miercuri, 5 mai 2021

O cronică a lui Marius Miheţ

 

Două cărți de proză

Marius Miheț
România literară nr. 40/2020

·         Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele, București, Editura Tracus Arte, 2019, 268 pag.; Șerban Tomșa, Ninge la Iasnaia Poliana, Pitești, Editura Paralela 45, 2020, 104 pag

 

 

Un thriller rural

        Cu totul ignorată a fost bijuteria Casa noastră cea de toate zilele (2019, Tracus Arte), romanul fiind urmat anul trecut de povestirile din Ninge la Iasnaia Poliana (Paralela 45). De oriunde le privești, ele sunt atâtea scenarii ale deformării realității. Nelipsit din vertijul thanatic al confruntărilor suspendate, Șerban Tomșa elaborează austerități sentimentale și excese labirintice, confuzii thanatice și acumulări încremenite, toate strânse, ca un ghem, între frontiere mitic-absurdiste și moral-deziluzionante. Într-un ecumenic derizoriu, Șerban Tomșa înfrățește simbolurile, dialoghează în polifonii vesele și triste lumea ce nu se dă învinsă. Scriitorul refuză apocalipsa încercuindu-se de narațiuni care salvează în cele din urmă Povestea. De la apocalipsele blând-parodice ale șaizeciștilor la cele carnavalești-anarhice ale lui Tomșa ori, mai nou, Ganea, e cale lungă, spre folosul prozei contemporane.”

La o primă lectură, Casa noastră cea de toate zilele este numai un dialog al solilocviilor. Ingenioasă compozițional, narațiunea adună depozițiile ultimilor locuitori dintr-un cătun oltenesc. Pe căi diferite, polifonia anunță verdictul catastrofei demografice. Între petrecere și erotomanii, indivizii trăiesc viața ca pe-o rutină necesară. Până când urmașii boierului restăpânesc locurile și totul se precipită în direcția unui thriller rural. Citim capitole scurte, adeseori teatrale, în care se mișcă o faună umană din care nu lipsesc tipologiile geografice. În fond, secvențele doar par a fi încheiate; naratorii reiau întâmplările din perspective involuntar-contrapunctice.

Avem destule romane despre apocalipsa satului românesc din ultimele decenii. Ceea ce individualizează romanul lui Șerban Tomșa sunt rădăcinile și distilarea poveștii. Între instituțiile dispărute sau închise, viața se transferă în memoria celor rămași, care nu prea mai au ce face cu ea. Dintre supraviețuitorii tranziției și emigrației, mulți înțeleg că povestea e ultima viață conservată, pentru că moartea, devalorizată, nu mai sperie pe nimeni. Dimpotrivă. Morții vorbesc și se plâng cum oasele lor sunt mutate din alte interese, fără legătură cu sacralitatea. Rămâne în sarcina unuia dintre copiii rămași, puțini, nepotul șamanului/vraciului Mărtac, poreclit Lenin cel Mic, să înregistreze poveștile trecute și prezente. Dintre toți, el simte că din lumea lor va supraviețui numai povestea. După ce-și urmează tatăl în Spania, apocalipsa rurală se derulează în ritmul balcanic, cu execuții și închideri naturaliste de decor. Într-un duet beckettian, ultimii locuitori – fostul farmacist și felcer Edy, cel care reproduce știrile și recită pe de rost Biblia, alături de poștașul Alucutare – stabilesc că n-are cine scrie finalul, iar singurătatea lor tânjește după altele, doar că nu mai există oameni. Memoria și Știrea, în alte cuvinte. Cititorul va prelua rolul de receptor. Ori rămânând în suspansul cunoscut al lumii care se sfârșește într-o carte, pe urmele lui Marquez și Mallarmé.

Totuși, Șerban Tomșa anulează apocalipsa totală și o direcționează antropologic. Ca în proza scurtă, și aici, critica adusă capitalismului sălbatic este evidentă. În jurul lacului din satul părăsit, cresc vilele de agrement ale orășenilor cu derogările legii. Depopularea mai are un dușman în această excrescență a capitalismului provincial.

