Uneori, în unele texte găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane. ( Să nu uit : am întâlnit şi două persoane cărora nu le-a plăcut Maestrul şi Margareta.Erau o doamnă foarte citită, fostă elevă a mea, şi un adolescent care...nu prea se omoară cu deschisul cărţilor. Îmi este greu să găsesc o explicaţie pentru primul caz : e ca şi cum un copil mi-ar spune că nu-i place Harry Potter. )
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una fintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A reuşit asta, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist: Artiştii nu sunt însă să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Unii reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme. Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .
P.S. Constantin Piştea a postat, pe blogul său - http://constantinpistea.wordpress.com/2014/05/31/interviu-cu-scriitorul-serban-tomsa-sunt-scriitor-si-asta-e-totul-pentru-mine/ -, interviul pe care mi l-a luat, simultan cu ultima secvenţă a aceluiaşi interviu-foileton, publicată în Ziarul Metropolis : http://www.ziarulmetropolis.ro/interviu-serban-tomsa-o-coborare-in-infern/
vineri, 30 mai 2014
luni, 26 mai 2014
Laudă lui Diego Simeone
Antrenorul echipei Atletico Madrid a câştigat în mine un fan fidel. N-am văzut în viaţa mea un tehnician care să facă o echipă redutabilă din jucători atât de modeşti. Lipsa de valoare a elevilor lui Simeone era evidentă când ei erau nevoiţi să dea o pasă mai lungă de şapte metri. Parcă aveau picioare de lemn! Şi asta în momente decisive. Simeone a construit cea mai bună apărare din Ligă, dar n-a avut niciun atacant valabil. Dacă meciul nu s-ar fi prelungit mult, superantrenorului Simeone i-ar fi ieşit strategia. Dar cum nu poţi face din rahat bici - doi jucători de la Real costau mai mult decât toată echipa lui Diego -, valoarea şi-a spus cuvântul şi Real a câştigat. Cu un lot redus şi lipsit de strălucire, argentinianul nu putea face mai mult. Păcat.
Am arătat, în alte postări, de ce nu voi ţine niciodată cu Real, deşi am mulţi amici printre suporterii madrilenilor. E o tradiţie, la ei, să mizeze pe înşelăciune şi pe simulări. Deşi coechipierii lui Ronaldo n-au făcut un meci mare, îi felicit de două ori. O dată, fiindcă au câştigat, iar a doua oară, fiindcă au descoperit o nouă modalitate de a obţine, în mod incorect, lovituri libere. Nu ştiu cum fac, dar au abilitatea de a se năpusti în adversar şi de a sări înapoi ca şi cum s-ar fi izbit de un camion ori de un zid de cauciuc.
Îi apreciez pe Ronaldo, Bale şi Di Maria, dar pe Ramos nu-l înghit. Ca, de altminteri, şi pe măcelarul Pepe. Mi se întâmplă rar să am antipatii de felul ăsta, dar asta e.
P.S. De azi până vineri, un interviu-foileton luat de Constantin Piştea în Ziarul Metropolis : http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-sunt-scriitor-si-asta-e-totul-pentru-mine/
Am arătat, în alte postări, de ce nu voi ţine niciodată cu Real, deşi am mulţi amici printre suporterii madrilenilor. E o tradiţie, la ei, să mizeze pe înşelăciune şi pe simulări. Deşi coechipierii lui Ronaldo n-au făcut un meci mare, îi felicit de două ori. O dată, fiindcă au câştigat, iar a doua oară, fiindcă au descoperit o nouă modalitate de a obţine, în mod incorect, lovituri libere. Nu ştiu cum fac, dar au abilitatea de a se năpusti în adversar şi de a sări înapoi ca şi cum s-ar fi izbit de un camion ori de un zid de cauciuc.
Îi apreciez pe Ronaldo, Bale şi Di Maria, dar pe Ramos nu-l înghit. Ca, de altminteri, şi pe măcelarul Pepe. Mi se întâmplă rar să am antipatii de felul ăsta, dar asta e.
P.S. De azi până vineri, un interviu-foileton luat de Constantin Piştea în Ziarul Metropolis : http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-sunt-scriitor-si-asta-e-totul-pentru-mine/
Oameni şi grauri
Am un cireş mare, dar nu reuşesc să apuc din el decât câteva fructe, mai mult crude decât coapte. Demult, nişte grauri şi-au făcut cuib la straşina casei. Nu m-a lăsat inima să le distrug adăpostul şi să-i alung. Când s-au copt cireşele, s-au înfruptat şi ei pe săturate. Apoi s-au înmulţit apocaliptic, an de an, generaţii după generaţii, iar acum mişună cu sutele prin pom încă înainte de a se înroşi micuţele sfere verzi. Un copil a prins unul şi mi-a propus să-l legăm cu sârmă în vârful copacului, ca prin ţipetele sale disperate să-i alunge pe ceilalţi. Aşa se obişnuieşte pe aici. Păsăroiul captiv ne privea cu ochi speriaţi. Cred că era un puişor care zbura mai greu. L-am pus pe băiat să-l elibereze imediat, iar vietatea s-a reîntors la ospăţ.
Un membru al familiei spune să tăiem cireşul, dar eu îl rog, în fiecare primăvară, pe un vecin să se caţere pe crengile mai înalte şi să culeagă două căni cu cireşe : una pentru fiul său, preşcolar, cealaltă pentru noi.
Oameni şi păsări ne bucurăm împreună de darul naturii, prin voia lui Dumnezeu. Ele apucă mai mult, că au puţine mijloace de a se hrăni şi asta e dorinţa Lui.
Un membru al familiei spune să tăiem cireşul, dar eu îl rog, în fiecare primăvară, pe un vecin să se caţere pe crengile mai înalte şi să culeagă două căni cu cireşe : una pentru fiul său, preşcolar, cealaltă pentru noi.
