Lebedele negre

 

Dan Miron este numele unui prozator publicat în mod repetat de Editura Polirom, ceea ce spune multe despre valoarea cărţilor sale. Cu rare excepţii, critica literară nu-l bagă în seamă, având alte obiective presante. De altfel, primele rânduri ale romanului Ascultă muzica  sună aşa: “Nu-i luă mult să afle pe propria piele adevărul banal că succesul e o amantă vulgară, niciodată satisfăcută.”

Romanele lui Miron au în centru adolescenţi şi tineri confruntaţi cu problemele specifice vârstei şi este impresionantă empatia cu care autorul pătrunde în intimitatea personajelor. Traiectoriile acestora se întretaie, se îndepărtează şi se apropie, cu efecte spectaculoase. Trei bărbaţi gravitează în jurul aceleiaşi femei, care practică o prostituţie luxoasă, rămând însă în mod miraculos pură. Un tânăr e profesor de științe sociale (Emil), al doilea e scriitor (Tiberiu), iar al treilea politician (Alex). Și dacă asupra primilor doi aripa nereuşiteei ratării plutește nemilos, celui de-al treilea norocul succesului îi bate la uşă, fiind pe cale de a face o carieră politică.

Tiberiu o visează pe tânăra femeie şi rămâne obsedat de ea. Într-o scenă foarte reuşită, Emil o întâlneşte  într-un autobuz, dar un beţiv deviază situaţia  şi băiatul nu reuşeşte să o cunoască pe Alina. Scena e reuşită. Emil ajunge la poliţie, plin de voma beţivului. Alex pare predestinat succesului:” Era un bun vorbitor, ba chiar un veritabil causeur, şi deţinea acel rarisim sinţ (înnăscut?dobândit?) care-l ajuta să ia decizia potrivită la momentul oportun. Mai presus de toate, a reuşit să asimileze rapid legile nescrise valabile într-o organizaţie: muncă, disciplină, obedienţă, răbdare, modestie – pentalogul arivistului bine temperat pe care Alex îl adoptase şi îl urma cu stricteţe.”

      Prima scenă dintre Alex şi Irina e memorabilă. Altminteri, Dan Miron e un excelent portretist . Iată descrierea lui Pantazi, Stăpânul Cheilor:”Pantazi se afla la a treia tinereţe, cea mai bună perioadă a vieţii, susţinea el peremptoriu, în care mintea se combină perfect cu simţurile şi cu o experienţă de viaţă neasemuit de bogată. Era un bărbat înalt, corpolent, cu obrajii plini şi faţa lată, pe care nasul acvilin adulmeca, precum un radar senzual, plăcerile anticipate de buzele pline şi pofticioase. Un sibarit camuflat neglijent în pielea unui intelectual. Ochii albaştri priveau lumea cu fixitatea serioasă a miopilor, deşi el renunţase din cochetărie la ochelarii cu dioptrii mari în favoarea lentilelor de contact trendy. Avea o ţinută dreaptăşi făcea eforturi mari să-şi ascundă burta, muşchii nu-i mai erau elastici, dar nici fleşcăiţi, ca la majoritatea bărbaţilor de vârsta sa.” Şi descrierea continuă, mereu inspirată şi sugestivă. Mai toate personajele au parte de o portretizare reuşită. Ascultă muzica e un roman foarte bogat şi concentrat: la orice pagină îl deschizi, citeşti cu bucurie. Conţine o galerie de personaje pentru prezentarea cărora ne-ar trebui mai multe pagini, adică un adevărat studiu literar. Iată şi portretul lui Michael Pope:”Un bărbat arătos. Carismă cât cuprinde. Impunător, deşi nu e prea înalt. Ochii de culoarea măslinei coapte, părul negru bogat, tuns scurt, fruntea înaltă, aristocratică, mâini cu degete lungi de pianist, voce sonoră, plăcută, dicţie impecabilă de actor, maniere distinse de boier. Ar fi putut să fie dansator, muzician, pictor. Orice, doar să fi vrut! E de părere el.” În mulţimea de personaje care populează romanul găsim personaje publice, uşor de recunoscut.

Stăpânul Cheilor este un profesor care dă meditaţii, acceptând plata şi în relaţii sexuale. Alina apelează la acest mod de a-şi plăti meditaţiile. Din această cauză, ea e privită cu suspiciune şi dezgust de celelalte fete din grupa sa. Actul dezvirginării este relatat în detaliu, fără să aibă totuşi nimic trivial în el.

E o carte plină de miez, probând din plin vocaţia de romancier a lui Dan Miron, hăţişul relaţiilor dintre personaje fiind strunit cu mână sigură de autor. Traseele pe care destinul poartă personajele sunt sinuoase, neaşteptate, spectaculoase. O vreme, Tiberiu face pe consilierul politic şi are un succes nebun. Pretutindeni, bărbaţii se izbesc de femei ispititoare. Dan Miron reuşeşte performanţa de a nu fi nicio clipă vulgar, ci nuanţat,  de bun-gust, elevat. Punctele prin care personajele se atrag şi se resping aparţin inconştientului ( un afiş, o bucată muzicală), Dan Miron fiind un scriitor care ar putea fi psihanalizat cu succes.

Personajele sunt în esenţă nişte intelectuali autentici, ca şi, de altfel, însuşi autorul. Naratorul percepe natura acestora în mod magistral, fiind el însuşi un intelectual de rasă. Nivelul preocupărilor personajelor este încântător. Sunt aduse în discuţie, cu dezinvoltură, nume prestigioase ale culturii şi nu simte nici măcar o notă stridentă sau nepotrivită: Dan Miron e un intelectual de rasă. Este interesantă teoria Lebedelor Negre. Aceasta ar fi, în opinia mea, cheia întregului roman.

Destinul îi reuneşte în final pe scriitor şi pe Alina într-o pereche neaşteptată, dar reuşită.

Finalul cărţii e de o măiestrie artistică impresionantă. Rar găsim un roman atât de izbutit şi cu atât de puţine ecouri în presă. ( Mai ştiu o cronică literară în România literară, semnată de Sorin Lavric.)

Am spus că e un romam dens, bogat. Aş spune că raportată la opera lui Dan Miron, Ascultă muzica este similară cu Lumină de august pentru creaţia lui Faulkner.

 

 

 

 

 

 

O splendidă reverie alegorică

 

        O splendidă reverie alegorică este Goarna lui Tuturuz de Ştefan Mitroi. Editura RAO, Bucureşti, 2019. „Un cătun nord-dunărean se înfiripă din mit şi se prăbuşeşte în istorie”, scrie Ioan Es. Pop în inspirata sa prefaţă. Cartea lui Ştefan Mitroi este de o frumuseţe rară şi fiecare capitol ar putea fi transformat într-un strălucitor poem. În cătunul abandonat dispare timpul: „Dispăruseră  zilele. Tot aşa, săptămânile, lunile, anii, urmând ca foarte czrând să înceteze însuşi timpul să mai existe. […] Rămăseseră doar ele ( casele – n.m. Ş. T.). Şi, fiind făcute din aceeaşi ţărână, le păsa de cei dispăruţi. Oamenii erau rudele lor cele mai apropiate, apoi copacii şi păsările, chiar dacă ultimele îşi aveau rădăcinile în aer, nu în pământ.”

        Este relatatămai întâi colonizarea unei măguri personificate. Prima casă este a lui Parpală, care îşi aduce familia şi tot avutul şi îşi înjghebează o casă:” Parpală apăruse din spatele măgurii, dinspre ceafă, urmat de o femeie, patru copii, un măgar şi câteva oi.” Construirea casei are ceva din actul Creaţiei: „Era gata dinainte, doar că stătea risipită pe câmpul de la poalele măgurii. Ei n-au făcut altceva decât s-o strângă la un loc, împărţind-o în două încăperi. I-au pus acoperiş de stuf şi-o băşică de porc în golul ferestrei.” Încet-încet măgura este ocupată de tot mai multe case. Enumeraţia noilor proprietari are o forţă evocatoare deosebită şi un umor specific: „Îşi ziceau acum Caţaonu, Ţuicaru, Putinică, Buturugă, Minciună, Gâlceavă, Cocoşatu, Mucică, Biolaru, Cucuzeru, Studiatu...”

            Începe apoi depopularea locului şi unele case intră în pământ. Nuanţe mitice are transformarea lui Loghin într-o stană de sare. Loghin aude tot, dar vede numai în trecut.Câinii resimt şi ei singurătatea. Un cocoş de tablă bate din aripi şi începe să cânte. La pag.17 apare prima dată numele lui Hariton, care a luat premiul Academiei pentru o carte în care îşi descria casa pe sute de pagini. Casele au suflet, fiind intens personificate. Casa lui Hariton vorbeşte cu autorul, cea a lui Loghin cade într-un „somn adânc”. Toate locuinţele au memorie, comportându-se ca nişte entităţi vii.Caselor le vine ideea să-şi caute stăpânii şi pornesc în convoi către Bucureşti. Pleacă şi biserica, clopotniţa, grădinile şi cimitirul. Este relatată povestea cimitirului, unde zac mulţi luptători în războaie. Casele, clopotniţa, biserica intră într-un dialog prelungit, fac planuri şi îşi exprimă presupuneri foarte interesante. Aducerea câte unui mort înseamnă bucurie pentru cimitir. Un umor negru străbate paginile lui Ştefan Mitroi când vine vorba de locurile de veci:”Bolile pruncilor au pălit în faţa războiului, care i-a oferit cimitirului încă tânăr al cătunului aproape un an de huzur. Curgeau înmormântările cu nemiluita, Doamne, cât de frumoasă putea să fie viaţa atunci!” A urmat războiul cu turcii, dar epidemia de holeră i-a adus cimitirului mari bucurii:”Cea de holeră i-a adus cele mai multe bucurii!Fiecare mormânt proaspăt, o bucurie nouă! S-au ivit vreo sută de morminte în plus!” Satisfacţiile aduse de războaie au fost şi mai mari;”Erau însă bucurii mărunte în comparaţie cu cele de care a avut parte în anii Primului Război Mondial. Crezuse că mai mult de atât nu se poate. Dar se putea!” Războaiele aduc tot mai mulţi morţi, iar relaţiile dintre case şi oameni devin tot mai strânse. O locuinţa e martora unei crime şi înregistrează chipul criminalului care este prins.Relaţiile dintre case, clopotniţă şi biserică devin tot mai strânse:”Pe lângă faptul de a fi guralivă, clopotniţa mai avea şi cusurul de a le depăşi pe toate în înălţime, ceea ce o făcea să arate ca măgarul între oi.” Sfinţii au rolul lor. Mouche salvează o icoană dintr-un incendiu şi devine un sfânt local.