Suntem ultimii și primii oameni, constată cei rămași să închidă povestea locului. Primii, pentru că în timpurile din urmă totul e sfârșit-început, la fel cum viciul și iubirea se întorc din moarte în viață și tot astfel se răsucesc. Pe scena spectacolului apocaliptic urcă lumea-nelume, nedeosebită de concentrarea specifică satului românesc. Găsim laolaltă tipologii din Cartea de la Metopolis, caractere prelungite din Preda și Gogol, bolnăvicioși cehovieni, vicioși dostoievskieni ori caricaturi celebre. Femeile sunt urmașele Iepei Roșii, fie că e vorba de Roza – care-i inițiază voluptoasă pe toți, fie de bovarica Eta, îndrăgostită de întunericul dinăuntrul ei. Prinse în relațiile de putere ale bărbaților, ele se supun și se revoltă timid (văduva Mașa), Superstițioase și hulpave, femeile știu să satisfacă rămășițele de umanitate. După cum întâlnim și umor în comicăreala arvunirii și dialogul absurdist dintre competență și mimarea ei. Șerban Tomșa consemnează o lume carnavalescă cu figuri comice și psihologii slave, tocmite în caractere prediene și caragialești. Sunt olteni cu suflete largi; așa cum încercații lui Dostoievski beau ca să sufere mai tare, sătenii lui Tomșa beau să supraviețuiască în infernul dinainte.

Suntem în stepa României care nu descurajează, ci înzdrăvenește viețile apocaliptice. În restul de lume arhaică, scriitorul refugiază mecanismul erotic și anarhia în scheme narative din care vibrează entități și stăpâni, șansa înavuțirii spontane, anemia totală și suspansul, introvertiți vlăguiți și parveniți violenți. E locul în care legenda tâlharului Cearleston rezistă de 130 de ani, preotul e chiar sfântul dintre nebuni, iar Mătrac-Veteranu îmblânzește lupii și vindecă bolile copiilor, lumea în care profesorii (Sârbu, Vânătoru sau Mașa) dialoghează cu compromisul și sclavagismul birocratic-erotizant, societatea e preluată de noii ciocoi (Socotitoriu, Cassos ori avocatul Edgar Nicolescu), dar însuflețită de peripețiile bahice ale cuplului Cofet-Babiloi și consemnările croitorului Veliman. Între ei, nepământean, moștenitorul dintâi al boierului, Ștefan Craiu, traumatizat de Securitate și de istoricul familiei, suferă de complexe suprapuse. Rătăcit în castitate și mistica erotică, el face din Eta o Șeherezadă și proiecția erotomană pentru copilul nematurizat dinăuntru. Nu întâmplător, el simte că sătenii au sufletele ca o casă părăsită, umplută cu lucruri nefolositoare. Străinul care vede adevărul într-o comedie a erorilor. Alt copil care vede adevărul, la fel cum Lenin cel Mic se refugiază în liniștea cimitirului ca să scrie în liniște istoria zarvei apocaliptice.

Poetic, toți se întâlnesc în imaginarul unei case roșii de pe o pajiște verde. Imaginată ca Arcă a lui Noe, insulă salvatoare și halucinație mitică, casa roșie metaforizează iluziile colective și le concretizează.

Fotograme autodistructive

Inegale și activând în registre diferite, prozele din Ninge la Iasnaia Poliana acoperă zone ale realității de care familiaritatea se desprinde insesizabil. Prinse între o deschidere urmuziană (Jim cel îndrăgostit de albastru) și un epilog poetic-testamentar (Moartea este un domn care mă vizitează spre dimineață), povestirile – sau schițele, după caz – au în comun interogația sigilată brusc. Încremenită.

