Amorul pe înţelesul tuturor

Poetul şi prozatorul Cosmin Perţa îmi face onoarea de a mă include în antologia Domniei Sale, scoasă la Cartea Românească. Mulţumesc, domnule Cosmin Perţa!

O vizită la 1925 ( povestire scrisă pentru o antologie tematică)

În amintirea lui Nenea Iancu

     M-am dus de Sf. Ion să fac o vizită familiei Mari şi Spiridon  Protopopescu, cu ocazia onomasticii fiului lor mai mic, Ionel, un băieţel de vreo cinci-şase anişori, blond şi veşnic încruntat. Se ştie că după terminarea războiului, România a devenit o bravă colonie germană, unde se pune în practică un riguros program de reeducare.  În România, toate familiile de la periferia capitalei au fost militarizate şi regimul este foarte aspru, fiindcă gradul de instrucţie e acolo foarte redus. Nemţii au constatat că numeroase familii româneşti nu ştiu să respecte reguli minime de civilizaţie : să nu fure, să nu distrugă, să nu arunce gunoaie pe stradă. Fiecare persoană are o funcţie militară şi unii au căpătat chiar grade. În orice caz, oricine are superiori şi subordonaţi. Cei mai mici în grad sunt copiii care îndeplinesc şi cele mai neplăcute munci : curăţarea toaletelor, frecarea şi ceruirea parchetului, lustruirea cizmelor cazone. Auzisem că pe lonel l-au rebotezat Johan, după cum am aflat de la dl Protopopescu.

─ Teamuri proaste! a decretat Dieter, unul dintre cei doi Unterofizieri repartizaţi să mustruluiască şapte ani familia Protopopescu.

Celălalt instructor este Hans, un tip bălai, tăcut şi voinic, după cum mi-a zis dl Protopopescu.

   Programul zilnic este respectat cu stricteţe. Familia e trezită la patru dimineaţa, execută programul de înviorare în jurul casei, fie vară, fie iarnă, apoi se trece la curăţenie generală în casă, urmează un duş cu apă rece, micul dejun, programul de instrucţie, orele de muncă sau de şcoală. I-am prins tocmai când făceau instrucţie, cu toate că este sărbătoare. Îmbrăcaţi în uniforme militare din război, găurite şi peticite, dl Protopopescu jr., mam’mare, doamna Mari Protopopescu, doamna Miţa Ionescu, mătuşa venită în vizită, şi micul Ionel mărşăluiau cadenţat, în pas de defilare, cu nişte puşti de lemn puse pe umeri, pe platforma de beton din curtea casei, amenajată anume în acest scop. Vremea era neobişnuit de frumoasă pentru această perioadă a anului, nu căzuse un fulg de zăpadă şi familia Protopopescu asuda din belşug, în timp ce un neamţ ţinea ritmul : “Eins-zwei, eins-zwei, eins-zwei, eins-zwei!”

Ca să fiu sincer, nu m-aşteptam ca amicii mei să facă instrucţie şi în zi de sărbătoare. M-a luat în primire, de cum am intrat, unul dintre instructori, despre care am aflat mai târziu că se numea Dieter :

─ Tumneata, porcule, de ce-ai târziat la program?

─ Păi, să vedeţi… eu…musafir…

─ Gura! a urlat Unteroffizierul. Marş în camera te gardă şi echipează la tumneata! Sticla tă-o-ncoa!

Şi mi-a luat sticla de coniac franţuzesc, pe care i-o adusesem dlui Protopopescu. Am intrat repede în vestibul şi am văzut că era amenajat în stil cazon. Birou, rastel pentru arme, dulap pentru uniforme şi bocanci, iar pe perete o hartă a Marelui Imperiu Germano-Austriac, înfiinţat după vicoria germanilor şi a austro-ungurilor în război. Dincolo de o uşă, am auzit nişte  glasuri :

─ Hei, care eşti?Care eşti acolo? Ajută-ne!

Am deschis binişor uşa debaralei şi am văzut nişte feţe dincolo de nişte gratii încuiate cu un lacăt. Erau dl Protopopescu senior şi Miklos, ungurul angajat de nemţi ca bucătar.

─ Ce e cu dumneavoastră aici? am întrebat.

─ Taci şi dă la noi câte un gât de şnaps! Suntem pedepsiţi pe-o lună.  Şnapsul e pe masa din bucătărie.

N-am apucat să caut şnapsul, că în vestibul a intrat unul dintre nemţi.

─ Ce-am spus io la tumneata?

─ Să mă echipez de urgenţă.

─ Şi ce făceai?

─ Căutam echipamentul.

─ Căutai tuozeci de beţe la tălpi! Şi ălora, pe care foiai să-i ajuţi, le foi da patruzeci.

─ Băga-mi-aş... , nu s-a putut stăpâni bătrânul Protopopescu.

─ Cincizeci te lovituri, să te înfeţi minte să nu mai forbeşti ca porcu’! Iar tumneata fă bine şi teschite uşa tulapului cu uniforme.

În două minute, eram în ţinută de militar, cu pantaloni şi tunică prea mari pentru mine şi cu o bonetă care îmi cădea până la mustaţă. Neamţul mi-a dat alta, dar asta abia se ţinea pe vârful capului.  Într-un moment de neatenţie a cerberului, mi-am ascuns cu dibăcie portofelul în buzunarul tunicii, însă neamţul nu m-a lăsat să iau şi umbrela, pentru a o folosi în loc de puşcă. Mi-a dat o armă cioplită în lemn de stejar, grea de parcă era de plumb. Am trecut la instrucţie când ajunseseră la partea cea mai grea : flotări şi genuflexiuni. Mam’mare era la înălţime şi se mişca chiar mai vioi decât ceilalţi.

─ De când face instrucţie, a căpătat o sănătate de fier. Umblă, urlă, aleargă şi dă ordine prin casă de parcă ar fi Oberst. Zici că e neamţ deghizat în babă! I-au crescut şi mustăţi,  după cum vezi, mi-a mormăit în ureche, cu ciudă, dl Protopopescu.

Instrucţia ar fi continuat, dar după o repriză de rostogoliri pe saltele şi o alta de salturi înainte, doamna Mari Protopopescu a căzut ca lată şi nemţii au ordonat auf der Stelle.