Fântâna are parte de o bucurie neaşteptată:”Simţind atingerea picioarelor păsării, era ca şi cum un strop din căldura acestora cobora în trupul ei de piatră,, ajungând de aici în lemnul cumpenei, pe care-l ajuta să înfrunzească şi să se umple de flori! Mirosea parcă a salcâm înflorit când ciripea pasărea!”

Capitolul şase ne convinge, o dată în plus, că volumul ar fi putut conţine o culegere de excepţionale poeme. Capitolul Adunarea şi scăderea e un prilej de reverberaţie lirică, excelent pusă în pagină. Valorile morale dobândite în sat devin perene şi supravieţuiesc tuturor vârstelor.

         Treptat, casele încep să fie repopulate cu copii şi jocurile acestora. Nişte miri sunt jefuiţi de tot ce au, o sanie scapă într-un iaz prin gheaţa subţire. Fantezia incomparabilă a autorului iese din plin la lumină. Un cireş răsare pe un mormânt şi este evocată lumea de apoi într-un mod original şi încântător:”Acolo sus, adaugă Burghezu, e şi vară, şi iarnă, în acelaşi timp. Zilele de toamnă sunt amestecate cu cele de primăvară. E ce zi vrea fiecare să fie. Dacă ai poftă în ziua asta de vară, e vară, dacă ţi se nezăreşte un minut mai încolo să fie iarnă, e iarnă.” Morţii află că vor învia numai cei care vor asta:”Cei mai mulţi nici nu vor să audă. Le convine în cer. Nu le mai trebuie o nouă viaţă pe pământ.”

O reuşită analogie a oamenilor cu furnicile este foarte reuşită :”Ei, aş! Au dat de gustul uleiului din candelă. Mai au niţel şi-l termină. Acum au terminat duşumeaua, tăbliile patului şi, n-o să vă vină să credeţi, icoana de pe perete. I-au mai rămas Maicii Preciste doar ochii. N-au avut curajul să se atingă de ei! Şi nici de pruncul pe care-l ţine precista în braţe. Acestuia nu i-au făcut niciun rău. Îl leagănă toată ziua şi-l mângâie.”

Convoiul de case ajunge în apropierea clopotelor oraşului. Se porneşte un viscol apocaliptic, iar când totul se opreşte, rămân prea puţine elemente dintre cele pe care naratorul Hariton le-a visat. A fost visul unei nopţi de iarnă. Dispărând în zorii zilei, casele şi morţii continuă un ciclu cosmic perpetuu: pământ-cer-pământ-cer.

Goarna lui Tuturuz este un emoţionant şi seducător poem epic, scris de un foarte important autor care nu şi-a uitat rădăcinile dulci şi amare, dătătoare de viaţă şi de talent literar. Semnele acestei puternice vocaţii sunt impresionante şi prezente în fiecare pagină.

 

 

Prezentarea volumului meu de memorii

 

Amintirile unui optzecist întârziat

 

 

              Amintirile unui optzecist întârziat este o carte de memorii şi prezintă cronologic copilăria, adolescenţa şi prima mea tinereţe. Secvenţele narative cuprind prima parte a vieţii, începând cu cele mai vechi amintiri şi sfârşind la vârsta de 25 de ani, când am devenit profesor.  Sunt descrise locurile în care am trăit : casa bunicilor, apoi bojdeuca în care am stat o vreme, casa nou construită, camera din Bolintin în care am locuit, ca licean,  cu chirie, campusurile studenţeşti din Grozăveşti şi Kogălniceanu. Dar acesta este un decor firav în comparaţie cu personajele care populează cartea. Atenţia naratorului nu este îndreptată către sine, ci către cei cu care am avut şansa de a mă intersecta, aşa că volumul este o suită de portrete vii, de la tovarăşii de joacă până la prietenii din  facultate.  N-am uitat marile idealuri ale lui Alexandru Borţan, aerul de seducător al lui Pavel Staicu, felul de a fi al tuturor tovarăşilor de joacă. Perioada studenţiei ocupă un loc central. Profesorii şi mai ales studenţii care vor deveni mari scriitori sunt evocaţi cu atenţie şi cu empatie. Lunediştii, în frunte cu Nicolae Manolescu şi Nino Stratan, reprezintă nucleul acestor memorii, dar sunt portretizaţi şi prieteni care n-au avut legătură cu cenaclul, integrându-se într-un climat al dialogului civilizat: Mircea Cărtărescu, Ioan Alexandru, Bogdan Ghiu, Călin Vlasie, Ion Bogdan Lefter, Eugen Suciu, Doru Mareş, Florin Iaru Traian T. Coşovei, George Geacăr, Nino Stratan, Daniel Pişcu, Marin Neagu,  Nino Stratan,  Florin Pripoae, Valentin Emil Muşat, Marin Preda, Romulus Bucur, Ivan Gheorghe, Mircea Vasilescu, Alexandru Muşina, Mircea Vasilescu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Laurian Câmpeanu, Grigore Moga şi mulţi alţii.  Toate figurile interesante pe care le-am întâlnit în viaţa mea reînvie în aceste pagini. Am insistat în special pe cei care au devenit poeţi şi care frecventau Cenaclul de Luni. Cel mai des pomenit este Ion Stratan, care mi-a fost un prieten apropiat şi faţă de care am avut o afecţiune durabilă.  Nu sunt uitaţi nici profesorii din liceu şi din facultate. Am încercat să fac uşoară misiunea cititorilor şi am scris textul cu tot hazul de care sunt capabil. Probabil că opul va fi citit de de cei care se vor regăsi în paginile mele. Un critic încă tânăr m-a provocat să scriu aceste memorii şi m-a asigurat că nu voi duce lipsă de cititori avizi. Dacă stăm şi socotim bine, Amintirile unui optzecist întârziat va avea succes, chiar dacă vor fi citite doar de foarte numeroasele personaje din carte.

 

Un interviu luat de poeta Camelia Iuliana Radu pentru revista Literadura

 

PE GAURA CHEII

INTERVIU, scriitorul Șerban Tomșa

Cunoscut ca unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani, scriitorul Serban Tomșa a făcut parte din Cenaclului de luni, al optzeciștilor, ca prozator. Prietenul din studentie al poetului Ion Stratan, de care a rămas legat pe viață, prozatorul cu un drum discret în lumea literară, ne uimește de fiecare dată cu scrisul condensat, evocator, pătrunzător.

Până în prezent a publicat următoarele cărţi:

1.       Biblioteca lui Noe, roman, Ed. Mondocart Pres, Bucureşti, 2003, 144 pag.; ISBN 973-98894-9-2

2.       Maimuţe în haremul nopţii, Ed. Andreas, Bucureşti, 2006, 258 pag., ISBN(10) 973-87575-6-0, ISBN (13)  978-973-87575-6-1;

3.       Gheţarul, roman, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 408 pag, ISBN 978-973-23-2860-6

4.       Călugărul Negru, Tracus Arte, Bucureşti, 2014;

5.       Supraveghetorul şi alte povestiri, Tracus Arte, Bucureşti, 2017;

6.       Casa noastră cea de toate zilele, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2019;

7.       Ninge la Iasnaia Poliana, Editura Paralela 45, 2010.

 

Prefețe

     G. Topîrceanu, "Scrieri alese", Ed. Andreas, București, 2008

Este prezent în antologiile :

1. Alertă de gradul zero în proza românească actuală ( Ed. Herg Benet, București, 2011,  coordonator Igor Ursenco)

2. 1312 SIRENE ( Ed. Neuma, Cluj-Napoca 2017, coordonator Horia Gârbea)

3.  Amorul pe înţelesul tuturor. O antologie a prozei contemporane de dragoste (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2018, coordonator Cosmin Perţa)

 

 

 

Întrebari:

1.       Cum, când, de ce ați început să scrieți? Când ați înțeles că scrisul vă este destin? Care au fost emoțiile trăite la prima publicare? De ce proză, roman?

Scriu de pe la doisprezece ani. Am scris pe o foaie de hârtie : „Vreau să devin scriitor.” Am pus hârtia într-o cutiuţă de lemn, pe care am îngropat-o. Cutiuţa a putrezit de mult, dar eu mi-am văzut visul cu ochii. Am început cu poezie. La optsprezece ani (1974), Geo Dumitrescu îmi publica, în Luceafărul, un text, Eu iubesc trandafirii. Pentru mine, literatura însemna, în primul rând, poezie. Tot în 1974 am obţinut premiul Dimitrie Bolintineanu, pentru poezie. A fost un festival literar care s-a ţinut la Bolintin, unde eram licean. Poemele mele nu aveau nimic patriotic, dar preşedintele juriului, poetul Florin Mugur, a spus că nu semnează nimic, dacă nu sunt premiat eu. Mai târziu i-am scris lui Florin Mugur. Era redactor la Cartea Românească şi m-a invitat la el, sugerându-mi să scriu un roman, fiindcă se putea publica mai uşor. Trimisesem texte câtorva scriitori, printre care Valeriu Cristea, Florin Mugur, Marin Sorescu şi încă unul, pe care nu mi-l mai amintesc. Mi-a răspuns doar Florin Mugur. Timid cum eram, nici nu l-am sunat, nici nu l-am căutat pe Florin Mugur. Am lăsat totul baltă. Probabil că dacă nu se inventa netul, n-aş mi mers nicăieri cu manuscrise în geantă şi n-aş fi ajuns scriitor. Şi o precizare foarte importantă. Am mers o vreme la Cenaclul de Luni, din preţuire faţă de Nicolae Manolescu, dar n-am citit niciodată acolo ( şi nici în alt cenaclu!), în ciuda insistenţelor prietenului Nino Stratan, care conducea pe atunci faimosul cenaclu. Stratan chiar a anunţat că voi citi nişte poeme, dar n-am făcut pasul acesta.

