează ce ai făcut în școală și ce note ai luat. E important să ai tupeu, să fii tare-n gură și ”să organizezi treaba în teritoriu”. Ce să organizezi, bă, când tu n-ai niciun orizont de cultură politică și abia știi să te iscălești? Ăștia cred cu tărie, spre paguba tuturor ( din păcate, și a urmașilor lor!), că a face politică înseamnă a mulge crâncen niște funcții publice ( cu ajutorul unor ciurucuri umane) și a înțepa niște conducte cu bani! Stai și te crucești când afli cum distribuia Elena Udrea munți de bani, în timp ce noi, oamenii care muncesc, n-aveam parale pentru o pâine!  Și cum e cu pedelistul ăla care spunea că nu se dă jos din pat doar pentru 100 000 de euro? Păi, atunci, de nu închidem, bă, școlile? De ce mai organizăm simulări, teste, examene și alte rahaturi aducătoare de stres pentru profesori, dacă e important ca elevii să nu învețe nimic în școli și să ia note cât mai mici? De ce ne mai jucăm de-a școala când procesul de învățământ se rezumă la a produce cretini care să ne conducă? Mai țineți minte cuvintele mamei lui Nicanor Alvarado, dictatorul din Toamna patriarhului? ” Maică, îi zice bătrâna fiului său, dacă știam că o să ajungi un om așa de mare, te dădeam și pe tine la școală, să înveți să te iscălești.” Până și în inima întunericului școala impunea un anumit respect. Însă mâncatul rahatului a devenit, în România, cea mai prosperă și nerușinată afacere, iar școala e un loc al umilinței,  plasată, în stima cetățenilor, mai jos decât serviciile de salubritate.
* Sunt suporter al echipei Dinamo de mai mult de o jumătate de secol. Spre marea mea tristețe,  echipa a fost falimentată de infractori și pierdusem bucuria de a urmări meciurile de fotbal. ( Mai ales când am văzut că arbitrii joacă pe față pentru Real Madrid, în toate confruntările pe care cunoscuții cotonogari și pomanagii le au fie în campionatul intern, fie în Liga Campionilor.)  Nu mai aveam cu cine să țin. N-am fost de acord nici cu alungarea lui Andone și n-am încredere în calitățile de manager ale lui Adrian Mutu. Dar spiritul lui Dinamo, întreținut și de suporteri și de niște artiști cunoscuți, n-a murit, ci arde acolo, sus, ca o torță veșnic vie. Galeria echipei Dinamo București este cel mai frumos fenomen din fotbalul românesc.