În revista Caligraf, august 2021, un fragment din Amintirile unui optzecist întârziat
Şerban Tomşa
Profesorul de
matematică
Cât timp locuisem în bojdeucă,
îl avusesem tovarăş de joacă pe Momoc. Era un copil cu multă personalitate, nu
respecta nicio regulă. Fura pepeni de la ţărani şi, lucru rarisim pe vremea
aceea, fuma. Făcuse pneumonie din cauza fumatului. Acum, locul lui Momoc era
ocupat de Badea, dar mai aveam trei fete cam de vârsta noastră, Mery Iuga,
Aurelia Leafu şi Mariana Măican, plus Gioni, Tite Măican, Nelu Gheorghe, Marin Roşu şi Nelu
Florea, devenit mai târziu medic veterinar şi primar al localităţii.
Mai era un băiat oarecum pervers,
Bibiloi, care îi punea pe cei mai mici s-i facă felaţii şi umbla după femei
măritate.
Era
urât sufleteşte.
Crescut
de bunici, lăsat la voia întâmplării de părinți ( cred că nici nu-și cunoștea
tatăl), băiatul se afla într-o veșnică agitație. Fura tot felul de lucruri,
aducea, se bătea, bea, era cu miliția mereu pe urmele lui și umbla după femei
de la vârsta de paisprezece ani. Îmi aduc aminte o scenă halucinantă. Într-o
noapte, Bibiloi se ținea după o femeie măritată ( destul de în vârstă, cu copii),
ducând în mână o găleată plină cu vin. Ei îi plăcea să bea, iar el îi cerea, cu
glas rugător, ceva la schimb. Au dispărut în noapte și cred că au căzut repede
la învoială. Puștiul era dotat precum Terente.
Era
vulgar și expresiv în limbaj. Trec cu vederea lăudăroșenia sa și minciunile pe
care mi le înșira. Se întâmpla ca pe stradă să treacă un cunoscut care să
întrebe de mine.
─
Măi, Gigi e pe acasă? întreba adolescentul, cu o afectare care-l deranja
teribil pe Bibiloi.
─
Vorbește frumos, că te-ating peste bot! se răstea el.
─
Bine, dar ce ți-am făcut? se speria amicul meu.
─
Păi așa se vorbește? Măi, Gigi e pe acasă? Vorbește și tu ca
un om normal : Bă, șmecheru-ăla dă Gigi o fi, bă, p-acasă?
─
Bine, dar...
─
Iar începi? A doua oară nu te mai iert!
Într-o
zi, Bibiloi s-a decis să se ducă la un concert de muzică populară. Și-a luat la
el și merinde, să nu facă foamea prin oraș : ouă fierte, brânză și un coltuc de
pâine.
S-a
întors de acolo foarte nemulțumit.
─
Păi, eu mă duc să-i văz pă Dolănescu și pă Maria Ciobanu cum cântă și să pupă
pă scenă și ăia încearcă să mă păcălească?
─
Cum naiba să te păcălească?
─
Păi, la început a trimes pă unu' cu ochelari și c-o vioară la
care a-nceput să scârțâie. Auzi la ei, muzică semfonică!
─
Păi, trebuie să trăiască și ăia, mă!
─ Ce
să trăiască, bă, că dacă ieream mai aproape dă scenă, îl omoram! Cu pâinea nu
l-am nemerit, da' l-am prins cu un ou p-o ureche și cu ălălalt pă
ceafă, că o și luase la fugă. Îmi pare rău că nu i-am spart ochelarii! Și am
rămas și nemâncat!
Pe
Bibiloi nu l-am văzut de patruzeci de ani.
Recent
am stat de vorbă cu niște oameni serioși care mi-au explicat că n-au cont
pe Facebook. Pe lângă faptul că fiecare proprietar de cont e
urmărit ( chiar și cei cu conturi false sunt monitorizați), din jungla miilor
de necunoscuți te pasc pericole nebănuite. Oare pe acolo, prin bezna
democrației, o fi pândind și un Bibiloi îmbătrânit și înrăit de viață?
Cum
de pe atunci visam să devin scriitor, i-am spus că îl voi face personaj. Multă
vreme mi-a ținut calea și mi-a cerut bani, dân drepturili dă autor.
I-am explicat că nu scrisesem decât niște poezii și nu câștigasem nimic. Mi-a
explicat că mai târziu, când îl voi pune într-o carte, s-ar putea să-i dau
țeapă : ce-i în mână nu-i minciună. Până la urmă a sărit la bătaie și a
încasat-o. A plecat înjurând și găsindu-și scuze : ” Ce, bă, tu
ești odinit și mă omori!” Abia după aceea s-a potolit.