Tot ce scrie Șerban Tomșa are de-a face cu opusul lui amor fati. Deși par atrași și chiar subordonați destinului – de la un moment dat, chiar incandescent – protagoniștii lui Șerban Tomșa din proza scurtă se acomodează în ratare sau depresie. Vicleni ori naivi, căutând puterea cu orice chip, erotomani și materialiști, alunecoși și deformatori ai realității, victime conjuncturale, nu altfel îi imaginează scriitorul, ca și cum, la rându-i, el crede într-o necesitate programatică ce ne conduce în zona umanității epuizate. Care nu poate fi decât autodistructivă. Când notele nu sunt atât de grave, absurdul, grotescul ori oareșce pârghii moralizatoare însoțesc cititorul. Așa se face că, neînțeleși, protagoniștii lasă suspendate confruntările (cum sunt replica seducătoare „Ninge la Iasnaia Poliana“, „relația“ din Fata de la oraș și pilda dezumanizării din Când Dumnezeu a cerut puțină apă) ori destinele înalte (precum Dom Pedro, acest Falstaff autohton din Nu există țară pentru artiști sau un Falstaff de mahala dâmbovițeană – cum e Gondolieru’ cu Neologismele lui). Însă suspendările n-au nimic alarmist, cât resemnare, în fața căreia se-nclină Șerban Tomșa. Neșansa, ghinionul sau pur și simplu absurdul convoacă întâmplări diverse: vânătoarea lui Casoss dovedește că guvernanții vânează concret oameni, iar stupefacția lui e cea a cetățeanului în fața adevărului din parodierea conspiraționismului (Noiembrie, iepuri mecanici); la fel, naufragiatul Ianis evadează dintre canibali pentru a fi ucis de „salvatorul“ Nae Butie, un senator ce n-are chef de complicații în croaziera adulteră (Insula). Lor li se opun norocoșii ieșiți cu șansă din austeritatea absurdului: evadarea din distopia germanizării (O vizită în 1925) ori eșecul (auto)răpirii scientologice din (Ambulanța).

Prozele lui Șerban Tomșa vorbesc despre deziluzie și absurdul iluziei, despre alimentarea imaginarului până dincolo de frontierele etice sau mistice. De pildă, cinismul din băile de mulțimi ale politicienilor ce se topesc în spectacole grotești, obsesia imobiliară șterge realitatea morții, un înger lovit pe trecerea de pietoni de un înavuțit doar pentru a fi colecționat drept trofeu, după cum hoțul maiorului Sardoni e chiar dublul său. În povestiri, confuzia dinamitează iluzia și iluzionarea, iar dezumanizarea mută notele între realitate și ficțiune: bradul moștenit împlinește blestemul profesorului Maxim până dincolo de închipuire, la fel cum cavoul crescut în propria curte justifică moartea din viață și nu invers. La fel, medicul Vasile Șandru poate încremeni lumea, așa cum, și el, în moarte, se preschimbă în statuie. Despre căderea în absurd citim și în Arena nr. 41, unde jocul de tenis devine circ al ororilor. Pariurile încetează când moartea strică cu banalitatea ei spectacolul caricatural, spre dezgustul spectatorilor. Absurdul nu încetează în moarte, iar moartea ambetează.

După cum se vede, lumea lui Șerban Tomșa caută să iasă din țâțâni fie cu o anumită resemnare, fie prin revelații tardive în mijlocul cărora absurdul se lasă înghițit în burlesc.

·          

·          

·          

·          

 0

 

duminică, 4 aprilie 2021

Liviu G. Stan despre "Casa noastră cea de toate zilele"

 Liviu G. Stan

Întâmplări din locul nimănui. Radiografia unei ruinări politice

Când eram mic, am mers cu ai mei o dată sau de două ori la niște cunoștințe din Însurăței, un orășel fantomatic din Brăila, aruncat pe malul drept al râului Călmățui.

Casa lor era situată pe o uliță care dădea spre căminul cultural, o ruină neoromânească împrejmuită de un imaș ce servea și ca teren de fotbal. Iar în apropiere se afla ferma de porci, cu o drezină ruginită care circula între cocini. Și multe drumeaguri răsfirate printr-o zonă împădurită ce ascundea un luminiș sordid. Acolo trona o cocioabă părăsită cu pereții plini de omizi vara, era o colcăială care îmi dădea frisoane. Și circulau multe legende de groază prin împrejurimi. Una dintre povești – auzită din gura unui țigănuș – zicea așa: că din livadă, noaptea, venea în sat un paznic descăpățânat ca să hrănească niște draci pe care îi ținea priponiți în adâncul păduricii, mult dincolo de Casa cu Omizi. Și dacă îi ieșea în cale vreun copil, îl ciopârțea cu săpăliga și-l dădea de mâncare demonilor. Țin minte că întreaga noapte am stat terorizat la fereastră, așteptând să-i văd felinarul clipocind printre stinghiile gardului.