Oameni şi păsări ne bucurăm împreună de darul naturii, prin voia lui Dumnezeu. Ele apucă mai mult, că au puţine mijloace de a se hrăni şi asta e dorinţa Lui.
duminică, 25 mai 2014
Mi-a mai murit un prieten
Mă pregăteam să scriu ceva despre Nick Cave şi despre un cireş jefuit de grauri, dar am primit din partea poetului Valentin Emil Muşat materialul pe care îl reproduc mai jos. A murit Marin Al. Preda, nepotul lui Marin Preda, fratele prozatorului Sorin Preda.. Nu-mi vine să cred. Mi-a fost prieten bun şi am locuit doi ani în aceeaşi cameră din căminul 6 Martie. L-am evocat deseori şi am vorbit despre frumuseţea fizică neobişnuită a tânărului prozator de atunci : toate femeile întorceau capul după el, pe stradă. Era însă şi un spirit ales, mult evoluat şi beneficiase de o educaţie deosebită. Ca student, era în aceeaşi serie cu Romulus Bucur, Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Ionică Banu, Emil Ionescu, Adrian Radu şi Laurenţiu Dumitrescu. Voi reveni cândva asupra acestui talent nerealizat la nivelul posibilităţilor sale.
MARIN AL. PREDA – IN MEMORIAM
Sa ai drum bun, profesore! Sa-ti fie deschise toate cerurile cuvintelor!
Pe 21 mai 2014, Vocea cronicarului a tacut… „Timpul nu a mai avut rabdare”… si Marin nu a mai apucat momentul marcarii celor 100 de ani ai Colegiului National „Vasile Alecsandri” din Bacau, a carui monografie i-a devenit lucrare definitorie. Chiar daca „pâna atunci multe se vor schimba” – dupa cum afirma însusi autorul în monografia colegiului „Ani, chipuri si voci. 1921 – 2011” -, va fi un timp al marturisirii care îl va recupera printre reperele ce caracterizeaza Spiritul Alecsandri.
Acum e un timp al durerii, al despartirii, al lacrimilor, iar impresiile si gândurile poarta aceasta amprenta. Cei care l-au pretuit pe omul si profesorul MARIN AL. PREDA ne împartasesc din amintirile care au definit acest spirit deschis, plin de inteligenta si ironie, de întelegere, mai presus de toate, a vietii, a timpului viclean.
Acum e un timp al durerii, al despartirii, al lacrimilor, iar impresiile si gândurile poarta aceasta amprenta. Cei care l-au pretuit pe omul si profesorul MARIN AL. PREDA ne împartasesc din amintirile care au definit acest spirit deschis, plin de inteligenta si ironie, de întelegere, mai presus de toate, a vietii, a timpului viclean.
Prof. Anca Constantinescu: O ultima lectie …
Ultima lectie majora despre demnitate pe care am învatat-o de la Domnul Preda a fost imediat dupa revenirea din vacanta de Paste. Pentru ca se simtea istovit, iar durerea de picioare parea tot mai greu de îndurat, l-am însotit pâna aproape de casa. „Urcati în masina, Domnule Profesor!” Printre lungi oftaturi, mi-a spus: „Vezi tu, Anca, povestea aceea cu Ilie Moromete pe care-l aduc acasa cu roaba nu-i chiar o gluma…” De-atunci, îmi rasuna în minte, aproape obsesiv, cuvintele lui…De fapt, ce-a vrut sa spuna? Ce se ascundea în spatele lor? Presimtea ceva? Desi chipul îi era congestionat de durere, se chinuia din rasputeri sa ascunda acest lucru, ca si cum suferinta manifesta, vizibila ar fi fost sub demnitatea lui.
Acum, toate întrebarile ramân fara raspuns…
Spirit contemplativ, inteligent si ironic, Domnul Profesor privea lumea cu detasare, ca pe un spectacol. Parea desprins din lumea crailor de Curtea-Veche… El realizase, precum personajul sau preferat, Ilie Moromete, ca „insul care e numai activ îsi consuma viata si nu întelege nimic din ea pentru ca devine robul actiunii”. Figura impunatoare, nobletea si aristocratia gesturilor, ochii vii si patrunzatori, zâmbetul adesea cu subînteles, umorul si arta disimularii, care veneau dintr-o inteligenta ascutita, faceau din Domnul Profesor aproape un zeu… Azi, a plecat în Olimp, alaturi de alti eroi civilizatori… Iar noi, colegii si elevii dumnealui, vom arata mai „bicisnici”, mai saraci, mai singuri si mai tristi… Profesorul Marin Preda da astazi mâna, întru vesnicie, cu scriitorul Marin Preda… Pentru ca timpul n-a mai avut rabdare!
Acum, toate întrebarile ramân fara raspuns…
Spirit contemplativ, inteligent si ironic, Domnul Profesor privea lumea cu detasare, ca pe un spectacol. Parea desprins din lumea crailor de Curtea-Veche… El realizase, precum personajul sau preferat, Ilie Moromete, ca „insul care e numai activ îsi consuma viata si nu întelege nimic din ea pentru ca devine robul actiunii”. Figura impunatoare, nobletea si aristocratia gesturilor, ochii vii si patrunzatori, zâmbetul adesea cu subînteles, umorul si arta disimularii, care veneau dintr-o inteligenta ascutita, faceau din Domnul Profesor aproape un zeu… Azi, a plecat în Olimp, alaturi de alti eroi civilizatori… Iar noi, colegii si elevii dumnealui, vom arata mai „bicisnici”, mai saraci, mai singuri si mai tristi… Profesorul Marin Preda da astazi mâna, întru vesnicie, cu scriitorul Marin Preda… Pentru ca timpul n-a mai avut rabdare!
Prof. Viorel Cruceanu: Risipitorul de idei
Marin Preda a fost, pentru mine, un om de carte. I-am admirat, întotdeauna, complexitatea ideilor. Schimbul de idei cu omul ce avea stramosi de roman („Morometii”) era ca un joc logic, în care dialogul abunda în preaplin de informatii. Argumentele sale impresionau prin sugestia verbului si prin bogatia de impresii. Spirit iscoditor, te provoca în parcurgerea meandrelor cunoasterii, aidoma preceptelor maieuticii lui Socrate. Firul naratiunii sale te purta de la originile obscure, primare, incerte ale gnosis-ului, pâna la paradigmele gândirii contemporane. Un asemenea excurs proba o solida zestre intelectuala.