 

2.       Cum se naște un roman? Aveți o idee, un miez? O frază, un pasaj? Titlul vă însoțește de la început sau îl alegeți la final? Când știți că este gata un volum?

Am renunţat la poezie, fiindcă ceea ce scriam eu nu se potrivea cu ceea ce se promova atunci. Aveam încredere mai degrabă în poeţii ieşeni şi clujeni, decât în bucureşteni. Totuşi, sunt de părere că poeţii sunt adevăraţii stăpâni ai unei limbi. Proza face risipă de cuvinte. Urmuz a atins perfecţiunea, spunând totul în câteva pagini. Pornesc de la un motiv literar, de la o idee, de la o stare de spirit, de la o temă literară. După aceea stabilesc planurile narative, personajele, până ce se leagă totul într-o poveste. Spre sfârşit, textul merge din ce în ce mai bine şi finalurile sunt punctele mele forte. Mi s-a întâmplat să am două romane într-unul şi atunci am separat, cu bisturiul, cele două cărţi. Le-am rescris şi le-am dezvoltat. Aşa au apărut Călugărul Negru ( care, oricum, e complicat) şi Casa noastră cea de toate zilele. Întrezăresc finalul după primele douăzeci de pagini. De ce roman? Fiindcă e centrul de greutate al unei literaturi şi am văzut că încă este o specie viabilă, cu multe posibilităţi de exprimare. Ştiu că volumul e gata când curge firesc către un final pe care îl văd cu claritate.

 

 

3.       Vă faceți de la început un plan de roman sau după apariția unor fraze, pasaje scrise întâmplător? Vă propuneți de la inceput o temă?

După cum spuneam, îmi propun de la început o temă, dar uneori aceasta se transformă în altceva. Îmi fac şi un plan, cum ziceam, dar niciodată nu mă pot ţine de acesta. În Gheţarul există tema ratării, a neterminării unei opere, pornind de la sindromul Leonardo, care şi-a terminat puţine opere. De la un punct încolo, textul ia iniţiativa şi se scrie singur. Când o iau pe o cale greşită, mă îmbolnăvesc şi o vreme nu mai pot scrie. Apoi reiau totul cu mai multă forţă şi prospeţime. Cred că inconştientul meu îmi dictează cărţile Volumele mele sunt scrise în complicitate cu forţe spirituale care nu se supără că nu le invoci când când faci ceva de valoare.

 

4.       Cum stabiliți care sunt personajele? de la inceput, pe parcursul scrisului apar cele secundare sau sunt bine stabilite de la început? De unde vă inspirați în crearea lor? Din realitate? Le inventați? Le completați?

În linii mari stabilesc personajele de la început, dar pe parcurs se ivesc altele, mai interesante, mai pline de viaţă. Mă inspir şi din realitate, dar imaginaţia joacă un rol esenţial. 20% realitate, 80% imaginaţie.

5.       Fiind de formație filolog, urmați criteriile teoretice cunoscute sau preferați să dați o formă personală structurilor prozei scurte, romanelor, povestirilor? Ce considerați că vă definește a fi optzecist?

Totdeauna caut o formulă personală în ceea ce scriu. Romanele mele sunt diferite unele de altele. Încerc să mă reinventez de fiecare dată. Tema dictează stilul şi construcţia. Încerc să găsesc o muzică pe care să pun cuvintele şi aleg cele mai potrivite forme verbale. Alţii ar putea să mă definească mai bine în contextul optzeciştilor. Mă consider un creator de personaje şi un scriitor care tratează literatura ca literatură: să fie ambiguă şi să aibă prospeţimea uscatului ieşit de sub apele primordiale, când Creatorul le-a separat prin cuvintele Sale. Aş fi mulţumit dacă aş fi considerat un important autor de distopii în literatura noastră. Gheţarul, Călugărul Negru, Casa noastră cea de toate zilele sunt distopii.

6.       Care ar fi sfaturile pe care le-ați da celor care se apucă de scris? Dar celor care scriu proză scurtă, roman? 

În general, nu dau sfaturi. Dar e mai greu să fii prozator decât poet. Nici nu prea avem critici literari de proză. Cele câteva excepţii confirmă ideea mea.  Îi sfătuiesc totuşi pe tineri să scrie lizibil şi să uşureze lectura celor interesaţi de literatură. Cititul să fie o plăcere, nu un chin. De asemenea să nu creadă într-o singură opinie. Să fie încrezători în posibilităţile lor, dar nu mitocani, cum se întâmplă uneori. Proza scurtă se scrie fie la o singură mână, ţâşnind realmente din inconştientul nostru, fie ne obligă la nenumărate rescrieri şi retuşări. Creangă a spus într-o scrisoare către Maiorescu:” Am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt.”

7.       Din tot ce ați scris până acum, care este volumul pe care îl iubiți cel mai mult? Dar volumul pe care il considerati a fi reprezentativ?

Reneg primele două romane, Biblioteca lui Noe şi Maimuţe în haremul nostru. Să considerăm că nu le-am scris. Probabil că, rescris, al doilea ar ieşi onorabil, sub titlul Maimuţele nopţii. Dacă aş rescrie Gheţarul, probabil că acesta ar fi cartea care mă reprezintă. Cel mai reuşit text? Supraveghetorul. Cele mai dragi? Călugărul Negru, Casa noastră cea de toate zilele şi Ninge la Iasnaia Poliana. Sunt şi cele mai accesibile cititorilor.

 

8.       Planuri de viitor? Manuscris în lucru?

Nu cred în faptul că trebuie să scrii zeci de romane pentru a fi socotit romancier. De ani buni, literatura s-a transformat în industrie. Faulkner a scris mai multe romane, dar doar câteva sunt cu adevărat bune. Textuetele se revarsă mecanic, fără haz şi fără relief artistic. Cum zicea Rebreanu? Balzac a scris peste o sută de volume şi câteva sunt de mare valoare. Flaubert se laudă cu câteva şi toate sunt bune.  ( Scriitorii preferaţi ai lui Rebreanu erau Joseph Conrad şi Thomas Hardy.) Uitaţi-vă la Juan Rulfo şi la Mateiu Caragiale: au scris foarte puţin, dar sunt mai valoroşi decât Cezar Petrescu. Sigur, poţi fi foarte bun în multe romane de mare valoare. Însă scriitorii aceia sunt puţini.

 Aici n-am avut timp să scriu zeci de volume, fiindcă meseria de profesor mi-a consumat timpul şi energia, de-a lungul a patruzeci de ani, aproape în totalitate. Unui romancier îi trebuie timp şi răbdare. Stau prost cu timpul .

Am terminat o carte de memorii şi lucrez simultan la un nou roman şi la un volum de povestiri.

Să vedem ce va mai fi. Sănătoşi să fim!

 

 

La Mărţişor

 

                                                      La Mărţişor

 

Prin 1978, profesorul Valeriu Filimon a dus grupa noastră de studenți la Mărțișor, într-o vizită de lejeră cercetare. ( Valeriu Filimon făcea multe și interesante lucruri - l-a invitat, într-un rând, pe Ion Larian Postolache, să ne vorbească despre spiritul Orientului -, dar noi, în ignoranța noastră tinerească, nu eram în stare să apreciem, la adevărata lor valoare, inițiativele dascălului nostru. ) Am vizitat casa, grădina și mormintele familiei. Nu știu de ce camerele mi s-au părut înghesuite, meschine, ca aparținând cuiva care își drămuia fiecare felie de pâine. Activitatea s-a desfășurat în prezența Mitzurei Arghezi, proaspătă,  frumoasă, incredibil de tânără. Părea că are mai puțin de patruzeci de ani, dar, socotind acum, îmi dau seama că era mult mai în vârstă. Trăia și nea Ion, un om care a fost toată viața un fel de servitor al marelui poet. Cum citisem că Arghezi a avut o boală ciudată și era să moară pe la 68-70 de ani - o pungă cu puroi în zona inghinală, rezolvată de un medic faimos în epocă -, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe nea Ion cum au stat lucrurile. Voiam să știu de la sursă ce s-a petrecut în realitate. ( Se spunea că medicul i-a extras puroiul cu o seringă, apoi a umplut cavitatea respectivă cu streptomicină). Pe atunci nu eram protocolar, ca astăzi, dar mă purtam tot civilizat.

- E adevărat, domnule Ion, că Arghezi a fost grav bolnav, pe la 68 de ani, și că doctorul X l-a vindecat cu o singură injecție?

- Cum? Nu, nimic nu-i adăvărat din ce spuneți. Domnu' Arghezi n-a fost bolnav dăloc, da' dăloc, niciodată. A fost sănătos tun toată viața. Astea e minciuni scornite de ziariștii d-atunci.