─ Dacă doarme cu ei… Pe mine m-ar fi biciut cu vâna de bou, dar pe ea…au condus-o pe canapea. Acu e cu Hans.

─ Cum doarme cu ei? Nu e soţia dumitale?

─ E, dar sunt parte supusă şi trebuie să îndur. Mari doarme o noapte cu unul, o noapte cu celălalt. Au rupt două paturi până acu’. Io n-am mai prins-o de…

─ Ce forbeaţ acolo? ne întrebă Dieter şi ne arse peste fese cu vâna de bou.

─ Vorbeam despre măreţia Imperiului şi…

─ Ta, ta. Foarte bine! Forbiţi!

Stătea, putoarea, să ne asculte.

─ E cel mai minunat imperiu care s-a văzut pe pământ, a glăsuit tare dl Protopopescu, frecându-şi şezutul, cu o mutră acră.

─ Aşa este. Măreţia Împăratului este…

Neamţul s-a îndepărtat şi ne-a dat Pause până la cafeaua de la ora cinci. Cu ţigara în gură, mam’ mare a trecut la sala de forţă, iar eu şi dl Protopopescu, frânţi de mijloc, ne-am furişat în magazia din fundul curţii, devenită biroul secret al dlui Protopopescu. După ce a încuiat uşa şi a tras storurile, a aprins o lampă mică de birou şi a scos, de sub nişte cărţi, un clondir cu pălincă. Am tras câte o duşcă şi dl Protopopescu a oftat:

─ Dacă ar fi învins ruşii şi americanii numai vodcă, whiskey şi icre negre am fi avut în faţă. Dar aşa…

─ Şi dormi aici?

─ Păi, cum? Ăia dorm, pe rând, cu Mari, unul dintre ei a ocupat sufrageria, Ionel, pardon, Johan, are odaia lui, ăi bătrâni dorm la baie, numai eu am rămas pe drumuri.

─ Şi ce-ai de gând să faci?

─ Ce-ai vrea să fac? Ăştia m-ar împuşca şi dacă ar afla că am niţică băutură ascunsă aici. Să fug? Unde? Ţara geme de nemţi, austrieci şi unguri. Nu mai pot bieţii oameni de atâta educaţie. Iar p-ăştia îi dor şalele de cât ne educă. Sunt nemiloşi. Pe ăl bătrân şi pe Miklos i-au bătut la tălpi şi le-au dat câte o lună de carceră, fiindcă nătărăii au scăpat la butoiul cu coniac al nemţilor. Au tras pe furtun până au adormit amândoi lângă butoi, unde i-a găsit Dieter. Şi ce i-a mai bătut! Mamăăăă! I-a topit! Urla moşul ca din gură de şarpe. Dacă află ăştia că socru-meu a fost Kapitan în război, îi vor face felul. Au bătut-o şi pe mam‘mare când a fost cu excursia la Sinaia. Cică a stat pe un geamantan străin şi şi-a aprins ţigara imediat după ce s-a închinat. Ba chiar că l-a acoperit pe Ionel… pardon, Johan… când copilul a tras de manivela care a oprit trenul. Pe Johan au vrut să-l trimită într-un lagăr de reeducare pentru copii, pentru că e un drac şi jumătate. A trebuit să intervenină Miţa, printr-un Oberst, la Allgemeine Armee de la Hauptquartier. S-au mai muiat şi ei când şi-au dat seama că Ionel…ăăăă….Johan seamănă binişor cu Dieter. Ce-am mai păţit!

Mai luă o gură şi îmi întinse şi mie sticla. O umbră trecu prin dreptul storurilor. Speriat, dl Protopopescu ridică un colţ al perdelei şi şopti:
─ E Ionel. Se duce să tragă o ţigară în curtea vecină, unde e o casă nelocuită.
─ Dar tobele şi trâmbiţa de unde se aud?
─ E mam’mare. În timpul ei liber încalecă pe calul pe care se juca Johan, bate toba şi suflă în trâmbiţă. Face instrucţie suplimentară, zice ea. Toţi suntem Kadett, numai ea are şanse de avansare. Are pe dracu în ea femeia asta! O să ne vină de hac tuturor! Cred chiar că va ajunge să-i comande şi pe nemţi şi să te ţii atunci! O să fie mai rău! Mi-e că hoaşca o să mă toarne  că am intervenit ca băiatul cel mare, Goe, să ia bacalauriatu’. Mă vor împuşca ăştia. Şi m-ar găuri din orice, numai să rămână ei cu Mari! Îţi spun un lucru, dar ţine minte că numai cu tine am discutat chestia asta! Mă gândesc să fug.
─ Ceee? Să fugi? Unde?
─ Să fug din ţară! S-o uşchesc. În Rusia, în Cuba, oriunde e mai bine, unde poate să stea omul într-o cârciumă, să se îmbete cu vodcă sau cu rom, nu cu pişălăul ăla de bere a lor, să umble după femei, să nu facă instrucţie ca proştii. Sssssssst!
Uşa scârţâi uşor şi dl Protopopescu sări până-n tavan, de frică, sticla îi scăpă şi se vărsă aproape jumătate din pălincă, până să apuc eu s-o ridic. Pe uşă intră, plângând, madam Mari.
─ Închide repede uşa, şopti dl Protopopescu. Ce s-a-ntâmplat, draga mea? Te-au abuzat din nou amândoi hăndrălăii?
─ Nu, nu, se lamentă madam Mari. E mult mai rău!
─ Dumnezeule te-au sodomizat ăştia! Dacă mă vor lua şi pe mine la...
─ Nu, dragă! Termină cu prostiile! Li s-a pus pata pe soru-mea, Miţa. Le place de ea mai mult decât de mine. Închipuieşte-ţi! E mai tânără şi...
─ Cum să se întâmple una ca asta? se revoltă dl Protopopescu. Dar până la urmă e bine. Rămâi cu mine şi îi lăsăm în plata Domnului.
─ Nu. Miţa va rămâne la noi şi fiecare neamţ va dormi cu una dintre noi în pat. Ne vor schimba la fiecare două zile.
─ Nenorociţii! Ăştia ne civilizează sau ne... De ce n-o-ncearcă şi pe mam’mare? Iartă-mă, n-am vrut să zic asta…Să vezi că nemernicii mă vor executa, fiindcă nu vor mai avea loc de mine. Vor aduce tot mai multe femei. Sau îmi vor da să-i citesc pe filozofii ăia nebuni ai lor sau îmi vor pune muzică urlătoare. Trebuie să fug.
─ Ce-ai zis? Să fugi? se sperie madam Protopopescu.  Dacă aud ăştia, te omoară pe loc, pentru nesupunere.
Şi a ieşit, dornică să recupereze terenul pierdut în faţa Miţei.
─Mă împuşcă şi dacă află tata mare. Ăla te toarnă şi pentru o gură de şnaps…Da, da, o să facă un bordel condus de soacră-mea şi asta va cere un pistol de cel mai mare calibru şi mă va împuşca ea, cu mâna ei. Nu mai am viaţă pe aici. Era gata să mă bage într-un lagăr de beţivi când am fost surprins într-o cârciumă, bând în timp ce trebuia să fiu la serviciu. Dacă nu intervenea Miţa printr-un amic al ei…… Câştigasem la lotărie lozurili ălea mari, dar mi-au luat ăştia beletele. Au încasat banii şi au ieşit cu Mari în oraş, la Iunion. Când s-au întos cu chef, au rupt al doilea pat cu soţioara mea. Tot atunci i-au prins pe ăi doi la butoaie.