Ma încumet sa spun ca Marin Preda era un adevarat produs al Secolului Luminilor, era un enciclopedist. Cei care ne-am aflat în preajma sa am fost fericiti sa ne îmbogatim spiritual din generoasa lui risipa de idei. A fost un intelectual rasat, categorie aflata astazi pe cale de disparitie. A fost, în acelasi timp, un pedagog de vocatie… În prodigioasa lui cariera didactica a pus ceva din sufletul sau si ceva din spiritul sau în fiinta fiecarui tânar ce se forma pe bancile scolii. În succesiunea generatiilor, Magistrul Preda a marcat, decisiv, cu amprenta sa, sute si sute de tineri în devenire. Cu siguranta, toti îi poarta o amintire vie. Apoi, în imediata sa vecinatate, cea din Cancelarie, a lasat nostalgia unui coleg de mare calitate umana înca un motiv sa-i omagiem memoria! Ne-a parasit fizic, dar spiritul sau face parte, imperisabil, din „familia” Alecsandri! Asa cum îl stiu, Marin Preda a raspuns setei sale de cunoastere si a plecat într-o calatorie pe alte tarâmuri… Ale Eternitatii! Dumnezeu sa-l odihneasca în pace!
Ma încumet sa spun ca Marin Preda era un adevarat produs al Secolului Luminilor, era un enciclopedist. Cei care ne-am aflat în preajma sa am fost fericiti sa ne îmbogatim spiritual din generoasa lui risipa de idei. A fost un intelectual rasat, categorie aflata astazi pe cale de disparitie. A fost, în acelasi timp, un pedagog de vocatie… În prodigioasa lui cariera didactica a pus ceva din sufletul sau si ceva din spiritul sau în fiinta fiecarui tânar ce se forma pe bancile scolii. În succesiunea generatiilor, Magistrul Preda a marcat, decisiv, cu amprenta sa, sute si sute de tineri în devenire. Cu siguranta, toti îi poarta o amintire vie. Apoi, în imediata sa vecinatate, cea din Cancelarie, a lasat nostalgia unui coleg de mare calitate umana înca un motiv sa-i omagiem memoria! Ne-a parasit fizic, dar spiritul sau face parte, imperisabil, din „familia” Alecsandri! Asa cum îl stiu, Marin Preda a raspuns setei sale de cunoastere si a plecat într-o calatorie pe alte tarâmuri… Ale Eternitatii! Dumnezeu sa-l odihneasca în pace!
Prof. Elena Bostan: „De ce-ai taiat salcâmul asta?”
Pe colegul meu de limba si literatura româna, profesorul Marin Preda, îl stiu de-o viata, dar, de 24 de ani, de când am intrat în familia unica a Colegiului „Alecsandri”, am devenit si prieteni. Marinica, asa cum îi spuneau toti apropiatii, nu era prea vorbaret, dar stiai ca te puteai baza pe el, chiar daca „nu raspundea cu cuvinte multe la salut” si, odata cu trecerea timpului, se apropia tot mai mult de Moromete.
Ani la rând a facut parte din viata noastra, a tuturor colegilor si elevilor din Alecsandri si stiam ca trebuie sa fie AICI. Pentru mine, vestea plecarii lui este incredibila! Ma revolta decizia Soartei de a-l lua acum. Înca nu se ispravise TIMPUL lui! Mai avea destul!
Elevii lui înca îl asteapta: la ore, la Cursul festiv si la banchet – clasa a XII-a D, unde este diriginte. Colegii sunt stupefiati.
Îmi caut cuvintele potrivite ca sa „îmbrac” ceea ce simt, dar ma întorc, întelegând altfel si dureros întrebarea (din romanul-pasiune al lui, „Morometii”): „De ce-ai taiat salcâmul asta, Moromete? Alt salcâm nu gaseai?” S-a grabit Marinica al nostru sa ajunga – cine stie unde – înaintea altora. Si a plecat fara vorba multa si e cumplit ca nu mai e nimic de facut ca sa-l întorc din drum, si nici cuvinte „alese” nu gasesc ca sa spun ce rau îmi pare!
Pe colegul meu de limba si literatura româna, profesorul Marin Preda, îl stiu de-o viata, dar, de 24 de ani, de când am intrat în familia unica a Colegiului „Alecsandri”, am devenit si prieteni. Marinica, asa cum îi spuneau toti apropiatii, nu era prea vorbaret, dar stiai ca te puteai baza pe el, chiar daca „nu raspundea cu cuvinte multe la salut” si, odata cu trecerea timpului, se apropia tot mai mult de Moromete.
Ani la rând a facut parte din viata noastra, a tuturor colegilor si elevilor din Alecsandri si stiam ca trebuie sa fie AICI. Pentru mine, vestea plecarii lui este incredibila! Ma revolta decizia Soartei de a-l lua acum. Înca nu se ispravise TIMPUL lui! Mai avea destul!
Elevii lui înca îl asteapta: la ore, la Cursul festiv si la banchet – clasa a XII-a D, unde este diriginte. Colegii sunt stupefiati.
Îmi caut cuvintele potrivite ca sa „îmbrac” ceea ce simt, dar ma întorc, întelegând altfel si dureros întrebarea (din romanul-pasiune al lui, „Morometii”): „De ce-ai taiat salcâmul asta, Moromete? Alt salcâm nu gaseai?” S-a grabit Marinica al nostru sa ajunga – cine stie unde – înaintea altora. Si a plecat fara vorba multa si e cumplit ca nu mai e nimic de facut ca sa-l întorc din drum, si nici cuvinte „alese” nu gasesc ca sa spun ce rau îmi pare!