Există
un avocat spelcuit, prezent în toate emisiunile în care se
vântură mizerii omenești. Îmbrăcat, frezat, ras fără cusur. Smerit, protocolar,
plin de înțelepciune. Este atât de fals în stilul său pretins civilizat, încât
îți vine să-l strângi de gât. ( Noroc că mi-am mai luat un televizor și sunt
scutit de chinul de a-i mai vedea mutra și apucăturile.) Pe ăsta chiar l-aș da
pe mâna aprigului Bibiloi!
Printre
profesori, în afară de doamna Lazăr, mai aveam unul foarte bun: Muscalu
Octavian.
În
multe comunități, profesorii sunt încă respectați. În orașul Videle,
câțiva dascăli ( printre care eminentul George Militaru, originar din
Tămășești) au fost făcuți cetățeni de onoare și li s-au subliniat meritele în
mod public. Mai discret, ca de obicei, matematicianul Manuel Angelescu a
declinat propunerea primarului, deși ar merita toate onorurile. Cu ani în
urmă, în aceeași localitate, unui profesor i s-a publicat o carte pe socoteala
primăriei. Volumul a fost lansat cu bani din aceeași sursă, organizându-se un
zaiafet de pomină, iar autorului i s-a dat o sumă la care doar Cărtărescu poate
visa. În altele locuri, lipsa de educație în familie îi face pe oameni să-i
vadă pe călăuzitorii lor în viață ca pe niște dușmani. Oficialitățile se feresc
de ei ca de foc, mai ales dacă respectivii au o brumă de merite. Ce mai e de
spus atunci când părinți cu pretenții sunt mai puțin educați decât propriile
odrasle? Ce să le spună ăștia copiilor? Să-i ia cu pietre pe învățătorii ajunși
la mila statului, cu o pensie de mizerie? Profesorul a ajuns un fel de lucrător
neplătit la salubritatea comunității, încercând din răsputeri să le ofere
elevilor abecedarul unui comportament civilizat. Dar cum mizeria e prea mare,
cei mai mulți mentori sfârșesc înecați în noroi ori împroșcați cu zoaie. ( După
cum se știe, profesorilor de română li s-a scos o oră de la clasa a V-a,
multora punându-li-se postul în pericol, dar li s-a introdus o oră
suplimentară, obligatorie și neplătită, la clasa a VIII-a. Nu intră în norma
didactică, dar e o corvoadă pe care n-o poți refuza. Același lucru li s-a impus
și profesorilor de matematică. Trebuie să întocmești o planificare și, atenție,
să scrii câte un proces-verbal pentru fiecare asemenea meditație gratuită
făcută la școală! Sigur, e firesc ca un magistru să-și ajute discipolii, dar nu
trebuie să fie constrâns ca un pușcăriaș cu drepturile limitate. În tinerețe
făceam zilnic câte o oră de pregătire cu fiecare clasă, de la a V-a până la a
X-a : ajungeam să fac săptămânal șase ore neplătite. Nu mi-a ridicat nimeni
statuie - nici nu am pretenția să-mi fie recunoscute meritele de unii oameni -,
ba chiar o doamnă care lucra în învățământ m-a reclamat directorului fiindcă...
progeniturii sale nu-i convenea ora la care pusesem meditația! Spre onoarea
lui, directorul a trecut sub tăcere această mârșavă intervenție. Ca să fiu
sincer până la capăt, a existat o familie care a vorbit frumos despre munca mea
: Ion Ulei. E necesar să lămuresc un lucru : nu nemulțumirile mele fac obiectul
acestor rânduri, ci statutul umil al profesorului, care, nu-i așa, pregătește viitorul
unui neam. În ceea ce mă privește, nu vreau să fiu lăudat și sincer nu mă
interesează recunoașterea locală. E firesc să fii apreciat ca profesor, dar în
alte privințe consider inutilă orice discuție.)