─ Te supraveghează şi la canţilerie?
─ E armată curată şi acolo. Toţi şefii mei sunt nemţi. Director e Adolf. Ţinea ăsta nişte şedinţe şi urlă la noi, cu ochii cât cepele, până face spume la gură. N-avem voie să întârziem nicio secundă. Noroc că azi e sâmbătă. Ne miroase unul la uşă, să vadă dacă n-am băut seara ţuică. Au tăbărât pe noi, bieţii sărmani din mahala, şi nu ne mai slăbesc!
─ Schimbă-ţi serviciul, domiciliul şi toate celelalte. Fă ca mine. În centru e mai bine. N-avem decât un Major în zonă şi un Oberst la centru. Avem voie în cafenele, să ne umflăm cu bere şi cârnaţi, să tachinăm femei,să mergem la concerte, să ascultăm Wagner, să citim ziarele, să participăm la cursuri despre Nietzsche, să facem ce ne taie capul…
─ N-ai auzit că acu’ s-a dat o lege, că zece ani nu-ţi poţi schimba nici domiciliul, nici locul de muncă? Şi n-am nici bani să-mi cumpăr altă casă. Şi ştii ceva? Nu e mare procopseală să te umfli cu pişălău, să rămâi surd la concertele cu muzică de Wagner sau să ţi se bage pe gât atâta filozofie, cu Niţă ăla sau cum îi ziseşi.
─ Nietzsche.
─ Mă rog…Nică. Treaba e cum să plec eu fără Mari? Mor fără ea, sufleţelul meu! Şi mi-e că-l arestează şi pe Goe, băiatul ăl mare,  care termină şcoala de ofiţeri de marină, şi nu va mai ajunge băiatul căpitan de vas. Şi…
─ Să fugă şi el!
─ Egzact! S-o şteargă în Orient, dar numai după ce-o avea nava lui. Aşa ar trebui! Ce viitor are aici? Şi Mari va începe să toarne la Johani şi Friţi şi Hermanni până s-o albi mahalaua. Madam Georgescu e însărcinată a doua oară cu nişte nemţălăi. Are trei în casă. Şi ăia n-o slăbesc nicio clipă. Sunt mai întărâtaţi decât ăştia. Iar pe bărbatu-său vor să-l ducă la balamuc. Şi tot e bine, că nu-l…. Cică vor să ne îmbunătăţească rasa. Să-mi dai şi mie noua ta adresă.
Cuprins de o inspiraţiune subită, m-am făcut că n-aud. Am bănuielile mele. Dl Protopopescu a pus mâna pe sticlă şi a luat două guri bune.
─ Vai de capul tău, am zis. Şi pălinca de unde-o ai?
─ Are ungurul nişte prieteni la aprovizionare, de la care mai ia câte ceva. Să nu uit să-i las şi lui.
Înghiţi iar, uitând să-mi mai dea şi mie şi scoase, dintr-o hârtie de ziar, nişte iarbă frumos mirositoare pe care începu s-o mestece.
─ Ai înnebunit? Rumegi iarbă?
─ Nu e iarbă, e pătrunjel. Taie mirosul de alcool şi îţi face răsuflarea proaspătă. E un truc învăţat de la ungur. Băi, şi ce avem în pivniţă! Butoaie cu coniac, vinuri alese, lichioruri. Da’ poţi să te apropii?
─ Şi acu’ ce urmează?
─ Păi, crez c-o să mă spânzur. Ce altceva să fac? Ăştia nu ştiu de glumă şi habar n-au să râdă. Îmi vine să plâng când îi aud, la masă, făcând pe galanţii şi lansând, cică , vorbe de spirit. Ei mănâncă separat, cu Mari şi crez că că acu o s-o bage şi pe Miţa în gaşca lor. Iar noi, ăilalţi, mâncăm cu bucătarul şi cu servitoarea. Şi n-am un ban al meu, că îmi iau şi salariul şi-mi dau acolea câţiva leuţi de nu-mi ajung nici... Vai de sufletu’ şi de ficaţii mei!
Dl Protopopescu a început să plângă şi să mă îmbrăţişeze, ţinându-mă strâns.
─ Stai, frate, că nu eşti femeie! am zis. Eu te întrebasem ce urmează în programul zilnic?
─ Aaaa, tot un chin. Pe noi ne bagă la instrucţie, la un loc cu musafirii, sub comanda ăleia bătrâna, iar ei se retrag cu Mari la un joc de cărţi, la... Acu o s-o bage şi pe Miţa... Pe tine o să te pună să dai o declaraţie şi să completezi un formular: nume, prenume, data şi locul naşterii, unde locuieşti – apropo, nu mi-ai dat adresa!-, unde lucrezi, dacă eşti căsătorit, ce venituri şi bunuri ai, dacă deţii arme, alimente, câte femei ai în casă...
─ Alimente...femei...Am impresia că ai dat peste nişte bolnavi mintal. Şi nemâncaţi pe deasupra.
─ A, ăştia ţin o evidenţă strictă. Tot ce e în plus merge către capitala imperiului. Sau către burţile lor... Iar eu nu mai am nimic...nimic... Vai de sufletul şi de...
Şi iar a început să plângă şi să mă îmbrăţişeze. M-am îndepărtat puţin şi m-am uitat pe după colţul perdelei. Nu se vedea decât mam’ mare care, profitând de faptul că vremea era caldă, se aşezase pe treptele casei şi trăgea dintr-o ţigară groasă, făcând inele de fum în aer şi având alături o cană din care ieşeau aburi. În vremea asta, dl Protopopescu îşi făcea de lucru cu sticla şi băga ceva în buzunar.
─ Pe Miţa au văzut-o prima dată azi?
─ Nooo, că nu fac ei lucrurile la întâmplare. Pe Miţa pusese laba un Oberst. Da’ ăsta a crăpat de trai bun şi ei i-au trimis vorbă, crez, să vina fata în vizită la noi.
─ Şi eu pe unde scap? am întrebat.
─ Sari binişor pe fereastră, sari şi gardul vecinilor, ieşi pe poarta lor, intri într-o fundătură, faci la dreapta şi dai în bulivar.
─ Şi dacă mă prind ăştia?
─ Te împuşcă, fireşte, că ai nesocotit ordinul de a urma tot programul de instrucţie. Diseară, să ştii, ne pun nişte poze pe perete, să ne distreze. E sărbătoare, de!
─ Lasă asta. Nu vrei să fugi cu mine?
─ Păi, e cel mai sigur lucru că ne vor împuşca în stradă, în văzul tuturor, după ce vor face un careu mare, cu toţi mahalagiii. Şi să vezi ce vor râde ăia! Se vor prăpădi. Au mai fost cazuri. Condamnaţii cereau îndurare şi plângeau, iar oamenii râdeau. Ăia plângeau, ăilalţi râdeau! Păi, cum să ceri îndurare dac-ai fost dovedit ca dizertor?Pân-acu au fost igzecutaţi cinci dizertori şi a fost de fiecare dată câte o petrecere de-a duduit mahalaua. Ne-au dat program de voie, supliment la masă şi nişte deserturi să-ţi lingi degetele. Ne-au pus şi grătare cu mititei şi, drept să-ţi spun, atunci m-a uns pe suflet berea lor. Hai, du-te!
M-a îmbrâncit şi a început să râdă ca un nebun, apoi iar m-a îmbrăţişat. Apoi mi-a mai dat o îmbrânceală bună.
─ Fugi, m-a îndemnat el. Să vezi ce-o să mai petrecem! Şi ce-o să râdem! Hi,hi, hi, hi, hi, hi!
Înnebunise, fără îndoială. Am sărit repede pe fereastră, am trecut de gard ca un atlet încercat, am străbătut o curte, am dat în fundătură, am dat să fac la dreapta, dar acolo era capătul fundăturii şi aş fi picat chiar în plasa nemţilor – ah, domnule Protopescu! -, m-am reorientat repede, am cotit la stânga, am sărit un şanţ, am alergat două sute de metri şi iată-mă-n bulivar! Am răsuflat uşurat, cu toate că nu mai aveam boneta. Să zic că o ţinusem cu mâna o vreme? Nu sunt sigur, da’ când am trecut de ultima casă a fundăturii, a strigat unul, dintr-o curte, după mine : „H’ăla n-o fi dizertor?” Aşa că iuţisem fuga, în fluierăturile mahalagiilor.
M-am furişat pe străzi lăturalnice, pe după colţuri şi uşi de prăvălii, iar când am ajuns acasă, m-am speriat, vâzându-mă în oglindă fără pălărie, palton, cămaşă, cravată, pantaloni ş.c.l.. Uniforma era găurită în câteva locuri, în dreptul pieptului. Precis că ăla care-o purtase fusese împuşcat. Iar portofelul ascuns cu grijă-ntr-un buzunar al tunicii dispăruse.
Acum am înţeles de ce îl apucau pe dl Protopopescu crizele de plâns şi mă lua în braţe şi mă strângea şi mă pipăia. Bine că n-am avut şi actele la mine!