Valeriu Filimon a spus câteva cuvinte despre creația argheziană, a vorbit și Mitzura, iar câțiva studenți au citit niște așa-zise comunicări științifice, fiind înregistrați pe o bandă de magnetofon :  Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Doru Mareș și subsemnatul.  Poate și Marin Neagu, dar nu sunt sigur. Cred că am fost al patrulea și am prezentat un scurt eseu despre Tablete din Țara de Kuty.

În încheiere, Mitzura ne-a pus o înregistrare cu tatăl ei, citind din propria operă. E adevărat că Arghezi n-a avut o voce de tenor, dar calitatea aparaturii făcea să-l auzim pe autorul Testamentului scoțând un fel de mugete înfiorătoare. Ne uitam unii la alții consternați. Scărpinându-se precipitat în barbă, Călin Ciubreag a spus îngrozit :

 - Oooo! Nu e adevărat ce auzim!

 Mitzura a observat reacția noastră, a oprit magnetofonul și a ținut să precizeze :

- Să știți că tata avea o voce frumoasă, dar nu-mi dau seama de ce a ieșit așa.

 

P.S. Aflu, de pe net, că Valeriu Filimon a murit în iulie 2004, la aproape 73 de ani. Dumnezeu să-l țină în lumină!

 

 

 

Un profesor atipic

 

Vreo trei ani am avut un profesor care ieşea din toate tiparele. Se numea Niţu Ion. Studia istoria, dar ne preda fizica şi educaţia fizică. Două luni a fost foarte serios şi dedicat meseriei. Apoi a început o beţie din care nu s-a oprit nici cincizeci de ani mai târziu. Intra în clasă beat mort, se agăţa de uşă şi de acolo arunca fără îndemânare catalogul pe catedră. Îl făcuse, cu timpul, ferfeniţă. Îşi lua avânt, apoi se sprijinea de pupitru şi zicea:

─ Să iasă la tablă X, Z şi Y!

Elevii numiţi de profesor se ridicau să iasă din bănci.

Profesorul îi oprea:

─ Cine v-a zis, mă, să ieşiţi din bănci?

Copiii se întorceau la locurile lor.

Dascălul intervenea din nou foarte aspru:

─ Cine v-a zis, mă, să vă aşezaţi în bănci.

Îi fugărea aşa o vreme, apoi îi scotea în faţă.

─ Zi lecţia! se adresa profesorul primului elev. Dacă acesta ştia lecţia, Niţu zicea, clătinându-se în faţa lui:

─ Aşa e precum zici!

Dacă elevul nu ştia, Niţu îşi lua avânt să-i ardă o palmă, dar greşea ţinta şi-l punea jos pe şcolarul de alături.

Venea beat mort şi ne da extemporal la...educaţie fizică.

─ Scrieţi exerciţiile 3, 8 şi 9!

Se urca pe bănci şi mergea pe pupitre, ca să...nu copiem.

Până la urmă s-a mutat în localitatea sa natală, unde oamenii îl apreciau foarte tare. Mi-a spus un cititor de contoare.

─ Domnule, e beat mereu, dar e cel mai deştept profesor. Dacă stă de vorbă cu profesorul de franceză, ştie mai multă franceză decât ăla. Dacă vorbeşte cu ăla de geografie, Niţu ştie mai multă geografie. Ştie mai mult decât orice profesor.

În schimb, directorul, colegii şi inspectorii nu erau entuziasmaţi. Dacă prindea nişte hârtii pe masă, îl întreba pe director:

─ Astea sunt ale tale?

─ Da.

Niţu le lua, le făcea bucăţele şi le arunca la coşul de gunoi.

Directorul îl implora cu lacrimi în ochi să nu mai vină la şcoală, promiţând că-i va duce el salariul acasă, dar Niţu se prezenta mereu la serviciu.

Într-o vreme a stat cu chirie la o bătrână, vecină cu mine. Mă punea să-i cumpăr, în fiecare seară, o sticlă cu ţuică. Inspectoratul şcolar avea etaj. În curte aveau un păr mai înalt decât clădirea. Când inspectorii îi încuiau uşile, Niţu se urca în păr până la fereastra biroului inspectorului general şi îşi lăsa pantalonii în jos. Începuseră să-l prigonească, dar Niţu şi-a apărat drepturile. S-a îmbrăcat la patru ace, şi-a luat un diplomat şi a plecat în audienţă la Elena Ceauşescu. S-a amestecat într-o delegaţie de englezi, dar s-a rătăcit pe holuri. Securitatea a pus mâna pe el. A fost poftit în biroul unui înalt demnitar de pe lângă Cabinetul Doi.

─ Ce cauţi, bă, aici?

Niţu a început să se văicărească şi să se plângă de tratamentul pe care i-l aplicau inspectorii.

─ Mă terorizează în special inspectorul general adjunct, a spus el. Când mă prinde singur într-o încăpere, mă ia la pumni.

Demnitarul a pus mâna pe telefon.

─ Daţi-mi-l pe inspectorul Coman, de la Teleorman.

Când Coman a ajuns la telefon, a fost luat în pârâială.

─ Aici cabinetul tovarăşei Elena Ceauşescu. Aveţi acolo, la voi, un profesor numit Niţu?

─ Da, să trăiţi!

( Coman era umil cu superiorii şi jigodie cu subalternii. Când a venit la şcoala noastră, într-o scurtă vizită, ne-a făcut albie de porci.

─ Bă, proştii dracului, luaţi gheaţa aia de pe acoperişul intrării, că vă cade-n cap şi muriţi ca tâmpiţii! Dobitocii dracului ce sunteţi!)

─ Şi de ce-l trataţi ca pe un câine?

─ Păi, să vedeţi...Ne face mari probleme.

─ Nu vreau să ştiu nimic, dar dacă îl mai persecută vreunul dintre voi, vă termin! Nu că vă dau afară, dar vă bag în puşcărie nenorociţilor! Uite, îmi notez numele tău. Coman şi mai cum te cheamă?

─ Coman Ion, să trăiţi!

─ Aşa. Dacă mai aud ceva de la Niţu, puşcăria te mănâncă!

Şi telefonul s-a închis.

Aşa a devenit Niţu intangibil. Putea să facă orice, oricând, fiindcă nimeni nu mai îndrăznea să-i zică nimic.

Şerban

 Wikipedia

Șerban este un nume românesc, vechi și nobiliar. S-ar părea că numele Șerban a fost atestat prima dată în Țara Făgărașului, unde românii au trăit împreună cu triburi cumane și pecenege. Ulterior, locuitorii cu numele Șerban s-au lăsat în Oltenia. Din această familie nobiliară au făcut parte voievozii Radu Șerban și Constantin Șerban Basarab. După cum se observă, familia Șerban este înrudită cu marile familii întemeietoare de neam și de țară Basarabii și Craioveștii. Mai târziu, după înăbușirea revoluției lui Tudor Vladimirescu, urmașii familiei la care se face referire au ajuns până în actualele județe Teleorman, Giurgiu și în municipiul București

Profesorul de matematică

 

În revista Caligraf, august 2021, un fragment din Amintirile unui optzecist întârziat

Şerban Tomşa

                 Profesorul de matematică

 

                Cât timp locuisem în bojdeucă, îl avusesem tovarăş de joacă pe Momoc. Era un copil cu multă personalitate, nu respecta nicio regulă. Fura pepeni de la ţărani şi, lucru rarisim pe vremea aceea, fuma. Făcuse pneumonie din cauza fumatului. Acum, locul lui Momoc era ocupat de Badea, dar mai aveam trei fete cam de vârsta noastră, Mery Iuga, Aurelia Leafu şi Mariana Măican, plus Gioni, Tite Măican, Nelu Gheorghe, Marin Roşu şi Nelu Florea, devenit mai târziu medic veterinar şi primar al localităţii.

Mai era un băiat oarecum pervers, Bibiloi, care îi punea pe cei mai mici s-i facă felaţii şi umbla după femei măritate.

Era urât sufleteşte.

Crescut de bunici, lăsat la voia întâmplării de părinți ( cred că nici nu-și cunoștea tatăl), băiatul se afla într-o veșnică agitație. Fura tot felul de lucruri, aducea, se bătea, bea, era cu miliția mereu pe urmele lui și umbla după femei de la vârsta de paisprezece ani. Îmi aduc aminte o scenă halucinantă. Într-o noapte, Bibiloi se ținea după o femeie măritată ( destul de în vârstă, cu copii), ducând în mână o găleată plină cu vin. Ei îi plăcea să bea, iar el îi cerea, cu glas rugător, ceva la schimb. Au dispărut în noapte și cred că au căzut repede la învoială. Puștiul era dotat precum Terente.

Era vulgar și expresiv în limbaj. Trec cu vederea lăudăroșenia sa și minciunile pe care mi le înșira. Se întâmpla ca pe stradă să treacă un cunoscut care să întrebe de mine.

─ Măi, Gigi e pe acasă? întreba adolescentul, cu o afectare care-l deranja teribil pe Bibiloi.

─ Vorbește frumos, că te-ating peste bot! se răstea el.

─ Bine, dar ce ți-am făcut? se speria amicul meu.

─ Păi așa se vorbește? Măi, Gigi e pe acasă? Vorbește și tu ca un om normal : Bă, șmecheru-ăla dă Gigi o fi, bă, p-acasă?

─ Bine, dar...

─ Iar începi? A doua oară nu te mai iert!

Într-o zi, Bibiloi s-a decis să se ducă la un concert de muzică populară. Și-a luat la el și merinde, să nu facă foamea prin oraș : ouă fierte, brânză și un coltuc de pâine.

S-a întors de acolo foarte nemulțumit.

─ Păi, eu mă duc să-i văz pă Dolănescu și pă Maria Ciobanu cum cântă și să pupă pă scenă și ăia încearcă să mă păcălească?

─ Cum naiba să te păcălească?

─ Păi, la început a trimes pă unu' cu ochelari și c-o vioară la care a-nceput să scârțâie. Auzi la ei, muzică semfonică!