Prof. Ioan Ovidiu Stoica: Un destin printre litere si minti deschise
Venit în colectivul didactic al Liceului „Vasile Alecsandri” din Bacau, în anul 1980, tânarul profesor, tizul marelui scriitor Marin Preda, purta aura unei glorii literare de familie – unchi si frate scriitori – , dar si a unei pregatiri profesionale pe care o acredita contactul cu scoala de literatura de la Universitatea din Bucuresti si cu cercurile literare ale Capitalei. Nepotul de frate al celui mai citit, cunoscut si comentat prozator al momentului era asociat automat cu universul morometian, cu sansa exceptionala de a fi putut fi în prezenta marelui scriitor si vorbi cu acesta oricând.
Respectat si apreciat de colegi pentru pregatirea sa profesionala temeinica, noul profesor era deopotriva iubit si admirat de elevi pentru tineretea sa, pentru abordarea îndrazneata a unor teme literare sensibile, evitate de critica literara, pentru nonconformismul ideilor si al discursului didactic.
Marinica era un interlocutor agreabil, informat si mereu la curent cu viata, fenomenul si boema literara locale si din Capitala. Profesorul, respectat si respectuos, un model pentru absolventii care au ales cariera didactica, a îndrumat cercuri literare, a coordonat ani în sir revista scolii si a fost primul care a introdus studierea jurnalismului scolar ca materie optionala în colegiu, creând o premisa pentru multi elevi care au ales o cariera în domeniu.
Disparitia neasteptata a profesorului Marin Preda îndoliaza o familie întreaga de profesori, elevi si prieteni.
Venit în colectivul didactic al Liceului „Vasile Alecsandri” din Bacau, în anul 1980, tânarul profesor, tizul marelui scriitor Marin Preda, purta aura unei glorii literare de familie – unchi si frate scriitori – , dar si a unei pregatiri profesionale pe care o acredita contactul cu scoala de literatura de la Universitatea din Bucuresti si cu cercurile literare ale Capitalei. Nepotul de frate al celui mai citit, cunoscut si comentat prozator al momentului era asociat automat cu universul morometian, cu sansa exceptionala de a fi putut fi în prezenta marelui scriitor si vorbi cu acesta oricând.
Respectat si apreciat de colegi pentru pregatirea sa profesionala temeinica, noul profesor era deopotriva iubit si admirat de elevi pentru tineretea sa, pentru abordarea îndrazneata a unor teme literare sensibile, evitate de critica literara, pentru nonconformismul ideilor si al discursului didactic.
Marinica era un interlocutor agreabil, informat si mereu la curent cu viata, fenomenul si boema literara locale si din Capitala. Profesorul, respectat si respectuos, un model pentru absolventii care au ales cariera didactica, a îndrumat cercuri literare, a coordonat ani în sir revista scolii si a fost primul care a introdus studierea jurnalismului scolar ca materie optionala în colegiu, creând o premisa pentru multi elevi care au ales o cariera în domeniu.
Disparitia neasteptata a profesorului Marin Preda îndoliaza o familie întreaga de profesori, elevi si prieteni.
Prof. Dan Petrusca: Prietenia, ca modalitate suprema de a fi in lume
Sa vorbesc cu tine asa, acum, când ai trecut dincolo, într-o lume „mai putin vesela”, cum zice un personaj sadovenian din „Hanu Ancutei”… Sunt întristat ca n-am mai vorbit cu tine în ultima vreme. Si asta, în masura în care, în ultimii vreo 40 de ani, avem mii de ore de conversatie, de multe ori furtunoase, pe teme literare, mai ales…
De multe ori am vorbit despre altceva, despre cu totul altceva… S-ar putea ca toate acestea sa-mi lipseasca o vreme… Si, deasupra, prietenia, ca modalitate suprema de a fi în lume. În anumite privinte, spun, cu tristete, ca m-am cam obisnuit cu moartea. De fiecare data, cum e si acum cu plecarea ta, moartea ma ia pe nepregatite. Cât priveste „despartirea” ta de noi, stii deja ceea ce noi, ceea ce eu doar banuiesc… Nimeni nu se desparte de nimeni. Vei fi cu noi oricum.
Sa vorbesc cu tine asa, acum, când ai trecut dincolo, într-o lume „mai putin vesela”, cum zice un personaj sadovenian din „Hanu Ancutei”… Sunt întristat ca n-am mai vorbit cu tine în ultima vreme. Si asta, în masura în care, în ultimii vreo 40 de ani, avem mii de ore de conversatie, de multe ori furtunoase, pe teme literare, mai ales…
De multe ori am vorbit despre altceva, despre cu totul altceva… S-ar putea ca toate acestea sa-mi lipseasca o vreme… Si, deasupra, prietenia, ca modalitate suprema de a fi în lume. În anumite privinte, spun, cu tristete, ca m-am cam obisnuit cu moartea. De fiecare data, cum e si acum cu plecarea ta, moartea ma ia pe nepregatite. Cât priveste „despartirea” ta de noi, stii deja ceea ce noi, ceea ce eu doar banuiesc… Nimeni nu se desparte de nimeni. Vei fi cu noi oricum.
Prof. Gheorghe Iorga: La adio. Despartirea de un Moromete
Nu e usor deloc sa vorbesti despre Marin Al. Preda, nepotul marelui scriitor român, profesor de limba si literatura româna la un prestigios colegiu din Bacau – profesor neînteles, de cele mai multe ori, de comunitatea educationala bacauana – , care cocheta cu scrisul, dar a publicat extrem de putin, desi avea ce spune si, mai ales, avea o clara, evidenta vocatie de critic si istoric literar. A „rezistat” cu o oarecare noblete discreta presiunilor marelui nostru grup de prieteni, care-l îndemna sa scrie si sa publice. Pentru ca n-o facea, îi spuneam „Oblomov” si-l ironizam cu o condescendenta necautata. În ultimii ani, nu mai venea decât rar la întrunirile noastre literare sau ale altora, nu le mai vedea rostul, nu mai era asa doritor sa ne vada, sa vorbim despre temele noastre dragi (nu numai literare, ci si filozofice, istorice, politice etc.). Simteam, uneori desluseam semne tainice ca peste urbana „fierarie a lui Iocan” se depune rugina. Ne dadea târcoale gândul la „où sont les neiges d’antan?” Reevaluam timpul din urma si începeam sa-l dramuim pe cel ce va sa vina… Eram convinsi, si nu ne înselam prea mult, ca am trait mereu, implacabil între doua versuri eminesciene: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” si „Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec”. Marin îl iubea enorm pe Eminescu.