Atmosfera de rit funerar (pe alocuri à la „Satantango”-ul lui Laszlo Kraznahorkai) din „Casa noastră cea de toate zilele” mi-a readus în memorie acest episod. Şerban Tomşa manevrează mecanismele coșmarescului cu o teribil de firească agilitate. Iar aici se simt antrenamente îndelungate cu fatalismul total al mexicanului Juan Rulfo, regele neîncoronat al realismului magic sud-american – mă gândesc în special la „Câmpia în flăcări”. Dar sunt și niște fascicule de acid western, pe care satul românesc de câmpie ți le furnizează ca pe un topos inevitabil.

Romanul este montat din monologurile unor personaje care populează un teritoriu dezolant din sudul României (Giurgiu), înecat în sărăcie, violență și singurătate, într-o gheenă a paseismului. Cârciumarul Mexicanu, Lenin cel Mic, Lenin cel Mare, bătrânul Mărtac, Roza, poștașul Alucutare, avocatul Edgar, fostul profesor Vânătoru, bătrâna Boarța, moștenitorul Ștefan Craiu, Eta, Sârbu, Valiman sunt doar câțiva/câteva dintre faliții/falitele captivi/captive într-un purgatoriu rural în care trecutul CAP-urilor, prezentul călărit de baroni locali și anii demenți ai tranziției postcomuniste se amestecă într-un vid temporal. Un vid îmblânzit cu beții porcești și mitomanie sexuală.

Șerban Tomșa este un excelent investigator al vicleniei, iar în „Casa noastră cea de toate zilele” dă un tur de forță.

Pătrundem subit într-o lume în descompunere și fără ieșiri, sub asediul continuu al ratării. Cârciuma, simbol ancestral al flecăritului, este un birou de traficat mituri. În jurul păhărelului cu băutură care urcă spre gură gravitează, ca deșeurile cosmice, marile povești și marile nostalgii. Fiecare personaj ține cu dinții de câte o legendă personală de care depinde, într-un fel, întregul sens al vieții lui. Iar înfățișările diavolului zburdă prin visurile localnicilor, țesând coșmaruri dintre cele mai perplexe.

Fiecare istorisire poate fi citită și ca o scrisoare ascunsă sub pernă pe patul morții. Iar morții, morții din cimitire au și ei povești de spus, glume de făcut, furii de transmis și își amestecă memoriile cu cei vii într-atât de mult, încât ai senzația uneori că nu mai poți deosebi cele două lumi, că asiști la hibridarea lor socială într-o transparență comună.

În „matematica” violenței comunale, animalele sunt ciuca bătăilor, bureți care absorb frustrările stăpânilor. Câinii acestor pământuri pustii se perindă printre oameni ca niște ambasadori ai milosteniei.

Dacă, de pildă, în proza lui Ștefan Bănulescu, pe care Șerban Tomșa știu că îl admiră, efervescența epicului schimbă constant zonele geografice din arealul danubian, dintr-un tic insațiabil de road novel, în narațiunile lui Tomșa se petrece opusul – un efect turbionar de claustrare; există un sentiment apăsător de captivitate a locului, de blestem topografic, ca și când fiecare unitate geografică ascunde contururile unei insule penitenciare.

În montajul narațiunilor, cele mai multe dintre istorioare se termină cu un sunet, o onomatopee, laitmotiv folosit fie ca formulă conclusivă de basm (gen Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa), fie ca o incantație audio pentru a potența emanațiile tribale ale mărturiilor.

Creionând pe marginea urgențelor zilei, într-un stil ce mustește de oralitate sudică, Șerban Tomșa obține în romanul său, în primul rând, o mică și unică enciclopedie a singurătății; iar în al doilea rând, o cronică tulburătoare, pe alocuri cumplită, a ghetoizării politice din provincie (asemănătoare izbitor cu modelul PSD) și a șocului demografic.

Fidel moștenirii nouăzeciste a romanului realist, dar pe filon mistic, Șerban Tomșa, un mohican al discreției absolute, se distinge radical în postura unui romancier cu instincte distopice dintre cele mai subtile. Și asta merită un semn de exclamare.

Cât privește frumusețea codificată a caselor, va trebui să o descoperiți singuri, este o aventură sută la sută privată. 