                                                                                      1 ianuarie 2018

Fata de la oraş ( povestire pentru o antologie tematică)

Când ea pleca și era lună, luna pleca odată cu ea.

Apoi eu și luna o așteptam și vara următoare. Fata avea o bicicletă. Ea și luna se plimbau împreună.  Ziua, soarele îi incendia părul roșu, iar părul ei roșu alunga negurile. O priveam cu atenţie, stând între cei doi brazi din curtea casei. Puteam distinge, în văpaia care o însoțea, expresia de copil mirat de pe chipul fetei. Însoțită de un potop de lumină, ea trecea de câteva ori prin dreptul meu. Avea un păr roșu-auriu care incendia ulița.  De la un timp am observat  că mă privea insistent de câte ori trecea pe lângă mine, fie că eram la poartă, fie că ne întâlneam pe drum. Într-o zi am întors bicicleta și am urmărit-o. Ea a mers mai încet, apoi a oprit la marginea satului, într-un loc năpădit de boscheți. Mi-a zâmbit. Avea un chip prelung, de contesă apuseană severă, cu un nas micuț și drept, o gură fixată într-un zâmbet ironic-nepăsător, o frunte prelungă și câțiva pistrui care se zbenguiau agramat pe fața ei. Pielea era albă, amintind de zăpezile scandinave. De emoție, vocea mi-a pierit și abia am scos niște mugete slabe.

— Ăăăă....bună... te plimbi?

Mi-a răspuns că se numește M.

— M.? m-am mirat.

— M. O simplă literă.

Își petrecea o parte din vacanța de vară la rudele ei. Ah, ce mi-aș fi tras niște pumni! O întrebam dacă se plimbă, de parcă ea ar fi zburat cu avionul. M-a privit îngrijorată,  a încălecat din nou pe bicicletă și a plecat. Am mers doi-tei kilometri unul lângă altul, fără să ne vorbim.  Pedala din ce în ce mai repede și am rămas în urmă. Am ajuns la râu și ea s-a oprit pe pod.

— Ce pământ aveți pe aici! a pufnit ea, uitându-se la malul înalt, tăiat într-un sol roșcat și pietros.

— E bun, nu-i așa? am zis eu, prinzând curaj.

Ca să-i pot vorbi, hotărâsem să fac pe prostul. Poate așa emoțiile s-ar fi îndepărtat de mine.