Să
mi se ierte această lungă introducere, dar am făcut-o pentru a explica de ce
moartea unui profesor trece, cel puțin în localitățile de câmpie, aproape
neobservată. Cu nu multe zile în urmă a încetat din viață și a fost înmormântat
fostul meu profesor Octavian Muscalu. Mi-a predat matematica și a fost, alături
de doamna Maria Lazăr, cel mai bun dascăl pe care l-am avut în ciclul
gimnazial. A funcționat o vreme ca director de școală, iar după 1989 a fost,
pentru un deceniu, primarul localității. Era un exemplu de inteligență vie,
scânteietoare, iubitoare de paradoxuri. A trăit intens și a avut o tinerețe
agitată, petrecută alături de câțiva prieteni : un medic veterinar, un contabil
și un asistent medical. Au trecut prin momente fabuloase. Îmi pare rău că nu
cunosc prea multe isprăvi ale lor, pentru a le povesti. Dintre ei, el e ultimul
muschetar care părăsește această viață. Mă impresionau toleranța sa ( pe vremea
când elevul trebuia să fie un roboțel care să reproducă întocmai spusele omului
de la catedră, înarmat invariabil cu un ciomag!), umorul, coerența și logica
impecabilă cu care ne făcea accesibile teoremele cele mai nebuloase. Deși eram
un copil, îmi dădeam seama că el era cu totul altfel decât
colegii săi. Avea o mentalitate superioară, nu se punea la mintea copiilor. Era
atins cumva de aripa geniului. Dacă aș fi avut și în liceu un profesor ca el,
matematica mi s-ar fi părut un poem și aș fi apucat pe alte drumuri - bănci,
afaceri?- decât pe cel deșertic al predării gramaticii, într-o lume vânătă de
resentimente. Copiii săi, Adi, Ani și Iulian sunt, de asemenea, cadre
didactice, Adi și Iulian fiind tot matematicieni. Nu-i bătea pe copii, cum
era... metodica pe atunci ( cel puțin în Muntenia asta vicleană!), și nu l-am
văzut vreodată cu tradiționalul băț, numit indicator, în mână. Scria într-o zi la
tablă mai mult decât au făcut-o alții ( dintre care unii sunt acum nume de
străzi) în patru ani, cât m-au învățat. În fine, o vreme am avut onoarea de a
fi colegul său de serviciu.
Îmi
vin în minte câteva scene. Pe vremea când era profesor, îl scosese la tablă pe
un elev - om de afaceri acum - care înțelesese ceva din ce e cu axa de
simetrie, dar nu știa să se exprime.
─ Ia
zi, măi, a zis profesorul cu bunăvoință, cum trebuie să fie punctele simetrice?
─
Păi, a șovăit ignarul, trebuie să...fie... punt în punt.
Când
l-a trecut la loc, profesorul a spus :
─
Nu-ți pun 2 sau 3, că nu e frumos din partea mea. Nici 5, că n-ai știut nimic.
Îți pun 4, să fie punt în punt cu cunoștințele tale.
Ajunsesem
colegul său, iar la televizor apăruse Nichita Stănescu, care glosase pe tema
proverbului Nu mor caii când vor câinii.
─
Domnule, s-a interesat un coleg, ce-a vrut să spună ăla? Adică asta nu înțeleg
eu : ce înseamnă Nu mor caii când vor câinii?
Aici
dl Muscalu a făcut un gest specific, inimitabil, ducându-și degetul mare al
mâinii drepte către umăr, scoțând pieptul în față, într-o atitudine plină de
degajare, care era numai a lui, și a răspuns :
─
Adică, dragă colega, câinii ăia voiau să mănânce și ei un cal mort!
─
Aaaa, acum înțeleg eu treaba! s-a entuziasmat celălalt coleg.
Într-o
zi trebuia să ajungă în Bucureşti, la o anumită adresă. Cineva i-a spus:
─ Ţine-te şi tu după tramvaiul 15!
Profesorul s-a ţinut după tramvai două ore, până
când l-a auzit pe unul că-i strigă:
─ Ce faci, bă? Eşti nebun? Nu vezi că tramvaiul
intră în depou?
Într-o
vreme, mentorul meu funcționa la altă școală. Acolo era un alt profesor de
aceeași specialitate, care nici măcar nu se uita peste tezele copiilor și le
punea note din burtă, după valoarea fiecăruia. (Peste ani, un ofițer mi-a
relatat că îl avusese ca profesor pe Grigore Gheba și că matematicianul nici
măcar nu se ostenea să le mai dea teze elevilor . Le punea direct notele în
catalog, cu explicații pline de diplomație.) Într-o zi, în timp ce corecta
tezele, dl Muscalu a fost surprins de X, colegul său, descins direct din cea
mai apropiată cârciumă.
─ Ce
faci tu, mă, acolo? a întrebat X.
─
Păi, tu nu vezi? s-a mirat dl Muscalu. Corectez tezele copiilor.
─
Dă-le dracu-ncolo, a strigat afanisitul, că mă pune pe urmă directoarea să le
corectez și eu pe ale mele!