─ Păi, trebuie să trăiască și ăia, mă!

─ Ce să trăiască, bă, că dacă ieream mai aproape dă scenă, îl omoram! Cu pâinea nu l-am nemerit, da' l-am prins cu un ou p-o ureche și cu ălălalt pă ceafă, că o și luase la fugă. Îmi pare rău că nu i-am spart ochelarii! Și am rămas și nemâncat!

Pe Bibiloi nu l-am văzut de patruzeci de ani.

Recent am stat de vorbă cu niște oameni serioși care mi-au explicat că n-au cont pe Facebook. Pe lângă faptul că fiecare proprietar de cont e urmărit ( chiar și cei cu conturi false sunt monitorizați), din jungla miilor de necunoscuți te pasc pericole nebănuite. Oare pe acolo, prin bezna democrației, o fi pândind și un Bibiloi îmbătrânit și înrăit de viață?

Cum de pe atunci visam să devin scriitor, i-am spus că îl voi face personaj. Multă vreme mi-a ținut calea și mi-a cerut bani, dân drepturili dă autor. I-am explicat că nu scrisesem decât niște poezii și nu câștigasem nimic. Mi-a explicat că mai târziu, când îl voi pune într-o carte, s-ar putea să-i dau țeapă : ce-i în mână nu-i minciună. Până la urmă a sărit la bătaie și a încasat-o. A plecat înjurând și găsindu-și scuze  : ” Ce, bă, tu ești odinit și mă omori!” Abia după aceea s-a potolit.

 Există un avocat spelcuit, prezent în toate emisiunile în care se vântură mizerii omenești. Îmbrăcat, frezat, ras fără cusur. Smerit, protocolar, plin de înțelepciune. Este atât de fals în stilul său pretins civilizat, încât îți vine să-l strângi de gât. ( Noroc că mi-am mai luat un televizor și sunt scutit de chinul de a-i mai vedea mutra și apucăturile.) Pe ăsta chiar l-aș da pe mâna aprigului Bibiloi!

Printre profesori, în afară de doamna Lazăr, mai aveam unul foarte bun: Muscalu Octavian.

În multe comunități, profesorii sunt încă respectați. În  orașul Videle, câțiva dascăli ( printre care eminentul George Militaru, originar din Tămășești) au fost făcuți cetățeni de onoare și li s-au subliniat meritele în mod public. Mai discret, ca de obicei, matematicianul Manuel Angelescu a declinat propunerea primarului, deși ar merita toate onorurile.  Cu ani în urmă, în aceeași localitate, unui profesor i s-a publicat o carte pe socoteala primăriei. Volumul a fost lansat cu bani din aceeași sursă, organizându-se un zaiafet de pomină, iar autorului i s-a dat o sumă la care doar Cărtărescu poate visa. În altele locuri, lipsa de educație în familie îi face pe oameni să-i vadă pe călăuzitorii lor în viață ca pe niște dușmani. Oficialitățile se feresc de ei ca de foc, mai ales dacă respectivii au o brumă de merite. Ce mai e de spus atunci când părinți cu pretenții sunt mai puțin educați decât propriile odrasle? Ce să le spună ăștia copiilor? Să-i ia cu pietre pe învățătorii ajunși la mila statului, cu o pensie de mizerie? Profesorul a ajuns un fel de lucrător neplătit la salubritatea comunității, încercând din răsputeri să le ofere elevilor abecedarul unui comportament civilizat. Dar cum mizeria e prea mare, cei mai mulți mentori sfârșesc înecați în noroi ori împroșcați cu zoaie. ( După cum se știe, profesorilor de română li s-a scos o oră de la clasa a V-a, multora punându-li-se postul în pericol, dar li s-a introdus o oră suplimentară, obligatorie și neplătită, la clasa a VIII-a. Nu intră în norma didactică, dar e o corvoadă pe care n-o poți refuza. Același lucru li s-a impus și profesorilor de matematică. Trebuie să întocmești o planificare și, atenție, să scrii câte un proces-verbal pentru fiecare asemenea meditație gratuită făcută la școală! Sigur, e firesc ca un magistru să-și ajute discipolii, dar nu trebuie să fie constrâns ca un pușcăriaș cu drepturile limitate. În tinerețe făceam zilnic câte o oră de pregătire cu fiecare clasă, de la a V-a până la a X-a : ajungeam să fac săptămânal șase ore neplătite. Nu mi-a ridicat nimeni statuie - nici nu am pretenția să-mi fie recunoscute meritele de unii oameni -, ba chiar o doamnă care lucra în învățământ m-a reclamat directorului fiindcă... progeniturii sale nu-i convenea ora la care pusesem meditația! Spre onoarea lui, directorul a trecut sub tăcere această mârșavă intervenție. Ca să fiu sincer până la capăt, a existat o familie care a vorbit frumos despre munca mea : Ion Ulei. E necesar să lămuresc un lucru : nu nemulțumirile mele fac obiectul acestor rânduri, ci statutul umil al profesorului, care, nu-i așa, pregătește viitorul unui neam. În ceea ce mă privește, nu vreau să fiu lăudat și sincer nu mă interesează recunoașterea locală. E firesc să fii apreciat ca profesor, dar în alte privințe consider inutilă orice discuție.)

Să mi se ierte această lungă introducere, dar am făcut-o pentru a explica de ce moartea unui profesor trece, cel puțin în localitățile de câmpie, aproape neobservată. Cu nu multe zile în urmă a încetat din viață și a fost înmormântat fostul meu profesor Octavian Muscalu. Mi-a predat matematica și a fost, alături de doamna Maria Lazăr, cel mai bun dascăl pe care l-am avut în ciclul gimnazial. A funcționat o vreme ca director de școală, iar după 1989 a fost, pentru un deceniu, primarul localității. Era un exemplu de inteligență vie, scânteietoare, iubitoare de paradoxuri. A trăit intens și a avut o tinerețe agitată, petrecută alături de câțiva prieteni : un medic veterinar, un contabil și un asistent medical. Au trecut prin momente fabuloase. Îmi pare rău că nu cunosc prea multe isprăvi ale lor, pentru a le povesti. Dintre ei, el e ultimul muschetar care părăsește această viață. Mă impresionau toleranța sa ( pe vremea când elevul trebuia să fie un roboțel care să reproducă întocmai spusele omului de la catedră, înarmat invariabil cu un ciomag!), umorul, coerența și logica impecabilă cu care ne făcea accesibile teoremele cele mai nebuloase. Deși eram un copil, îmi dădeam seama că el era cu totul altfel decât colegii săi. Avea o mentalitate superioară, nu se punea la mintea copiilor. Era atins cumva de aripa geniului. Dacă aș fi avut și în liceu un profesor ca el, matematica mi s-ar fi părut un poem și aș fi apucat pe alte drumuri - bănci, afaceri?- decât pe cel deșertic al predării gramaticii, într-o lume vânătă de resentimente. Copiii săi, Adi, Ani și Iulian sunt, de asemenea, cadre didactice, Adi și Iulian fiind tot matematicieni. Nu-i bătea pe copii, cum era... metodica pe atunci ( cel puțin în Muntenia asta vicleană!), și nu l-am văzut vreodată cu tradiționalul băț, numit indicator, în mână. Scria într-o zi la tablă mai mult decât au făcut-o alții ( dintre care unii sunt acum nume de străzi) în patru ani, cât m-au învățat. În fine, o vreme am avut onoarea de a fi colegul său de serviciu.

Îmi vin în minte câteva scene. Pe vremea când era profesor, îl scosese la tablă pe un elev - om de afaceri acum - care înțelesese ceva din ce e cu axa de simetrie, dar nu știa să se exprime.

─ Ia zi, măi, a zis profesorul cu bunăvoință, cum trebuie să fie punctele simetrice?

─ Păi, a șovăit ignarul, trebuie să...fie... punt în punt.

Când l-a trecut la loc, profesorul a spus :

─ Nu-ți pun 2 sau 3, că nu e frumos din partea mea. Nici 5, că n-ai știut nimic. Îți pun 4, să fie punt în punt cu cunoștințele tale.

Ajunsesem colegul său, iar la televizor apăruse Nichita Stănescu, care glosase pe tema proverbului Nu mor caii când vor câinii. 

─ Domnule, s-a interesat un coleg, ce-a vrut să spună ăla? Adică asta nu înțeleg eu : ce înseamnă Nu mor caii când vor câinii?

Aici dl Muscalu a făcut un gest specific, inimitabil, ducându-și degetul mare al mâinii drepte către umăr, scoțând pieptul în față, într-o atitudine plină de degajare, care era numai a lui, și a răspuns :

─ Adică, dragă colega, câinii ăia voiau să mănânce și ei un cal mort!

─ Aaaa, acum înțeleg eu treaba! s-a entuziasmat celălalt coleg.

Într-o zi trebuia să ajungă în Bucureşti, la o anumită adresă. Cineva i-a spus:

─ Ţine-te şi tu după tramvaiul 15!

Profesorul s-a ţinut după tramvai două ore, până când l-a auzit pe unul că-i strigă:

─ Ce faci, bă? Eşti nebun? Nu vezi că tramvaiul intră în depou?

Într-o vreme, mentorul meu funcționa la altă școală. Acolo era un alt profesor de aceeași specialitate, care nici măcar nu se uita peste tezele copiilor și le punea note din burtă, după valoarea fiecăruia. (Peste ani, un ofițer mi-a relatat că îl avusese ca profesor pe Grigore Gheba și că matematicianul nici măcar nu se ostenea să le mai dea teze elevilor . Le punea direct notele în catalog, cu explicații pline de diplomație.) Într-o zi, în timp ce corecta tezele, dl Muscalu a fost surprins de X, colegul său, descins direct din cea mai apropiată cârciumă.