— Nu e bun nici pentru oale, a spus ea și a pornit mai departe.

Eram în plin câmp. Zona era necultivată și pe întinderile aride se chinuiau să crească niște buruieni, măceși, ciulini și tufe de păducel. Deasupra albiei prin care se strecura un fir de apă era o colină pe care cineva semănase grâu. Oamenii găseau pe acolo unelte făcute din piatră și cioburi de ceramică desenate cu o mână nesigură. Se spunea că grămada de pământ ar fi acoperit o cetate dacică, dar nimeni nu se ostenea să facă săpături pe acolo. Într-o vară, un tânăr a săpat o zi întreagă și a umplut doi saci cu cioburi. I-a adus la școală și au fost uitați într-o magazie. Altădată, un țăran a găsit un ferodou de camion și îl arăta vecinilor ca pe o importantă descoperire. Obiectul a fost expus într-o vitrină, ca pe o mare realizare a tehnologiei de pe vremea dacilor. Noroc că directorul școlii, trecând pe acolo, a văzut fierul, l-a luat de pe raft și l-a aruncat pe geam, nimerindu-l în cap pe un prost care pândea pe după pereți și se uita pe geam, să vadă ce se întâmplă.

E arșiță, parfumul florilor sălbatice se amesteca violent cu cel al ierbii strivite și greierii par să doarmă duși.

— Ești cumva dintre cei care scriu poezii sau aștepți să mă fac mai purie și să mă ceri de nevastă? a surâs ea cu sadism.

— Sunt dintre cei...

— ... care se ascund după povești, a completat M.  Hai, spune-o pe a ta, ce mai aștepți? Nu pentru asta m-ai oprit?

I-am recitat pe nerăsuflate :

       La intrarea unui parc dintr-un orăşel de provincie, un bărbat vede o femeie care voia să pătrundă în acelaşi timp cu el în spaţiul verde şi de care aproape că se ciocneşte. Cei doi se privesc şi rămân o clipă nemișcați. Trecătorii își dau seama că se privesc cu surprindere și cu interes. Fuseseră apropiați vreodată, se cunoșteau de pe o rețea de socializare sau se vedeau pentru prima dată?  Era greu de spus. E sfârşitul unei zile înăbuşitoare de august şi nu contează deloc cum arată sau ce vârstă au necunoscuţii. Să spunem totuşi că sunt tineri și cu pielea brună.  Au în jur de treizeci de ani.  Îşi zâmbesc reciproc, cu timiditate, apoi, într-un elan spontan, se apucă de mână şi păşesc împreună pe aleile parcului. Merg foarte încet, fără să se privească, iar cei care s-au aşezat pe bănci parcă se bucură pentru liniștita lor armonie. Iată, spun privirile lor, un cuplu într-adevăr fericit, care rezistă asaltului nemilos al timpului şi al problemelor de tot felul. Femeia şi bărbatul merg din ce în ce mai încet, dau impresia că ar vrea ca drumul acesta să nu se mai termine niciodată, fac ocoluri din ce în ce mai largi, dar nu scot un cuvânt.

O tristeţe insesizabilă se aşterne, ca un văl foarte subţire, peste surâsul lor, când ajung, în sfârşit, la ieşire.

Ezită amândoi, apoi se apucă de ambele mâini, întorcându-se cu faţa unul către altul. Se privesc pentru ultima dată în ochi, dau să se sărute, sunt însă stângaci şi nu se sincronizează, aşa că renunţă, încurcați. Apoi îşi strâng mâinile cu putere, se înclină amândoi în semn de rămas-bun şi se îndreaptă, cu picioare de plumb, în direcţii opuse. După cincisprezece paşi, el se întoarce şi se uită după ea. Trec câteva secunde şi se întoarce şi ea, dar el îşi vede deja de drum şi tânăra îi zăreşte numai spatele şi mersul nesigur.

M. n-a spus nimic. Doar m-a privit ciudat.

—  N-o voi scrie niciodată. Asta fiindcă nu-mi plac deloc poveștile de dragoste! aproape că am strigat. Dacă nu sunt triviale, în realitate eșuează. Dacă sunt perfecte, nu le poți scrie, fiindcă ies niște texte ratate. Na!

M. și-a mișcat buzele imperceptibil, vrând să spună ceva și s-a lăsat cu capul pe coarnele bicicletei. Într-un târziu s-a ridicat în șa și a dispărut în viteză.

Mi-a strigat ceva, poate o ironie, dar n-am deslușit cuvintele ei.

Am mai văzut-o o singură dată, plimbându-se cu bicicleta, dar de foarte departe și a accelerat când m-a văzut cu coada ochiului.  Pedala concentrată,  fixându-și privirea în față,  ca un câine de vânătoare, urmărind prada.  N-a mai trecut prin dreptul meu. Apoi n-am mai văzut-o deloc și vacanța s-a terminat.

Vara următoare n-a mai venit în localitate. Și n-a mai venit nici în următoarele cincizeci de veri, dintre care patruzeci au fost vacanțele unui burlac solitar, iar zece, zilele de cuptor ale unui pensionar fără amintiri și fără iluzii.

Lecturi într-o vacanţă fără zăpadă

* Cândva, un prieten mi s-a plâns că îl dor oasele, fiindcă îl bătuse un negru în somn.

"- Bă, albule, de ce ridici tonul în cârciuma mea? s-a răstit omul de culoare la mine.
Şi a scos o bâtă şi m-a luat la omor. Şi a pisat la mine până dimineaţa."

* Oricât de sus ai ajuns, este bine să fii modest şi plin de respect faţă de semenii tăi.

* "Spitalele, puşcăriile şi curvele: astea sunt universităţile vieţii. Am deja câteva diplome. Puteţi să-mi spuneţi profesor doctor." (Charles Bukowski, Confesiunile unui om suficient de nebun ca să trăiască alături de bestii)

*Am reuşit să revizuiesc unul dintre romanele scrise şi nepublicate până acum. Voi deveni cititor până la încheierea vacanţei

* "Dar n-aveam cum să strigăm să ni se facă dreptate, fiindcă atunci când n-ai niciun ban, legea nu mai funcţionează. […]Din punct de vedere financiar, era limpede ca lumina zilei că ieşeai mult mai bine dacă aveai p...dă în loc de p...lă." (Charles Bukowski, Doi beţivi)

* Puţini prozatori - Dostoievski, Gogol – au o traiectorie ascendentă. Cei mai mulţi dintre ai noştri – Rebreanu, Breban, Preda, DRP-ul şi mulţi alţii – coboară încet sau abrupt panta valorii.