Spun toate acestea gândindu-ma ca Marin / Marinica nu mai este. Nu mai este. Nu mai este. Nici copilul ce devora cartile vârstei, nici adolescentul care nu se satura de literatura, nici studentul (din celebra generatie ’80) care statea ceasuri întregi în marile biblioteci bucurestene, nici profesorul care „mosea” textele literare cu elevii sai, initiind cu acestia o secreta si rastalmacita maieutica socratica. Ca dascal de scoala, Marin avea realmente har, dar era harul, greu de înteles si de explicat, ce venea chiar din spiritul scriitorului, pe care îl „descompunea” în clasa, la ore. Elevii, mai ales cei cu vocatie literara, au avut un adevarat privilegiu sa-l pretuiasca si sa se bucure de prestatia lui didactica. Dar nu toti l-au înteles. Marin ura conformismul didactic, conventiile de tot felul, prejudecatile si canoanele pedagogice, metodele procustiene impuse de tot soiul de înalti birocrati, specialisti în asa-zise „stiinte ale educatiei”; era în raspar cu toate „cuceririle” învatamântului modern, ce au obturat legaturile scolii cu menirea ei sacra, aceea de a-i face pe tineri sa desluseasca tainele existentei si avatarurile cunoasterii umane. Pentru el, textul literar, acelasi, devenea anual „altul”, profesorul îl „reinventa” în functie de valorile împartasite de elevi, dupa cum bateau „vânturile” actualitatii. Dar, de fiecare data, textul îsi „inventa” si metoda. Meseria de profesor de româna însemna o regândire a textelor destinate scolaritatii. Dar nu numai. Nu-l multumea nimic. Era în stare sa gaseasca mari greseli, inclusiv de compozitie, în textele unor Flaubert, Proust, Camil Petrescu, Rebreanu etc., pe care apoi îi ironiza cu iubire în discutiile cu noi! Ce mai, era un Moromete… orasenizat!
Moartea prietenului meu „musca” din generatia mea, o generatie excelent pregatita intelectual, scolita la universitati extrem de serioase, „musca” din scoala bacauana si româneasca, „musca” dintr-un destin poate neîmplinit. Sa-l cinstim în discutiile si în amintirile noastre! Sa credem în ceea ce n-a putut duce el pâna la capat! Pentru unii dintre noi, moartea lui e si moartea noastra: un semn ca o lume se prabuseste în minune. Dar unde sunt tobele, tobele, tobele?
Adio, Marine, dragul nostru, al nostru, al nostru!
Nu e usor deloc sa vorbesti despre Marin Al. Preda, nepotul marelui scriitor român, profesor de limba si literatura româna la un prestigios colegiu din Bacau – profesor neînteles, de cele mai multe ori, de comunitatea educationala bacauana – , care cocheta cu scrisul, dar a publicat extrem de putin, desi avea ce spune si, mai ales, avea o clara, evidenta vocatie de critic si istoric literar. A „rezistat” cu o oarecare noblete discreta presiunilor marelui nostru grup de prieteni, care-l îndemna sa scrie si sa publice. Pentru ca n-o facea, îi spuneam „Oblomov” si-l ironizam cu o condescendenta necautata. În ultimii ani, nu mai venea decât rar la întrunirile noastre literare sau ale altora, nu le mai vedea rostul, nu mai era asa doritor sa ne vada, sa vorbim despre temele noastre dragi (nu numai literare, ci si filozofice, istorice, politice etc.). Simteam, uneori desluseam semne tainice ca peste urbana „fierarie a lui Iocan” se depune rugina. Ne dadea târcoale gândul la „où sont les neiges d’antan?” Reevaluam timpul din urma si începeam sa-l dramuim pe cel ce va sa vina… Eram convinsi, si nu ne înselam prea mult, ca am trait mereu, implacabil între doua versuri eminesciene: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” si „Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec”. Marin îl iubea enorm pe Eminescu.
Spun toate acestea gândindu-ma ca Marin / Marinica nu mai este. Nu mai este. Nu mai este. Nici copilul ce devora cartile vârstei, nici adolescentul care nu se satura de literatura, nici studentul (din celebra generatie ’80) care statea ceasuri întregi în marile biblioteci bucurestene, nici profesorul care „mosea” textele literare cu elevii sai, initiind cu acestia o secreta si rastalmacita maieutica socratica. Ca dascal de scoala, Marin avea realmente har, dar era harul, greu de înteles si de explicat, ce venea chiar din spiritul scriitorului, pe care îl „descompunea” în clasa, la ore. Elevii, mai ales cei cu vocatie literara, au avut un adevarat privilegiu sa-l pretuiasca si sa se bucure de prestatia lui didactica. Dar nu toti l-au înteles. Marin ura conformismul didactic, conventiile de tot felul, prejudecatile si canoanele pedagogice, metodele procustiene impuse de tot soiul de înalti birocrati, specialisti în asa-zise „stiinte ale educatiei”; era în raspar cu toate „cuceririle” învatamântului modern, ce au obturat legaturile scolii cu menirea ei sacra, aceea de a-i face pe tineri sa desluseasca tainele existentei si avatarurile cunoasterii umane. Pentru el, textul literar, acelasi, devenea anual „altul”, profesorul îl „reinventa” în functie de valorile împartasite de elevi, dupa cum bateau „vânturile” actualitatii. Dar, de fiecare data, textul îsi „inventa” si metoda. Meseria de profesor de româna însemna o regândire a textelor destinate scolaritatii. Dar nu numai. Nu-l multumea nimic. Era în stare sa gaseasca mari greseli, inclusiv de compozitie, în textele unor Flaubert, Proust, Camil Petrescu, Rebreanu etc., pe care apoi îi ironiza cu iubire în discutiile cu noi! Ce mai, era un Moromete… orasenizat!