Și a
luat toate caietele de teză de pe masă și le-a vârât în soba plină de jăratec.
Când
eram încă elev, venise un inspector care se dădea mare prin școală. După ce-a
intrat într-o sală de clasă, dl Muscalu l-a tras deoparte și l-a întrebat :
─ Ia
spune-mi dumneata ce a spus Strabon! Dacă știi și asta, chiar mă vei
impresiona.
Omul
a întors ochii pe dos, a dat din umeri și a spus :
─
Dracu' știe, bă, ce a spus Strabon sau cum ziseși și cine a fost ăla?
─
Păi, uite, scrie pe peretele din fundul clasei.
Într-adevăr,
încadrat într-o ramă frumoasă, pe perete se afla un citat din Strabon. Era
vremea când fiecare metru pătrat de perete trebuia să fie acoperit cu ceva,
adică pavoazat.
Avea
prezență (și vorbe) de spirit în orice împrejurare. Pe când era primar, a mers
cu directorul școlii în București, pentru cumpărături și au oprit într-o piață.
Locul era ticsit cu munți de varză.
─ Să
nu uităm să luăm mai întâi varză, a spus dl Muscalu. Că pe urmă nu mai apucăm.
Tot
în perioada aceea, la magazinul sătesc fuseseră aduse niște șube gri, de
postav, îmblănite, foarte ieftine. Cumpărase haine toată lumea din localitate.
Întâmplarea a făcut că directorul școlii, Geo Drăgușin, fost coleg și un foarte
bun prieten al meu, a vrut să-și cumpere un televizor color. Primarul s-a
oferit să-l ducă imediat cu mașina la București, ba chiar a luat și un ajutor (
era iarnă și puteau rămâne înzăpeziți), în persoana unui bărbat brunet, veșnic
băut. Erau toți trei îmbrăcați în șubele cu pricina, nebărbieriți și cu un aer
întunecat. Au intrat într-un magazin și vânzătoarea a început să-i privească
bănuitoare. Lui Geo i s-a părut că ar fi mai convenabil să cumpere televizorul
în rate.
─
Știți, a spus vânzătoarea încurcată, vă trebuie niște acte, niște adeverințe că
lucrați undeva...
─ O,
asta nu e nicio problemă, a spus Geo. Scriu adeverința pe loc. Sunt directorul
școlii.
Și a
scos ștampila din buzunar.
─ Și
eu sunt primarul localității, a glăsuit domnul Muscalu.
Și a
scos și el ștampila care îi întărea afirmația.
De
la ușă privea amenințător ajutorul de etnie romă, foarte supărat că n-apucase
să bea nimic în dimineața cu pricina.
Înspăimântată,
femeia s-a repezit la telefon, să sune la poliție. Abia au liniștit-o și au
convins-o că sunt cu adevărat ceea ce spuneau că sunt.
Octavian
Muscalu se pricepea să repare orice obiect, de la ceasuri la aparatem casnice,
dar cel mai mult îl pasionau motoarele. Era un șofer împătimit. A fost de
pomină când a dus, cu mașina, niște lăutari la o nuntă. Merita să-l asculți de
multe ori povestind pățania. Cântăreții încăpuseră toți în automobil cu
instrumente cu tot. Doar gâtul contrabasului a fost scos pe geamul
automobilului, fiindcă era prea lung. La un moment dat s-au intersectat cu o
căruță supraîncărcată cu ramuri de copaci și de afară s-a auzit : zbiiiiing!
După câteva minute, contrabasistul a strigat enervat :
─
Oprește mașina, să cobor!
─ De
ce? s-a mirat șoferul.
─
Păi, ce dracu' să mai caut la nuntă? Nu vezi că mi s-a rupt gâtul
contrabasului?
Profesorul
Octavian Muscalu a fost un om vesel. L-am văzut în primăvară, în preajma unei
farmacii. Mi s-a părut că plesnea de sănătate. Am schimbat obișnuitele
amabilități și mi-a spus că se simte cam singur, fiindcă cei mai mulți vecini
din cartierul său muriseră.
Într-un
moment sau altul, mai niciodată anticipat, coborâm și noi din automobilul
fragil care ne poartă încoace și încolo. Important e să ne respectăm înaintașii
și pe cei care ne-au îndrumat în viață : altminteri uităm cine suntem și o luăm
pe arătură. Poate de aceea lumea de azi pare un imens spital de nebuni.
(Fragment din Amintirile unui optzecist întârziat)