* De ce oare simt nevoia, de la o anumită vârstă, să citesc/recitesc mai ales autori americani şi ruşi?

* Un scenariu se repetă semnificativ în istoria noastră. Un conducător este mierlit/mazilit de tovarăşii săi, iar peste ani este plâns, devine obiect de cult şi i se dedică monumente. Au păţit-o Burebista, Decebal, Ţepeş, Ioan-Vodă cel Cumplit, Cuza, Mihai I, Ceauşescu şi atâţia alţii. Dacii îşi distrugeau elitele, trimiţându-i la Zamolxis.  Ar fi de psihanalizat acest ritual întipărit adânc în inconştientul nostru.

*Iată şi finalul trilogiei lui William Faulkner :
"Da' acuma putea să rişte, simţea chiar ca un fel de îndemn să-i dea realmente o şansă, ca să-i arate, să-i dea dovadă ce-i putea face dacă voia să-ncerce. Şi de fapt, îndată ce se gândi la asta, parcă-l şi simţea pe Mink Snopes, care-aproape o viaţă-ntreagă o trecuse doar necăjindu-se şi chinuindu-se de pomană, cum începe s-alunece, să se-nfiltreze, să pătrundă uşor, aproape ca şi somnul; ai fi zis că putea să şi observe, să urmărească fiecare firişor de iarbă crudă şi firicel de rădăcină şi găurelele minuscule făcute de viermii pătrunzând tot mai adânc în pământul plin de-atâţia oameni care toată viaţa lor se istoviseră-n necazuri şi-acum scăpaseră şi rămăsese pământul, ţărâna care să se necăjească şi să se chinuie cu pasiunile şi cu speranţele şi cu spaimele, cu dreptatea şi cu nedreptatea şi cu amărăciunile lor, lăsându-i pe oameni în voia lor acum, ei între ei, toţi grămadă, că nu mai ştia nimeni, nu se mai sinchisea nimeni care cine era, şi printre ei şi el acum, egal cu toţi, bun ca oricare, brav ca oricare, inextricabil de-ai lor, anonim ca ei toţi : frumoşi, superbi, mândri, viteji, şi el în culmea culmilor printre visele şi spectrele strălucitoare ce stau pietre de hotar în lunga istorie omenească - Elena şi episcopii, regii şi îngerii apatrizi, serafimii trufaşi şi blestemaţi." (William Faulkner, Conacul)

În 1955, la moartea lui Thomas Mann, Faulkner a spus :” El (Thoams Mann – n. m.) şi Joyce au fost marii scriitori ai timpului meu. A avut mai mult talent decât l-a putut stăpâni.”

L-aş pune pe Faulkner înaintea tuturor, deşi Iosif şi fraţii săi e un roman greu de egalat.