Moartea prietenului meu „musca” din generatia mea, o generatie excelent pregatita intelectual, scolita la universitati extrem de serioase, „musca” din scoala bacauana si româneasca, „musca” dintr-un destin poate neîmplinit. Sa-l cinstim în discutiile si în amintirile noastre! Sa credem în ceea ce n-a putut duce el pâna la capat! Pentru unii dintre noi, moartea lui e si moartea noastra: un semn ca o lume se prabuseste în minune. Dar unde sunt tobele, tobele, tobele?
Adio, Marine, dragul nostru, al nostru, al nostru!
Dumnezeu să-l odihnească în veci!
luni, 19 mai 2014
Călăi celebri
1.Louis Congo (colonia franceză
Louisiana)
Louis Congo a devenit călăul statului
Louisiana în 1725, acesta păstrându-şi ocupaţia timp de mai multe decenii.
Metodele întrebuinţate de Congo nu erau doar spânzurarea, acesta fiind adeptul
tragerii pe roată, a biciuiri până la moarte sau a ciopârţirii.
Numărul exact al persoanelor executate
nu este cunoscut, însă unele surse istorice susţin că Louis Congo a ucis peste
o sută de persoane.
2.Haji Abd Al-Nabi (Egipt)
Considerându-se un „mic Satana”, Al-Haji
a fost călăul oficial al Egiptului. Încă de mic, egipteanul era pasionat de
uciderea pisicilor şi câinilor, iar la maturitate acesta şi-a dorit să devină
călău. Călăul magrebian a declarat că fost responsabil de aproape 800 de
execuţii, susţinând, fără regrete, că şi-a iubit meseria.
3.Doamna Betty (Irlanda)
Istorisirile irlandeze amintesc de
povestea doamnei Betty, o femeie condamnată la moarte la începutul secolului
al-XVIII-lea după ce şi-a înjunghiat propriul fiu. Execuţia acesteia trebuia să
aibă loc în acelaşi timp cu pedepsirea altor oameni condamnaţi la moarte, dar,
potrivit legendei, călăul nu a apărut. Betty a ajuns la un compromis cu
autorităţile locale prin care aceasta se angaja să-i execute pe cei vinovaţi,
dar ea urma să fie cruţată.
4.Albert Pierrepoint (Marea Britanie)
Albert Pierrepont este unul din cei
sângeroşi călăi britanici, acesta provenind dintr-o familie care se ocupa de
zeci de ani cu execuţiile. „Debutul” său în calitate de călău a avut loc în
1932, iar retragerea în 1956. În acest interval, Pierrepoint susţine că a
executat peste 400 de persoane.
5.Charles-Henri Sanson (Franţa)
Sansonii sunt probabil reprezentanţii
cei mai celebri ai ocupaţiei de călău, timp de aproape 150 de ani fiind
responsabili de administrarea pedepsei capitale în Franţa. Cel mai cunoscut
reprezentant al acestora este Charles-Henri, călău care a executat aproape
3.000 de persoane în timpul lui Ludovic al XVI-lea şi al Revoluţiei franceze.
6.Franz Schmidt (oraşul Nurnberg)
Franz Schmidt a fost călăul oficial al
oraşului Nurnberg în perioada 1578-1618, datele istorice atribuindu-i acestuia
executarea a aproape 400 de oameni. Călăul german era portretizat drept un
criminal brutal, sobru, care se ocupa de administrarea pedepsei capitale din
cauza condiţiei sale sociale şi a nevoii de a continuă munca tatălui său,
primul din familie care fusese călău.
7.Johann Reichahart (Germania)
Germanul este unul din cei mai sângeroşi
călăi ai istoriei secolului XX, acesta provenind dintr-o familie veche
preocupată cu practicarea acestei ocupaţii, Johann fiind reprezentantul
celei de-a noua generaţii.
Primele sale execuţii au avut loc în
1924 în Bavarua, în timp ce ultimele au avut loc în 1946, în localitatea
Landberg.
8.Souflikar (Imperiul Otoman)
Unul din mai faimoşi călăi otomani a
fost Souflikar, activitatea sa desfăşurându-se mai ales în timpul conducerii
Imperiului de Mehmet al IV-lea. Călăul turc este considerat responsabil de
efectuarea a mai mult de 5.000 de execuţii în doar cinci ani. Potrivit
informaţiilor istorice, Souflikar prefera să-şi ucidă viitoarele victime prin
strangulare.
9.Vasili Blohin
Vasili Blohin este considerat călăul cu
cele mai multe victime din istoria ultimilor 500 de ani. Potrivit datelor
istorice, generalul sovietic a împuşcat mai mult de 10.000 de oameni în timpul
epurărilor staliniste din anii 30 şi în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial.
Moartea lui Stalin, în 1953, a însemnat
şi „decăderea” lui Blohin, Hruşciov fiind acela care a decis ca fostului călău
să-i fie retrase toate privilegiile. Situaţia din acel moment l-a afectat pe
Blohin care a decis să se sinucidă.
sâmbătă, 17 mai 2014
Primul pamflet politic în spaţiul românesc?