 

 


Literatura poliţistă şi cititorii. Răspunsuri la o anchetă literară

 Ancheta Neuma. Rafturile doi și trei ale literaturii

 

Chiar și persoanele cu gusturi literare educate și rafinate, între care se disting, firesc, autorii de literatură, au avut ocazia și plăcerea unor lecturi care nu fac parte din lista de aur a canonului literar, nu se studiază în școli și universități, iar persoanele atente la imaginea lor neagă uneori că le citesc sau le-ar provoca bucurie și destindere. De aceea vă întrebăm:

 

1.      Care sînt cărțile și autorii de-al doilea și al treilea raft, dar eventual de succes la publicul larg, pe care îi citiți și recitiți cu plăcere, în chip de divertisment, deși le recunoașteți lipsurile literare? Aveți un gen preferat din afara main-stream?

2.      Ați scris sau v-ați propus să scrieți texte literare mai facile, dar mai accesibile publicului? De ce și, dacă da, din ce categorie?

 


Literatura poliţistă şi cititorii

1. Un prozator român de azi, foarte apreciat, spunea că literatura română este de mâna a treia spre a patra. Altfel spus, orice autor recitit s-ar încadra în răspunsul la întrebarea lansată de ancheta dumneavoastră. Dar asta e o glumă, desigur. Mi se întâmplă să recitesc microromanele lui H. Bonciu şi Bizu de E. Lovinescu. Dar nu sunt sigur că e literatură de raftul al doilea. Din literatura universală recitesc cu mare plăcere romanele lui Erich Maria Remarque ( Obeliscul negru e foarte bun) şi Friedrich Durrenmatt. Câtă solidaritate umană e în textele lui Erich Maria Remarque! Mi-e teamă însă că Pe frontul de vest nimic nou, Trei camarazi şi Pana de automobil sunt literatură de primul raft. Judecătorul şi călăul şi Făgăduiala sunt însă naraţiuni bune, dar de raftul al doilea. Cu această ocazie am aflat că o scenă a fost împrumutată de Camil Petrescu de la Remarque: în timpul unui atac, un obuz retează capul unui soldat care continuă să înainteze câţiva paşi, decapitat.

Cu cea mai mare plăcere recitesc însă romane poliţiste scrise de Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Ross Macdonald, James Hadley Chase, Peter Cheyney şi, în general, cărţile apărute în colecţia Enigma a Editurii Univers. Cred că primii doi autori sunt mari scriitori şi nu înţeleg de ce literaturii poliţiste nu i se acordă statutul de literatură veritabilă. Somnul de veci, Doamna din lac, Şoimul maltez sunt cărţi de valoare, nu doar nişte texte de divertisment. Autorii au stil, iar personajele lor sunt vii, cu o psihologie bine conturată.

 

2. Deosebirea dintre un scriitor român şi unul străin este că al doilea ştie să-şi prezinte şi să-şi vândă marfa. Cu puţine excepţii – Caragiale era conştient că scrie pentru a putea fi citit de oricine ─, autorul român a scris multă vreme pentru a câştiga critica literară de partea sa. Scriitorii noştri au învăţat de la Thomas Mann că arta amânării, adică a învârtirii în jurul propriei cozi, este aducătoare de valoare. De aceea uneori se scrie încâlcit, descriptiv până la saturaţie, cu aglomerare de obiecte, fără relevanţă umană. La Thomas Mann erau zeci şi zeci de personaje vii, fiecare cu individualitatea sa, iar stilul nu făcea decât să le reliefeze complexitatea. Dacă aş fi realist, aş spune că, oricum, scriitorul român nu mai are public. Piaţa de carte e moartă – mai sunt vreo-trei două edituri care îşi promovează cu insistenţă autorii -, iar cronicarii literari sunt din ce în ce mai puţini.

N-am încercat să scriu facil, dar am vrut să fiu accesibil cititorilor ( de la un timp inexistenţi, cum spuneam). Inspirat de tehnica lui Faulkner (din Pe patul de moarte) şi a lui Kurt Vonnegut, romanul Casa noastră cea de toate zilele are capitole foarte scurte, limpezi, percutante, care se citesc uşor. Fiecare capitol reprezintă vocea distinctă a unui personaj. Scurtimea şi limpezimea stilistică sunt principii pe care le-am aplicat şi în volumele Supraveghetorul şi alte povestiri şi Ninge la Iasnaia Poliana.