Muşcând cu poftă din mărul roşu al realităţii

    Proaspete, savuroase, alerte, actuale, incisive, pline de umor şi de o rară inventivitate sunt povestirile lui Dumitru Augustin Doman din excelentul volum Zbateri facile, strădanii futile,  Editura Bibliotheca,  Târgovişte, 2017. Textele sunt inspirate din cea mai fierbinte – atât de fierbinte, că uneori frige! – realitate socială a momentului. Dumitru Augustin Doman are însuşirea rară de a transforma un fapt cotidian într-o pagină memorabilă, privind totul printr-un ochean deformator care arată credibil evenimentele senaţionale şi mai rar banale, care se petrec în jurul nostru. Totul este răsturnat cu fundul în sus, personajele sunt fundamental imorale şi orice gest are o motivaţie şi o acoperire meschină, de un materialism care îi transformă pe oameni în nişte fiinţe veşnic nesătule, împăcate şi fericite cu soarta lor. Sunt schiţele unui artist care surprinde apocalipsa spirituală a unei lumi, într-o viziune care merge de la un realism crud, până la un absurd halucinant. Cam aceeaşi impresie estetică trebuie să fi făcut Momentele lui Caragiale când au fost tipărite prima dată. Nu întâmplător, cartea se deschide cu un motto din Caragiale :”Eu nu pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viaţa banală a mea, a noastră, a tuturor românilor, iată ce mă interesează, iată ce îmi atrage irezistibil atenţia. Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimţind ce calcă jos! Groase tălpi trebuie să aibă!”  Tehnicile literare etalate de Dumitru Augustin Doman sunt însă moderne şi ingenioase, ţinând uneori, ca şi la Kafka, de un firesc al nefirescului. Livrescul irizează în ambiguitate lexicală când este evocată decăderea umană  spre cerşetorie şi parazitism. :”Doamna Geta din Strada Plopii fără soţ este o pensionară octogenară, văduva unui colonel de geniu.” ( Casa Geta, pag. 7) O faună pestriţă închiriază nişte camere mizere, iar locatarii vânează înmormântările şi pomenile. Oamenii sunt de condiţii diverse, însă sărăcia îi aduce la un numitor comun. Mironică e un minor analfabet şi cretin, Manuela Bocioacă e fost lector universitar, şi Grig Vasiliu, fost plutonier la vânătorii de munte, se mulţumesc cu ce le pică. Ies cu noaptea-n cap, se aşază  pe banca din faţa casei şi se dreg cu bere la bidon, după ce palinca prea tare de la un parastas din ajun le dă crunte dureri de cap. O confuzie burlescă face ca o ambulanţă să meargă la adresă de lângă cimitirul Eternitatea din Iaşi, nu  lângă Eternitatea din Hârlău, unde ar fi trebuit să ajungă. Aici, începutul povestirii reuneşte elemente din planuri diferite într-un comic grotesc  :” Luni seara, de fapt aproape de miezul nopţii de decembrie. Alexandru Macedonski n-are nici un amestec. Nici emirul, ca să fim drepţi.”( Eternitate, pag. 77) Cartea lui Dumitru Augustin Doman se citeşte cu sufletul la gură, fiind o panoramă uluitoare a societăţii româneşti de azi şi putând fi receptată în mai multe chei: estetic, sociologic, moral, cultural. O adevărată paradă a ticăloşilor ne acaparează interesul şi ne lasă cu gura căscată. Talentul lui Dumitru Augustin Doman este frapant, el ştiind să contureze personaje vii, cu care ne întâlnim aievea pe stradă sau prin diverse instituţii. În creaţiile lui Dumitru Augustin Doman se pot recunoaşte oameni din toate mediile sociale din România. Mi-a fost imposibil să dau, pe reţelele de socializare, nişte citate din carte, fiindcă mulţi cunoscuţi ar fi zis, trecând „vina” asupra mea, că urmăresc să râd de ei. Cum ziceam, nu e omis niciun aspect al lumii în care trăim.  Justiţia este ridiculizată. Două tinere judecătoare adorm în timpul pledoariei unui bătrân şi zaharisit avocat ( Frumoasele  din judecătoria adormită). În Revoluţia din sala paşilor pierduţi, „un depanator de electrocasmice, pe nume Cornel, originar din Suceava”  se dă prinţ moştenitor al lui Ştefan cel Mare şi revendică tot ţinutul Moldovei. Globalizarea se simte şi în mediile cele mai sărace, locuite de romi. Un pastor american, de culoare, îi cheamă la slujbă pe minoritari, apoi le oferă, la alegere, după terminarea slujbei - în care le arată ei că nu vor aunge în rai dacă femeia stă deasupra bărbatului în timpul actului sexual – hamburgeri sau hotdogi. Ferdinand, bulibaşa, cere şi una, şi alta : „ Şi una, şi alta, mânca-ţi-aş curu tău de cioară grasă!” ( Pastorul cel bun, pag. 104)  Dar sunt şi romi înstăriţi. Bunăstarea lor transformă înmormântările în petreceri pantagruelice, înspăimântătoare ( Pomana bulibaşei, pag. 84-87). Fabuloasă este Celula de scris şi de procreat ( pag. 107), unde puşcăriaşilor li se aduc bibliografii, cu camionul,de la Biblioteca Academiei, iar ei citesc şi scriu pe rupte, încât închisoarea bubuie şi se clatină ca lovită de cutremur. Studioşii nu se opresc din scris decât pentru a lua un prânz compus din icre de Manciuria, supă de broască ţestoasă şi biftec de căprioară. Doar deţinutul Cristian Porcea nu citeşte şi nu scrie nimic, fiind zilnic vizitat de femei pe care nu mai pridideşte să le mulţumească( Celula de scris şi de procreat, pag.107-111). Sistemul de sănătate este măcinat de corupţie. Un chirurg încasează zilnic, din şpăgi, două mii de euro (Melancolia chirurgului, pag. 112-114). Din pricina inculturii şi a pierderii reperelor morale, denunţurile sună ca perlele de la rubrica ”Din caietul grefierului”, dintr-un ziar de odinioară, denunţătorul fiind nemulţumit că este mituit cu sume din ce în ce mai mici ( Denunţ de Ignat, pag. 119-120). Presa este ridiculizată în Mielul negru cu şase picioare (pag.49-50) Lumea academică e înfometată şi ea, făcând concesii, dar cu jumătate de măsură ceea ce duce la situaţii absurde : un specialist în germanistică se trezeşte acuzat de plagiat, deşi el îl tradusese pe Hedegger şi îi dăduse manuscisul maestrului său, cu ani în urmă. Acela publicase imediat lucrarea şi avansase în lumea universitară  ( După douăzeci de ani sau scandalul unui autoplagiat).  În Principii şi rahat, decanul unei facultăţi de stat şi profesor la o facultate particulară face concesii cu jumătate de măsură. Îi trece pe studenţii influenţi, nu primeşte bani şi îi pune, într-o scenă kafkiană, să stea toţi cu faţa la perete şi să citească de mai multe ori, de pe bilete, cu voce tare, titlurile subiectelor care le-au căzut. Îi trece fără ca ei să fie pregătiţi, dar n-a luat şpagă şi i-a şi ascultat!  Urmele omenescului sunt romantice şi palide ( O pleurezie norocoasă în amor, pag.25 şi Romantism târziu şi facil, pag. 72), fiind aduse la crunta realitate de o replică aruncată ca un duş rece, sortită să lămurească lucrurile. Romanticul domn Eleusis Ionescu îi propune vecinei sale o excursie cu maşina lui, la Sinaia, apoi să vadă Babele , Sfinxul, Crucea de pe Caraiman, Castelul Peleş mănăstirea Sinaia, „terase cu martini şi vin de Sâmbureşti.” Răspunsul femeii vine prompt: ” Cu plăcere, domnul Ionescu! Dar noi mergem la Sinaia să ne futem, nu-i aşa? Restul sunt pretexte.” ( pag. 72)