PRIMUL PAMFLET POLITIC CUNOSCUT DIN SPAŢIUL ROMÂNESC. SCRISOAREA BRĂILENILOR CĂTRE ŞTEFAN CEL MARE (1481)
Nota Bene: Acest text a fost scris (în slavonă) pe spatele unei scrisori (tot în slavonă) în care Ştefan cel Mare solicita brăilenilor să se alăture unui anume Mircea, pe care dorea să-l instaleze domn al Ţării Româneşti. O scrisoare similară a trimis Ştefan buzoienilor şi râmnicenilor, bucurându-se de un răspuns asemănător. Dincolo de necunoscutele care planează asupra datei, locului şi autorului textului — astfel, nu ştim cine anume a redactat aceste răspunsuri, şi în ce măsură ele au fost scrise de o singură persoană sau sunt rodul unei consultări mai largi — el reflectă animozitatea existentă în ţinuturile de graniţă ale Ţării Româneşti împotriva lui Ştefan cel Mare, care în 1470 arsese Brăila. Totodată, documentul reflectă opţiunea majorităţii boierimii muntene pentru acceptarea suzeranităţii otomane, şi refuzul de a se alătura luptei antiotomane animate în acel moment de Ştefan cel Mare.(Bogdan Murgescu – coordonator, Istoria României în texte, Bucureşti, Editura Corint, 2001, p. 132)
luni, 12 mai 2014
Nu ştim nimic
* Într-un mormânt din China, mai vechi cu câteva mii de ani decât piramidele egiptene, a fost găsit un ceas elveţian, din zilele noastre. Nimeni nu l-a introdus acolo, fiind îngropat odată cu cadavrul respectiv. Să fie oare posibile călătoriile în timp?
* În India a fost depistată o zonă care comţine un strat gros de cenuşă radioactivă :
"Un strat gros de cenuşă radioactivă descoperit în Rajasthan, India, acoperă o suprafaţă de circa 5 km pătraţi, la doar 16 km depărtare de oraşul Jodhpur, iar dovezile strânse de cercetători par să indice că ar fi avut loc o explozie atomică acum 8.000 - 12.000 de ani, care a distrus cea mai mare parte a clădirilor şi, probabil, o jumătate de milion de oameni, potrivit emisiunii „Ancient Aliens” de pe History Channel. Potrivit rapoartelor World Island Review din ianuarie 1992, o echipă de constructori a descoperit site-ul Mohenjo-Daro din Rajasthan în timp ce se pregătea să ridice locuinţe. Nivelurile de radiaţii înregistrate erau atât de mari încât guvernul indian a izolat zona, care era deja asociată cu o rată foarte mare de malformaţii congenitale şi cancer.Cercetătorii estimează că explozia nucleară era aproximativ de mărimea celor din Japonia în 1945."
Se pare că acolo s-a consumat un episod relatat în Mahabharata. Când zeii se luptau între ei, foloseau bombe atomice?
* Armata americană recrutează indieni care au însuşirea de a se orienta pe teren şi de a simţi când sunt urmăriţi. S-a constatat că, după ce aceştia erau tunşi, îşi pierdeau complet abilităţile. Au fost făcute investigaţii care au costat milioane de dolari. Printre altele, unii amerindieni au fost tunşi, alţii au fost lăsaţi ca în sălbăticie, dar toţi au fost urmăriţi cu atenţie. S-a constatat că părul şi barba, departe de a fi doar nişte producţii cornoase, reprezintă o prelungire a sistemului nervos, un fel de antene cu care organismul se conectează la energiile Universului. Toţi cercetătorii care au participat la experiment şi-au lăsat plete şi barbă.
* În India a fost depistată o zonă care comţine un strat gros de cenuşă radioactivă :
"Un strat gros de cenuşă radioactivă descoperit în Rajasthan, India, acoperă o suprafaţă de circa 5 km pătraţi, la doar 16 km depărtare de oraşul Jodhpur, iar dovezile strânse de cercetători par să indice că ar fi avut loc o explozie atomică acum 8.000 - 12.000 de ani, care a distrus cea mai mare parte a clădirilor şi, probabil, o jumătate de milion de oameni, potrivit emisiunii „Ancient Aliens” de pe History Channel. Potrivit rapoartelor World Island Review din ianuarie 1992, o echipă de constructori a descoperit site-ul Mohenjo-Daro din Rajasthan în timp ce se pregătea să ridice locuinţe. Nivelurile de radiaţii înregistrate erau atât de mari încât guvernul indian a izolat zona, care era deja asociată cu o rată foarte mare de malformaţii congenitale şi cancer.Cercetătorii estimează că explozia nucleară era aproximativ de mărimea celor din Japonia în 1945."
Se pare că acolo s-a consumat un episod relatat în Mahabharata. Când zeii se luptau între ei, foloseau bombe atomice?
* Armata americană recrutează indieni care au însuşirea de a se orienta pe teren şi de a simţi când sunt urmăriţi. S-a constatat că, după ce aceştia erau tunşi, îşi pierdeau complet abilităţile. Au fost făcute investigaţii care au costat milioane de dolari. Printre altele, unii amerindieni au fost tunşi, alţii au fost lăsaţi ca în sălbăticie, dar toţi au fost urmăriţi cu atenţie. S-a constatat că părul şi barba, departe de a fi doar nişte producţii cornoase, reprezintă o prelungire a sistemului nervos, un fel de antene cu care organismul se conectează la energiile Universului. Toţi cercetătorii care au participat la experiment şi-au lăsat plete şi barbă.
duminică, 11 mai 2014
Femeia cu barbă şi noaptea disperării
Cum spuneam, totul e aranjament. Sforărie pe faţă.
Eurovision tinde, de la o vreme, să devină un circ grotesc, în care concurenţii urlă, îşi bulbucă ochii şi bâţâie ca disperaţii pentru a emoţiona un public sceptic şi pervers.
Vă aduceţi aminte de ABBA ? De Johnny Logan? Nu mă ( mai) pricep eu prea mult la muzică uşoară, dar parcă ăia semănau a cântăreţi.
A câştigat o femeie cu barbă sau un bărbat în rochie, depinde cum se simte el/ea şi cum suntem dispuşi să-l/s-o luăm noi. Îmi place sincer că trăiesc într-o asemenea lume - să dăm cu tifla celor înguşti la minte, înţepeniţi în prejudecăţi medievale! - şi respect orientarea sexuală, rasa, opţiunea religioasă şi culoarea pielii fiecărui om de pe planetă.
Poate data viitoare va câştiga un pastor german sau un babă cu coadă de taur, din Anglia, că tot şi-au pierdut ăştia umorul. Aş fi încântat. Cu o condiţie însă : ostilităţile să decurgă în mod corect.