─ Ce faci tu, mă, acolo? a întrebat X.

─ Păi, tu nu vezi? s-a mirat dl Muscalu. Corectez tezele copiilor.

─ Dă-le dracu-ncolo, a strigat afanisitul, că mă pune pe urmă directoarea să le corectez și eu pe ale mele!

Și a luat toate caietele de teză de pe masă și le-a vârât în soba plină de jăratec.

Când eram încă elev, venise un inspector care se dădea mare prin școală. După ce-a intrat într-o sală de clasă, dl Muscalu l-a tras deoparte și l-a întrebat :

─ Ia spune-mi dumneata ce a spus Strabon! Dacă știi și asta, chiar mă vei impresiona.

Omul a întors ochii pe dos, a dat din umeri și a spus :

─ Dracu' știe, bă, ce a spus Strabon sau cum ziseși și cine a fost ăla?

─ Păi, uite, scrie pe peretele din fundul clasei.

Într-adevăr, încadrat într-o ramă frumoasă, pe perete se afla un citat din Strabon. Era vremea când fiecare metru pătrat de perete trebuia să fie acoperit cu ceva, adică pavoazat.

Avea prezență (și vorbe) de spirit în orice împrejurare. Pe când era primar, a mers cu directorul școlii în București, pentru cumpărături și au oprit într-o piață. Locul era ticsit cu munți de varză.

─ Să nu uităm să luăm mai întâi varză, a spus dl Muscalu. Că pe urmă nu mai apucăm.

Tot în perioada aceea, la magazinul sătesc fuseseră aduse niște șube gri, de postav, îmblănite, foarte ieftine. Cumpărase haine toată lumea din localitate. Întâmplarea a făcut că directorul școlii, Geo Drăgușin, fost coleg și un foarte bun prieten al meu, a vrut să-și cumpere un televizor color. Primarul s-a oferit să-l ducă imediat cu mașina la București, ba chiar a luat și un ajutor ( era iarnă și puteau rămâne înzăpeziți), în persoana unui bărbat brunet, veșnic băut. Erau toți trei îmbrăcați în șubele cu pricina, nebărbieriți și cu un aer întunecat. Au intrat într-un magazin și vânzătoarea a început să-i privească bănuitoare. Lui Geo i s-a părut că ar fi mai convenabil să cumpere televizorul în rate.

─ Știți, a spus vânzătoarea încurcată, vă trebuie niște acte, niște adeverințe că lucrați undeva...

─ O, asta nu e nicio problemă, a spus Geo. Scriu adeverința pe loc. Sunt directorul școlii.

Și a scos ștampila din buzunar.

─ Și eu sunt primarul localității, a glăsuit domnul Muscalu.

Și a scos și el ștampila care îi întărea afirmația.

De la ușă privea amenințător ajutorul de etnie romă, foarte supărat că n-apucase să bea nimic în dimineața cu pricina.

Înspăimântată, femeia s-a repezit la telefon, să sune la poliție. Abia au liniștit-o și au convins-o că sunt cu adevărat ceea ce spuneau că sunt.

Octavian Muscalu se pricepea să repare orice obiect, de la ceasuri la aparatem casnice, dar cel mai mult îl pasionau motoarele. Era un șofer împătimit. A fost de pomină când a dus, cu mașina, niște lăutari la o nuntă. Merita să-l asculți de multe ori povestind pățania. Cântăreții încăpuseră toți în automobil cu instrumente cu tot. Doar gâtul contrabasului a fost scos pe geamul automobilului, fiindcă era prea lung. La un moment dat s-au intersectat cu o căruță supraîncărcată cu ramuri de copaci și de afară s-a auzit : zbiiiiing! După câteva minute, contrabasistul a strigat enervat :

─ Oprește mașina, să cobor!

─ De ce? s-a mirat șoferul.

─ Păi, ce dracu' să mai caut la nuntă? Nu vezi că mi s-a rupt gâtul contrabasului?

Profesorul Octavian Muscalu a fost un om vesel. L-am văzut în primăvară, în preajma unei farmacii. Mi s-a părut că plesnea de sănătate. Am schimbat obișnuitele amabilități și mi-a spus că se simte cam singur, fiindcă cei mai mulți vecini din cartierul său muriseră.

Într-un moment sau altul, mai niciodată anticipat, coborâm și noi din automobilul fragil care ne poartă încoace și încolo. Important e să ne respectăm înaintașii și pe cei care ne-au îndrumat în viață : altminteri uităm cine suntem și o luăm pe arătură. Poate de aceea lumea de azi pare un imens spital de nebuni.

 

                  (Fragment din Amintirile unui optzecist întârziat)

 

Bojdeuca

 

Şerban Tomşa

 

Bojdeuca

 