   Şpaga, mita, corupţia şi hoţia au devenit legi unanim acceptate, aşa încât şi un înalt ofiţer de poliţie îl ajută pe un amărât să fure câţiva saci de ciment de pe un şantier, împingându-i roaba peste un dâmb ( Poliţistul complice, pag.125-128) Există chiar un inventar al şpăgilor, în Un pod de legătură între doi oameni civilizaţi. E precizat tariful pentru fiecare meserie, funcţie şi serviciul solicitat. Doar procurorii „iau şpagă orice, n-au un cod al bunelor maniere de luat şpagă. Ei iau chiar orice : bani, valută, după caz, cu şi fără TVA, o revizie tehnică la maşina de lux, alcool, parfum, mămăligă cu brânză şi smântână, purcel, miel, caşcaval şi afinată...” Ba unul dintre ei primeşte în dar chiar... un pod, pentru a nu mai face un ocol de trei kilometri, în drumul către casă. Şpaga este excelent definitită:” Şpaga reprezintă până la urmă nu doar o mituire vulgară, între oameni hrăpăreţi, lacomi şi cu înclinaţii penale. Şpaga arată şi nivelul cultural, nu doar economic şi financiar, al unui popor. Şpaga este o punte de legătură, ca să zicem aş, întrucâtva pleonastic, între doi oameni civilizaţi.” ( pag. 94) Din ficţiunile lui Dumitru Augustin Doman, cei mai şifonaţi ies politicienii: Campanie electorală, Puşculiţa domnului senator, Primarul imobiliar, Naşul ( ca în Miguel Angel Asturias!), Cei şapte magnifici din Dealul Boului sau Orice ai vota, Bourean iese, O floare şi doi grădinari, Puşculiţa domnului senator, Jan Porojan şi balena de aur.  Incultura politicienilor şi a alegătorilor este monstruoasă: Interviu cu un client politic, Revista lui Becali. Politicienii le cer ei înşişi ziariştilor, oferindu-le şi probe, să-i denunţe la DNA, pentru a căpăta prestigiu ( Vipera cu corn în frunte).Ca într-o piesă de teatru absurdă, se fac studii de fezabilitate, unele după altele, costând zeci de milioane de euro, iar autostrăzile sunt prezentate virtual şi situaţia va rămâne aşa în veci, după cum precizează un oficial ( Autostrada virtuală din studiile de fezabilitate). Realitatea capătă un aspect halucinant, dezumanizarea fiind fenomen generalizat. Discuţiile de la cârciumă şi treburile mărunte ale unor oameni săraci îl inspiră pe scriitor în realizarea unor povestiri antologice: Ilie face coteţ pentru porci, Clasa ţărănească merge în paradis,  Aventuri de-o noapte, Texticolul lui Hitler, Alzheimer şi Parkinson. De neuitat este povestirea O oaie pentru sufletul meu, în care Ion Ăl Mare şi Bun, mare proprietar de oi şi gazda unor chiolhanuri la care vin înalţi oficiali, îşi bate joc, cu un haz nebun, de unul dintre aceştia care îi fură o oaie făcută pastramă. Admirabil e amănuntul relevant care face ca personajele să fie vii, credibile. Iată cum discută Ion Ăl Mare şi Bun cu un chelner: „ Măi, băiete, măi Nae, mâncaţi-aş pula ta, până vedem noi ce mâncăm, adu-ne o baterie de vin.” [...] „”Ce-i asta?! Întreabă Ion Ăl Mare şi Bun. „ O baterie de vin de Cotnari”, răspunde chelnerul. Iar Ion Ă M şi B, fals iritat : „Auzi, la ce armă ai făcut armata?” „La infanterie.” „Ei, se cunoaşte, eu am făcut-o la artilerie. O baterie de vin înseamnă 12 sticle de Cotnari şi una de apă minerală. Până aflăm noi ce vrem să mâncăm în afară de ciorbă de burtă, adu-ne bateria!” (pag.99)  Înălţătoarea iubire se metamorfozează într-o împreunare monstruos-mitologică, între două trupuri tatuate cu animale şi o diversitate de plante. Cultura e umilită social şi reabilitată de scriitor. Şi aici intră în scenă admirabila imaginaţie a lui Dumitru Augustin Doman.  Trei scriitori provinciali pun la cale o mascaradă în care se atacă  reciproc în publicaţiile de profil, în mod violent, apoi trec la elogii nemăsurate, pentru a atrage atenţia asupra lor. Dar nu-i bagă nimeni în seamă şi ei îşi reiau existenţa obişnuită (Porcăiala generală). Poetele sunt premiate pentru a deveni obiectul plăcerilor unor organizatori, dar uneori planurile iniţiale iau o turnură grotescă, atunci când poeta premiată se dovedeşte a fi bătrână şi şchioapă ( Poeta ca însoţitor). Supravieţuieşte un „scriitor de chelneriţe”. Acesta scrie cu creioane colorate, pe trupurile goale ale ospătăriţelor dintr-un local, preţurile băuturilor ( Scriitor de ospătăriţe). Societatea românească e o casă de nebuni şi naratorul începe să joace şi el rolul unui om cu devieri de comportament: fie se vede ministru de Interne şi pleacă precipitat, într-o marţi dimineaţa, să-i mituiască pe oficiali cu o sticlă de ţuică de Pieleşti, fie visează că toate produsele se ieftinesc, iar pensiile şi salariile cresc ( Bucurie, veşti bune, lapte şi miere).

   După cum am mai spus, volumul Zbateri facile, strădanii futile se citeşte, aşa cum a şi fost scris, pe nerăsuflate. Repet, este o radiografie dură a societăţii de azi, sub semnul unei arte literare de natură ludică, gradată cu har, de la un realism aspru până la un absurd grotesc şi monstruos : şarja, hiperbola, caricatura, anecdoticul, fabulosul, poanta şi alte artificii literare  sunt asumate conştient, personajele fiind motivate şi mişcate de sforile groase ale unei vieţi sociale denaturate: Lăcomia, Şpaga, Corupţia şi Hoţia sunt noii zei ai minţii omeneşti. Scriitorul consemnează, cu o inventivitate rară şi cu un surâs amar, evenimentele care se petrec de-a valma, deopotrivă în realitate şi în imaginaţia sa. Realitatea din care muşcă autorul, cu un prefăcut aer de naivitate, este un măr roşu, dar alterat pe dinăuntru. De aceea umorul este unul de natură specială, iar râsul nostru, ca şi al prozatorului, devine un rictus de lehamite şi de disperare.

P.S. Mi-a căzut din nou windows-ul şi voi lipsi destulă vreme de pe aici. Mi s-a făcut lehamite. 

Suntem la fel de tineri ca Nichita

  În amintirea poeţilor Ion Stratan, Alexandru Muşina şi Traian T. Coşovei

Nu era toamnă, nici primăvară.
Nici iarnă, nici vară.
Era când prea cald, când prea frig.
Înăuntru, la mese se aflau poeţii. Fiecare avea câte o carte înfrunzită în mâini.
În ferestre înverzea, opalescent, absintul.
- Suntem la fel de tineri ca Nichita, a oftat un poet şi s-a ridicat.
A închis cartea, a pus-o pe un raft şi a ieşit grăbit.
Îngerul de la bar, cu înfăţişare de câine, a mai servit un rând.
Geamurile s-au făcut lăptoase.
- Suntem la fel de tineri ca Nichita, a spus un alt poet şi s-a grăbit către ieşire.
Din tavan s-a pornit o ninsoare fierbinte, cu ceşti de cafea şi batiste de exilaţi.
- Suntem la fel de tineri ca Nichita, au spus poeţii în cor şi s-au ridicat în picioare.
Stăteam în uşă şi îi priveam.
Mă gândeam să intru.
Mă gândeam să plec.