Jovi Ene despre "Ninge la Iasnaia Poliana"

 Jovi Ene

Ninge la Iasnaia Poliana. Povestiri”, de Șerban Tomșa

Editura Paralela 45, Colecția Biblioteca românească, Pitești, 2020

O parte din povestirile lui Șerban Tomșa le citisem pe blogul său, Colivii pentru idei; majoritatea au fost, pentru mine, inedite și mă bucur că le-am (re)găsit pe toate într-un volum închegat de proză scurtă, care oferă mici surprize plăcute, instantanee surprinzătoare, o oarecare doză de fantastic și multă apropiere de cititor.

Povestirile lui Șerban Tomșa sunt situate undeva la granița între realitate și ficțiune, între real și fantastic. Sunt ”exerciții”, sunt reintrepretări, sunt un miraj scurt (majoritatea au câteva pagini) care vrăjește cititorul. Cum altfel putem privi o superbă proză ”foarte scurtă” precum ”Jim cel îndrăgostit de albastru”, în care, pe o singură pagină, autorul imaginează o lume colorată și foarte sensibilă, unde o simplă  schimbare de cromatică determină o transformare implacabilă a condiției protagonistului. Nu este așa de sofisticat precum am scris eu, este o povestire simpatică, amuzantă și plină de sensibilitate.

Sigur, ca în orice proză scurtă de calitate pe care o citesc (nefiind specialist, așa cum argumentez de fiecare dată), există premise pentru texte mai lungi, pentru nuvele sau chiar romane. Un astfel de exemplu este ”O vizită la 1925”, care oferă o istorie alternativă a perioadei interbelice, imaginând o perioadă în care Puterile Centrale au câștigat Primul Război Mondial și România (mică!) a fost transformată într-o colonie, iar relatarea acestei perioade este făcută în stil caragialesc și cu persoanejele imaginate de maestrul românesc al comediei și schiței. Iar rezultatul este o splendoare, care îi are ca protagoniști pe Goe, Mița, Protopopescu, deloc diferit de cel care i-a inspirat scrierea.

Că tot vorbeam mai sus despre faptul că multe dintre aceste povestiri sunt ”exerciții”, un exemplu edificator este ”Insula (un exercițiu cinematografic)”, un amestec între literatură de călătorie de tipul Robinson Crusoe și repovestire a realității imediate, de vreme ce un personaj important este un senator plin de ifose, ajuns pe insula pustie la brațul unei amante ”starlete”. Finalul este și ironic, și amuzant, și realist, așa cum îi stă bine unei povestiri de calitate:

”Ani în șir visase la un loc unde să poată trăi singur, fără obligații, ca un sălbatic. Să nu facă nimic altceva decât să privească, întins pe spate, cerul și să respire. Să nu vadă, mulți ani, pe nimeni.” (pag. 25)

 Sigur, Șerban Tomșa, scriitor și om de litere de atâția ani, nu oferă nimic gratis și nu se dezvăluie prea ușor cititorului neexperimentat, este nevoie de oarece lecturi pentru a pricepe sensul, continuarea sau finalul unor povestiri. În același timp și tocmai de aceea, acestea sunt străbătute de intimitate, de parcă autorul s-ar adresa prin textele sale unor prieteni, mai cunoscuți sau ”mai ascunși”: unii au nume comune, alții sunt poartă nume precum Juan Martin Del Potro. Așadar, este nevoie de puțină intimitate (nu neapărat personală, ci și în relație cu anumite subiecte sau personaje) pentru a înțelege substratul acestora.

”Ninge la Iasnaia Poliana” este un volum care oferă surprize cititorilor pasionați la fiecare pagină. Autorul simte personajele, le conferă atmosferă și le imaginează în situații inedite, care sunt uneori bazate pe realitatea imediată, iar alteori pe marile opere ale literaturii universale. Din astfel de povestiri, nu avem decât de învățat.


Liviu G. Stan despre Ninge la Iasnaia Poliana

                                              

Liviu G. Stan

                                                Du-te la Tomşa!

Unul dintre romanele nedrepățite ale lui 2019 a fost cel al lui Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele (Ed. Tracus Arte). Asta ca fapt divers. Iar în trena acestui roman, prozatorul a strecurat, la mică distanță, și un volum de povestiri, Ninge la Iasnaia Poliana (Ed. Paralela 45, 2020), și acesta tot pe sub radarul criticii.