Decorul se schimbă. Stau acum într-o bojdeucă formată dintr-o singură cameră și acoperită cu carton gudronat. Era făcută din pământ lipit între niște lanți. Aș putea să o desenez, minusculă, cu o prispă sprijinită pe câțiva pari. Mie mi se părea însă un adevărat conac. Toate erau mici în curtea aceea: un soc, un dud pitic și doi pruni. Doar un salcâm se înălța mai mult către cer, cu frunzele scuturate de aripile uliilor păsărari care dădeau târcoale pe sus, speriind găinile și în special cloștile cu pui. Într-o zi, prietenul Ion Momoc a venit la mine cu o rândunică pe care o mutilase. O prinsese în cuibul ei și îi jumulise penele, așa că biata pasăre nu mai putea zbura. I-a dat drumul în curtea mea și tentativele păsării de a-și lua zborul îmi inspirau o milă intensă. Stăteam pe lutul uscat al prispei și mă simțeam neputincios. Brusc, ca de nicăieri, pisica mea a țâșnit către rândunică, a înhățat-o și a dispărut în bălăriile din fundul grădinii. (Peste mulți ani aveam să mai scap câte o pasăre din gura blândelor mele pisici. Dar atunci n-am putut face nimic.) Mama nu se înțelegea cu bunicul, așa că a ales să-și construiască un fel de bordei pe un loc lăsat de părinții ei, decedați când ea avea doar trei ani. Curtea avea niște mărăcini în loc de gard și de la primărie primea somații să văruiască scaieții aceia, plini de ghimpi. Apoi, tata a făcut un gard de uluci. În curte erau un salcâm, un dud alb, un soc și vreo doi pruni. Tata muncea la oraș, mama se ducea la muncă și rămâneam închis în spațiul acela toată ziua. Asta se întâmpla vara. Iarna mergeam în vizită la o vecină, pentru a economisi rumegușul pe care îl foloseam în loc de lemne. Iarna mă înfofoleam și plecam la săniuș, împreună cu prietenul meu Ion Momoc. Ne dădeam cu săniile pe șosea ori mergeam pe lacurile înghețate din spatele conacului boieresc. Unul se numea Lacul Briții. Pesemne că, printre moșieri, fusese o doamnă sau o fată numită Brita. Nu simțeam nici frig, nici foame. Mă întorceam seara acasă și cădeam într-un somn adânc, de multe ori fără să mai apuc să mănânc. Uneori făceam cu Ion câte un om de zăpadă chiar în fața porții. Curtea era mai jos decât șoseaua pe care nu trecea nicio mașină, așa că aruncam o găleată de apă pe podișca înclinată și făceam un derdeluș ca de sticlă. Când veneau popa și dascălul cu botezul, îi vedeam pe fereastră în capul podiștii, apoi se prăvăleau amândoi grămadă până în gard, cu coșnița plină de împărțituri peste ei. Părintele Ruse era însă un om bun și nu-mi reproșa niciodată nimic. Ba chiar îmi dădea mie bănuțul de metal pe care i-l întindea mama. Era un bărbat gras, cu cearcăne la ochi, pe care toată lumea îl respecta. Pentru toată lumea, el era o figură luminoasă și influența pozitiv morala comunității. Se numea Ruse Ionescu și l-am făcut personaj, cu numele său real, în „Casa noastră cea de toate zilele”. Vara, mama se ducea la muncă și rămâneam singur acasă. Hrăneam porcul și cele câteva găini, apoi mă urcam în dud. Petreceam toată ziua singur, închis în curte. În față era o tânără de o seamă cu mama, care trăia cu un tip gras și roșu. Era un bărbat care putea să mănânce un porc în câteva zile. Când trăia, sforăia de se speriau trecătorii și iuțeau pasul. Dimineața ne trezeam amândoi la ora zece și deschideam în același timp ușile. Mă întreba totdeauna cât era ceasul. Tata lucra pe un șantier, venea sâmbăta și aducea diferite lucruri pe care ceilalți vecini nu le aveau, cu toate că locuiau în case mari: ceas deșteptător, autosifon și jucării pentru mine. Ahtiat după jucării era și omul mai în vârstă din spatele casei noastre, unchiul Stan. Avea tot felul de lanterne și sfârleze, iar în odaia în care nu locuia pusese un imens iepure împăiat. Iarna ne chema pe la el și fierbea țuică. Era atât de slabă, că îmi turna și mie și mi se părea că e ceai. Făcuse tot războiul, dar nu omorâse pe nimeni. Comandantul îl înjura și îl trimitea să culeagă morții și răniții. La trageri nu nimerea ținta. ─ Ai trimis gloanțele în pizda mă-tii! Ai ochit luna și ai merita să te trimit în fața plutonului de execuție, ca pe un trădător. Trecuse Donul pe gheață, dar aceasta s-a rupt și a scăpat în apă. Tot rupând marginea gheții, a ajuns pe malul celălalt. A mers ud prin ger zile întregi până când a ajuns în casa unui rus. Când rusoaica i-a tras bocancii din picioare, i s-au descărnat degetele. Carnea degerată rămăsese în ciorapi. Lângă case cultiva niște tigve. Am furat una, dar mama m-a bătut și m-a pus să o pun la loc, ceea ce am făcut cu mare rușine. Făcând șanț în fața curții, mama a găsit niște nasturi galbeni cu un blazon pe partea exterioară. Unchiul Stan i-a luat să-i cerceteze și abia peste patruzeci de ani mi-am dat seama că nasturii aceia puteau fi de aur. Într-o vară a fost cât pe ce să mă mănânce porcul. Înfometat, m-a pus jos și a încercat să-mi spargă burta cu dinții. Am scăpat cu greu, rostogolindu-mă disperat într-o parte. O primă imagine este o plimbare pe o tricicletă a cărei șa a cedat brusc sub mine. În 1965, un coleg de joacă m-a chemat la gard și mi-a zis: ─ A murit Gheorghe Dej. SPAȚII CULTURALE nr. 77, iulie/august 2021 17 Aveam doar câțiva colegi de joacă: Ion Momoc, Ion al lui Chialalau, Leana, Tudor al lui Cucu. Prietenul de care nu mă despărțeam niciodată era Momoc, care îmi era și coleg de clasă, la școală. Era un tip care nu asculta de nimeni. Nu știa ce era teama. Fura cireșe de la învățătorul Pescaru (personajul Vânătoru din „Casa noastră cea de toate zilele”), intra în pepenăria unuia și ieșea cu doi pepeni sub braț ─ Și dacă te-ar fi văzut cineva, mă? ─ Aș fi spus că i-am cumpărat și mă căram repede de acolo. Fuma și făcuse bronșită, iar la fotbal și la bătaie era primul. Era stângaci și avea un dribling năucitor. Într-un rând ne jucam la el în grădină și am văzut niște excremente ieșite dintr-un maț gros. ─ Aici s-a căcat tuțu. Mănâncă două pâini o dată și vine în fiecare seară cu geanta plină de bani. Momoc n-o știa de frică pe maică-sa, dar tatăl lui era foarte autoritar. Organiza adevărate ședințe de judecată. Într-o zi, Momoc sărise gardul la un vecin să fure prune și și-a agățat cămașa în pârleaz. Când a venit taică-său, seara, ne-a luat pe amândoi și ne-a dus în bucătăria de vară. Tatăl lui Momoc stătea pe un scaun, Momoc era în picioare în fața lui, iar de o parte și de alta, tot în picioare, ne aflam eu și mama lui Momoc. Judecătorul încuiase ușa care dădea afară, dar fereastra era deschisă. Tatăl lui Momoc avea în mână un băț de corn. ─ E, acu să-mi spui tu mie cum ți-ai rupt cămașa. ─ De, măi tuțule, mergeam pe o potecă și am auzit pârrrr! Când m-am uitat, se rupsese cămașa. ─ Fire-ar sămânța ta a dracu, mai ești și mincinos! striga tatăl. Și începea să-l croiască aprig cu ciomagul. Călăul dădea până obosea, dar mai multă bătaie încasam eu și mama lui Ion, fiindcă acesta din urmă sărea pe fereastră și tatăl își descărca furia pe noi. De atunci s-a mai întâmplat să-mi zică taică-său: ─ Vino, bă, să-ți arăt cum îl judec eu pe Ion. O luam la fugă și nu mă opream decât acasă. Petre Ion, zis al lui Chialalau, era un băiat timid pe care Momoc îl ademenea în curtea sa și îl punea să-i golească closetul ori îl supunea unor torturi greu de imaginat. Tudor al lui Cucu ne ducea să o spionăm pe mătușa lui, care făcea amor cu șeful de post. Unul dintre cei doi fii ai milițianului avea să facă o carieră politică considerabilă, dar va face și pușcărie. Încă din primii ani de viață am fost îngrozit de cruzimea cu care oamenii tratează animalele. Le-am socotit pe acestea din urmă niște copii lipsiți de apărare. Într-o iarnă, în drum spre școală, am trecut pe lângă curtea unui gospodar, unde mai mulți inși dădeau ocol unui cal, care sângera abundent. Sângele înroșea zăpada din care ieșeau aburi. Mi s-au muiat picioarele și nu am mai fost bun de nimic câteva zile. Și mai rău a fost când l-am văzut pe vecinul de peste drum, Moțodel, tăind un miel. Îl ținea între picioare și îl înjura, tăindu-i gâtul, în timp ce biata viețuitoare se zbătea să-și salveze viața. După ce omul i-a tăiat jugulara, bietul miel s-a muiat și a căzut la pământ. Ciobanul l-a mai înjurat o vreme înainte de a-l jupui. Tot așa erau omorâți iepurii. Se zbăteau o vreme, în înjurăturile casapului, apoi se muiau brusc și cădeau nemișcați. Omul cu cuțitul îl mai înjura o dată cu satisfacție și se apuca să-l jupoaie. Mai târziu am văzut un nemernic care tăia câini și își punea cuțitul între dinți în timp ce îi jupuia. M. avea grijă de oile oamenilor. Îi cășuna pe câte o oaie și o bătea până îi spărgea capul, apoi o tăia. Tot pe acest om l-am văzut cum a omorât un cățel. L-a luat de un picior și l-a lovit peste cap pe câine până i-a făcut capul o masă amorfă de oase și creier. Gospodăriile țăranilor nu aveau gard decât în partea dinspre șosea. Grădinile erau delimitate cu tufișuri de gard viu, cu mărăcini, corcoduși și salcâmi. În fiecare colț al satului, în fundul grădinilor, era câte un loc unde oamenii aruncau păsările sau animalele mici muribunde. În colțul grădinii mele, cineva aruncase doi căței fără ochi. Unul murise, celălalt a țipat vreo două săptămâni și, cu toate că nu era hrănit de nimeni, a continuat să crească până a murit. Cu cruzimea mă întâlneam și la școală. Învățătoarea ne bătea cu un ciomag de nu mai puteam deschide ușa cu mâinile umflate de atâta tăbăceală. Auzind de bătăile astea, încă înainte de a merge la școală, am făcut hepatită și o jumătate de an am lipsit de la masacrele zilnice. Pe urmă, de frică, am refuzat să mai merg la școală. Mama s-a dus și a vorbit cu învățătoarea. Cumpăra zilnic bomboane, eugenii, biscuiți și spirale cu cremă, le dădea învățătoarei, iar aceasta mi le oferea ca fiind din partea ei. În timp ce îi bătea pe ceilalți, mie îmi surâdea cu dulceață. Când se suna de pauză, mă chema la ea și îmi umplea brațele cu dulciuri. ─ Îți dau și mâine bunătăți, dacă vii la școală. Într-o zi, Momoc m-a întrebat: ─ De unde ai, bă, alea? ─ Mi le-a dat tovarășa învățătoare, am răspuns eu bucuros. ─ Bă, a dracu cu căpățâna ei, mie de ce nu-mi dă, bă, bunătăți? Acasă, mama mă bătea din orice. Mi-a spart ochelarii și lentila înlocuită mi-a afectat ochiul stând: cu ochiul liber, văd stelele ca pe niște cuie. În drum spre școală trebuia să trec prin mai multe încercări, precum Harap-Alb. Eram cu Momoc. Mai întâi intram pe o uliță unde ne aștepta gâscanul pădurarului Manole. Ne apuca de picioare și trebuia să fugim cât ne țineau picioarele. Ieșeam la strada mare și din curte ne pândea un băiat roșcovan care țâșnea pe poartă, ne dădea câțiva pumni și se