Aidoma precedentei cărți de proză scurtă, Supraveghetorul și alte povestiri (Ed. Tracus Arte, 2017), și de data asta Tomșa ne oferă o mică expoziție de mecanică, arătându-ne cum funcționează diverse piese ce compun universul său romanesc, la care lucrează de peste douăzeci de ani cu discreția unui eremit.

Ninge la Iasnaia Poliana (acasă la Tolstoi) grupează nouăsprezece povestiri scurte și foarte scurte, unele flash fiction. Impecabile. Impecabil scrise. Și asta pentru că legea de bază a școlii lui Cehov își arată minuțiozitatea în miniaturile lui Tomșa: acțiunea să fie un decor al personajului și nu personajul un decor al acțiunii.

Răbdător și hârșit în primejdia singurătății literare, Șerban Tomșa și-a amenajat o insulă între generații, o Más a Tierra robinsoniană. Biologic aparține generației ’80, dar prea puține și vagi caracteristici îl leagă de ingineriile postmodernismului optzecist. Nici de către nouăzeciști, cu toată propensiunea lor spre „legalizarea” marginalității, nu a fost asimilat. Așa că i-a rămas imensitatea secolului XXI, și nu se poate spune că această condiție de naufragiat îi dăunează în vreun fel scrisului. Din contră, timpul crepuscular i-a oferit prozei sale picarești o aură exotică de povestaș *machiguenga. *

În solitudinea indigenă afișată, Șerban Tomșa predică o proză pur și simplu fascinată de viață, o atitudine din ce în ce mai rară printre atâtea post-ironii și post-umanisme. Și totodată, peste proza sa plutește și o eleganță blândă de artefact (sensul arheologic al cuvântului), în timp ce escapismul îl înrudește cu alți doi practicanți ai teleportării – Ion Iovan și Marian Ilea.

Vrei personaje stranii desprinse din America Latină a lui Juan Rulfo? Ia barca și du-te la Tomșa, are colecții cât pentru o arhivă. Vrei să vezi cum se comportă milostenia din proza lui William Saroyan aplicată ruinei rurale a sudului românesc? Du-te la Tomșa! Vrei demonstrații de realism magic „primordial”, un aer retro de Ștefan Bănulescu, un comic absurd cu ștaif de John Cheever? Du-te la Tomșa!

Nu am folosit ca pe-o banală metaforă imaginea insulei. Chiar dacă, în general, în povestirile sale nu se întrevede conturul senzorial din romane, construcțiile ficționale ale lui Șerban Tomșa – cum se întâmplă, de pildă, în Casa noastră cea de toate zilele – sunt dominate de un efect turbionar de claustrare, de captivitate a locului, un soi de blestem topografic ce ascunde granițele unei insule penitenciare. O iminență geologică încadrată, însă, într-un fantomatic topos de câmpie, în care descrierile capătă o transparență psihopompă, o membrană orfică.

O altă marcă a literaturii lui Șerban Tomșa, fie în roman, fie în proză scurtă, este premisa distopică. Ruralismul distopic (îndoit cu un strop de satiră). Însă nu prin închipuirea laborioasă a unor lumi distopice, ci prin situații neașteptate în care firul subțire al realității se rupe, adesea pe fond etilic, iar firescul și factualul devin un straniu ritual anomic, luând forma unui coșmar sau a unei reverii suprarealiste.

Toate aceste „enzime" se regăsesc și în Ninge la Iasnaia Poliana. Șerban Tomșa schimbă, cu naturalețea visării cu ochii larg deschiși, decoruri și epoci, claviaturi ambientale și topografii. Dacă în povestirea care dă titlul volumului avem de-a face cu o întâmplare anodină tratată în stilul scheciurilor lui Ion Băieșu, în „Noiembrie, iepuri mecanici” ne trezim într-o vânătoare de oameni cu parfum latino-american, iar în „O vizită la 1925”, o povestire de un umor nebun, găsim un remix din D-l Goe pornind de la un scurtcircuit al istoriei – România Mare nu există, iar „Mica Românie” se transformă într-o colonie germană.

Ce-ar mai fi de spus? Cu acest volum, Șerban Tomșa își mai construiește un ponton pe insulă, așteptând nu niște oaspeți cu ochelari VR și servicii futuriste de banking, ci un oaspete care știe să aprecieze o haină cu miros de paie arse.