refugia în curte. Când ajungeam la primărie, ne reuneam cu un alt grup de băieți. Intram pe strada pe care se afla școala. Unde sunt acum cabinetele medicale era o școală primară. Acolo ne aștepta viitorul cântăreț de muzică lăutărească, Costică Boieru. Reuniți îi făceam față și chiar îl puneam pe fugă, cu toate că era mai înalt decât noi. În fine, ajungeam la școală și acolo ne aștepta SPAȚII CULTURALE nr. 77, iulie/august 2021 18 cu indicatorul în mână profesorul Ion Angelescu. Avea studii de învățător, făcuse Școala Normală, dar obținuse o adeverință că poate funcționa ca profesor. Nu scria nimic pe tablă. Orele se desfășurau după același tipic. Întâi îi bătea bine pe cei care ieșiseră din bănci. Folosea palma, pumnul, cureaua, rigla (ne pocnea peste obraji de se lipea de piele!) și ciomagul. Răsucea și dumica urechile copiilor până dădea sângele. Unii băieți nu puteau sta jos, fiindcă aveau fundul umflat de la loviturile de ciomag ale dirigintelui. Punea o întrebare, apoi ne spunea: ─ Cine nu știe să iasă afară din bancă. Unii ieșeau și se aliniau la perete. Dascălul începea să-i verifice pe cei din bănci. O lua de la cel mai slab la cel mai bun. Cum eram printre ultimii doi pe care îi ridica în picioare, uneori deduceam răspunsul din bâlbâielile celorlalți. Cei care se încurcau sau nu știau răspunsul standard erau aliniați la ușă. Începea măcelul. Cei care ieșiseră de bunăvoie primeau o porție de bătaie, iar ceilalți două. Urma altă întrebare. Și tot așa. Erau băieți care mâncau zilnic zece bătăi. În pauze îi cunoșteam pe cei care avuseseră româna sau istoria. Aveau fețele aprinse și umflate de lovituri, iar urechile le atârnau zdrențuite. Mai era un profesor de română, Silviu Nodiș, dar noi nu făceam cu el decât desenul. Era un ardelean onest și informat. Cei mai buni profesori erau Maria Lazăr, care preda biologia, și Octavian Muscalu, cu care făceam matematica. Doamna Lazăr asculta trei elevi, îi nota, pe urmă ne făcea o schemă pe tablă cu lecția nouă, ne explica noțiunile și toată lumea asimila din clasă noile cunoștințe. Ultimul sfert de oră îl păstra pentru a ne povesti din literatura universală. Ne istorisea, de pildă, „Mizerabilii” lui Victor Hugo. ─ Unde am rămas? ne întreba. ─ Am rămas când îl pândea Javert pe Jean Valjean la podul ăla, săream noi, entuziasmați. Ea, doamna Maria Lazăr, este cea care a aprins în mine dragostea de literatură și îi mulțumesc. Spunea totdeauna că sunt cel mai bun elev al școlii. Poate vede ce scriu, deși este de multă vreme printre îngeri. Consider că există, pentru fiecare dintre noi, o carte care ne deschide ușa către magia literaturii. Nu mai este niciun secret că astăzi se citește din ce în ce mai puțin. În liceu, toți colegii aveau în ghiozdane, pe lângă manuale, și cărți pe care le citeau cu plăcere, în pauze sau în orele de la care absentau profesorii. Știu un băiat - ajuns acum căpitan de vas – care chiulea de la ore pentru a-l citi pe Dostoievski. Pe vremea aceea citeam pe Faulkner și fiecare dintre noi era foarte mândru de alegerea făcută. Ne întâlneam pentru a discuta pe marginea cărților citite, polemizam, ne certam violent, ne ironizam, eram de acord în unele privințe, râdeam, ne bucuram de propriile idei și de ale celuilalt. Astăzi, elevii nu mai citesc aproape deloc. Cei mai buni nu au timp din pricina programelor foarte încărcate, iar ceilalți… „De câte ori iau o carte în mână, îmi spune un băiețel cu moțul blond, n-apuc să citesc zece rânduri, că m-apucă așa, o plictiseală… Sau adorm.” Le explic că trebuie să găsească opera care să le deschidă ochii asupra frumuseții literaturii, să le stârnească interesul pentru lectură. Și le-am spus că, în cazul meu, cartea care m-a fermecat a fost „Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain. În mintea mea, lecturile sunt legate de locuri si timpuri precis conturate. Am citit „Tom Sawyer” sub un prun bătrân, același sub care așteptam, în primii ani de viață, să-mi pice bomboane și bucățele de zahăr din crengile lui. Mama voia să stau liniștit și venea din când în când din grădină să-mi arunce, printre ramurile copacului, dulciuri. Credeam sincer că pomul mi le oferea, dar numai dacă eram cuminte și nu mă dezlipeam de trunchiul lui. Pe vremea aceea încă nu știam să privesc cerul, dar eram fascinat de copaci, de tufele de zmeură, de imensitatea câmpiei și de iazurile din curțile unor țărani. Dacă găseam o carte care îmi plăcea, nu mă grăbeam să o termin, până când nu găseam alta care mi se părea frumoasă. Nu părăseam spațiul ocrotitor al uneia până nu aveam posibilitatea de a intra în lumea celeilalte. Cărțile mă ocroteau! Am început să citesc „Frații Jderi” într-o dimineață de Crăciun, când sarmalele sfârâiau pe plita încinsă, mirosind ispititor. Era o ediție scumpă, legată în piele roșie și apărută sub supravegherea autorului. Am parcurs trilogia lui Faulkner într-o vară, la umbra unor plopi și sălcii dintr-un zăvoi aflat în fundul grădinii și am făcut cunoștință cu opera lui Dino Buzzati în cimitir, printre crini, stânjenei, tufe de liliac și fragi sălbatici. În preumblările mele prin grădinile sălbăticite ale sătenilor, umbrite de salcâmi seculari și corcoduși uriași, am descoperit, într-o zi, o poiană acoperită cu iarbă de un verde intens și cu flori albastre, puternic mirositoare. Abia peste treizeci de ani, când locul acela dispăruse cu totul, mi-am dat seama că erau flori de lavandă! Era o adevărată junglă cu salcâmi și corcoduși. Printre crengile corcodușilor și tufele de gard viu am văzut într-o zi cum licăre o poiană albastră. Luminișul era plin de cioburi de sticlă colorată și de pietre ascuțite, ascunse de iarba verde și grasă. Spre ochiul albastru al cerului, ivit printre vârfurile arborilor, se întindeau flori violete de lavandă. Erau peste tot și miresmele făceau ca aerul să pară un ulei greu, adormitor. Îmi plăcea să mă întind printre flori și să urmăresc albinele și fluturii cu desene uimitoare pe aripi. Unii veneau și se așezau pe părul meu, de culoarea miezului de dovleac. Descoperisem fluturii când bătrânul învățător, cu figura desfigurată de furie, ne-a ordonat să prindem fiecare câte o sută de fluturi. „Omizile mi-au mâncat livada” a mai urlat o dată fiorosul moșneag și ne-a aruncat o privire încărcată de ură. După-amiază, copiii, femeile și bunicii au început vânătoarea, care cu ce putea. Dădeau cu pălăriile, cu măturile, cu ciomegele, cu șepcile, cu basmalele. Și fugeau ca apucații chiar și cei care SPAȚII CULTURALE nr. 77, iulie/august 2021 19 trecuseră de optzeci de ani. Voiau să facă norma ordonată de dascăl. Mă duceam zilnic în luminișul acela, mă întindeam pe iarbă și începeam să citesc. Exploram lumea „Cireșarilor”. Singurul meu prieten de joacă era intrigat că nu mai eram de găsit. Mii de fluturi albi și colorați se așezau pe flori, pe iarbă și chiar pe fața mea. Atâția fluturi n-am mai văzut decât peste mulți ani, în primul an de apostolat, când aceștia intrau în roiuri infinite, în vârtejuri ireale, prin ferestrele sălilor de clasă, unde mureau în grămezi mari, după ce se zbăteau o vreme. Pomii erau asediați de viscolul lor și atunci, văzând aievea, în mijlocul pomilor ninși, doi cerbi – unul era rănit și de unde or fi apărut nici astăzi nu-mi dau seama - n-am mai fost sigur dacă mă plimb prin curtea unei școli sau mă mișc între filele unei cărți. Mă simțeam împăcat și singurătatea mi se părea o binecuvântare. Până într-o zi, când un tovarăș de joacă m-a zărit prin spărtura unui gard viu. Pradă unui impuls de neînțeles, a năvălit în paradisul meu cu lavandă. Uluit și derutat, a început să omoare fluturii și să calce florile în picioare. A tot făcut asta până când o albină l-a înțepat în obraz și el a luat-o la goană, urlând. Locul era devastat. Nu și-a mai revenit niciodată. Treceam și priveam ce mai rămăsese din lumea mea, tăinuită o vreme cu grijă. Dar nu mai era decât vântul, care se strecura printre ramuri, să mă spioneze. O secvență îmi stăruie îmi memorie. Mergeam pe lângă gard cu o tricicletă minusculă. M-am lăsat pe spate și șaua s-a rupt. Îmi mai amintesc cum noi, cei câțiva copii de acolo, mâncam zmeură și dude de la ciobanul cel hain. Dudele cădeau și pe bălegar și e posibil să fi făcut hepatită fiindcă fructele nu erau spălate. Țin minte cum le întreba mama pe asistentele de la Vadu-Lat: ─ De unde, doamnă, se ia microbul ăsta? ─ Nu se știe de unde! Nici doctorii nu știu. Iarna, în gura serii, făceam cu Momoc un om de zăpadă la poartă. Apoi aruncam apă pe podișca înclinată și făceam un ghețuș ca oglinda. Dimineața găseam totdeauna omul de zăpadă dărâmat. Într-un rând, m-am prefăcut că intru în casă și m-am pus la pândă. Ion a făcut cinzeci de metri către casa lui, apoi s-a întors și a dărâmat momâia de zăpadă. Am deschis poarta și l-am surprins în plină acțiune. A luat-o la fugă către casă. Dacă a doua zi veneau popa și dascălul cu botezul, mă veseleam strașnic. Îi vedeam pe cei doi în capătul podiștii, apoi se prăvăleau amândoi, grămadă, până în gard, cu coșul de colaci peste ei. Popa Ruse era un om blând și nu se supăra niciodată. Când mama îi dădea un bănuț pentru botez, el mi-l dădea mie și mă binecuvânta. Îmi mai amintesc cum în niște zile de primăvară, cu vânt puternic, citeam „Viața lui Alexandru Macedonski” de Adrian Marino. M-a marcat mult uciderea câinelui. Aveam un câine, Azorică, foarte inteligent. Când tata venea acasă și parcurgea cei zece kilometric care ne despart de localitatea Roata de Jos, se pomenea cu câinele că-i sărea în brațe. Doctorul veterinar însoțit de câțiva inși trecea din gospodărie în gospodărie, prindea câinii și le făcea injecții cu benzină în inimă. Îmi amintesc că ascunsesem câinele în grajdul unui vecin, împreună cu cățelușa acestuia. Când călăii au bătut în ușă, cățelușa a început să schelălăie. Au fost ucise amândouă patrupedele. L-au ținut pe Azorică, i-au făcut injecția și l-au eliberat. Animalul, cel mai bun prieten al meu, a mai fugit cincisprezece metri, apoi s-a prăbușit. Ucigașii au luat cadavrul și l-au aruncat într-o căruță plină de câini morți. Erau și două fete care se jucau cu noi. E ciudat că ne preocupa sexul încă de la opt ani. Fetele se lăsau pătrunse de băieții mai mari, dar eu fusesem instruit de mama să nu fac așa ceva, fiindcă fetele rămân gravide. Ele se întindeau pe pământ, băieții le desfăceau picioarele și peste puțin se auzeau tânguiri de copil ars cu ceva, în timp ce băieții dădeau din fund și le acopereau fetelor gura cu mâna. ─ Auuuu! Auuuu! 

(Fragment din „Amintirile unui optzecist întârziat”)

În revista Spaţii culturale, nr. 77