Eurovision tinde, de la o vreme, să devină un circ grotesc, în care concurenţii urlă, îşi bulbucă ochii şi bâţâie ca disperaţii pentru a emoţiona un public sceptic şi pervers.
Vă aduceţi aminte de ABBA ? De Johnny Logan? Nu mă ( mai) pricep eu prea mult la muzică uşoară, dar parcă ăia semănau a cântăreţi.
A câştigat o femeie cu barbă sau un bărbat în rochie, depinde cum se simte el/ea şi cum suntem dispuşi să-l/s-o luăm noi. Îmi place sincer că trăiesc într-o asemenea lume - să dăm cu tifla celor înguşti la minte, înţepeniţi în prejudecăţi medievale! - şi respect orientarea sexuală, rasa, opţiunea religioasă şi culoarea pielii fiecărui om de pe planetă.
Poate data viitoare va câştiga un pastor german sau un babă cu coadă de taur, din Anglia, că tot şi-au pierdut ăştia umorul. Aş fi încântat. Cu o condiţie însă : ostilităţile să decurgă în mod corect.
sâmbătă, 10 mai 2014
Scriitorul
Râcâia cu mâinile în pământ, sigur că acolo va găsi cea ce căuta şi avea să le arate şi celorlalţi, să se bucure şi ei. Făcuse o gaură care se adâncea cu repeziciune. Pierduse din ochi feţele galbene-verzui ale amicilor care îl urmăreau cu o mirare sumbră. Puţul devenea tot mai întunecat, mirosea a umed şi a linişte, simţea că era foarte aproape de destinaţie, când îşi dădu seama că nu va mai ieşi niciodată de acolo. Bulgării de pământ începură să-i cadă în spate, amestecaţi cu nişte stele apărute aiurea şi încadrate în cercul de deasupra, printre mutrele tovarăşilor săi.
luni, 5 mai 2014
Tâmpirea prematură
În lipsa emisiunilor culturale, în puţinul timp avut la dispoziţie urmăresc la televizor câteva filme pe săptămână. Rareori găsesc o peliculă ca lumea. Cum dau peste una de valoare, simt imediat adierea frumuseţii, iar insomniile mele fug pe pustii. Am nostalgia producţiilor ruseşti, poloneze, italiene etc., care m-au făcut, pe vremuri, mai frumos şi mai deştept decât eram. Acum văd scenarii produse de aceeaşi negustori care ne vâră pe gât porcării de tot felul, de la alimente şi medicamente, la haine şi ignoranţă frumos ambalată. Nu lipsesc bătăile îndelungi, repetate, cuţitele, vărsarea de sânge, aruncarea pe fereastră a protagoniştilor, exploziile apocaliptice. Strânsul de gât, spânzurătoarea şi crestarea cu şişul sunt semne de blândeţe angelică. Dacă filmul este poliţist, şeful este totdeauna un bărbat de culoare. El este mai deştept, mai puternic şi cu mai multă experienţă decât toţi ceilalţi. Uneori e ajutat de o femeie care are şi ea calităţile enumerate mai sus - bate câţiva bărbaţi musculoşi cu o singură mână -, ba chiar într-un grad mai mare. Afacerea se încheie cu prinderea criminalului - datorată iscusinţei comandantului - şi detonarea unei bombe mai puternice decât cea care a distrus Hiroshima. Simt că mă tâmpesc.
De câţiva ani, introducerea unor clişee - programa şcolară le numeşte altfel -a devenit obligatorie în pregătirea elevilor pentru examene : "în opinia mea", "în primul rând", "în al doilea rând", "în concluzie","pe de o parte", "pe de altă parte". Atenţie : lipsa acestor construcţii din lucrările elevilor duce la depunctare. Ce să mai zicem?
De câţiva ani, introducerea unor clişee - programa şcolară le numeşte altfel -a devenit obligatorie în pregătirea elevilor pentru examene : "în opinia mea", "în primul rând", "în al doilea rând", "în concluzie","pe de o parte", "pe de altă parte". Atenţie : lipsa acestor construcţii din lucrările elevilor duce la depunctare. Ce să mai zicem?
vineri, 2 mai 2014
Romanele viitorului
E clar că lumea nu mai este interesată de cărţi ca în urmă cu trei decenii.
L-am întrebat pe un tânăr ce mai citeşte şi ce fel de cărţi preferă. Sincer, el mi-a mărturisit că nu prea citeşte, aşa că treaba cu preferinţele cade.
- E mai important să trăiesc. E mai frumos să trăiesc o poveste de iubire sau experienţa unei prietenii, decât să citesc un roman gros, cu amănunte care nu mă privesc.
I-am explicat că tocmai în detaliile inspirat alese pulsează viaţa din paginile tipărite.
Mi-am amintit că şi eu spusesem, poate eronat, că romanele viitorului vor fi scurte şi simple, în genul celor scrise de Friedrich Dürrenmatt. Oamenilor nu le mai place să zăbovească în faţa unui text, preferând imaginile care li se oferă din belşug pe micile ecrane, pe reţelele de socializare, în tabloide şi chiar în ziarele obişnuite. În urmă cu ceva vreme am avut un şoc. După mulţi ani de abţinere, mă abonasem la un cotidian şi m-am crucit când am văzut câ aşa-zişii ziarişti nu ştiu limba română. Dar nici nu mai contează asta, din moment ce afli informaţiile uitându-te, pur şi simplu, la poze. Asemenea publicaţii pot fi citite chiar de analfabeţi, de care, în treacăt fie spus, e plină România de azi.
Mi-am dat seama însă de un lucru. E o falsă opoziţie între "a trăi" şi "a scrie/a citi". Teoria e simplă, cunoscută şi a fost formulată la noi, printre alţii, de Marin Preda şi C.T. Popescu. Un om se naşte să-şi trăiască viaţa, nu să scrie. Cei care se sprijină pe cărţi ar ilustra o anomalie existenţială, o abatere de la norma bilogic-socială firească. Sigur, dacă un individ scrie, rezultatele pot fi spectaculoase, dar respectivul tot nefericit rămâne. După părerea mea cele două opţiuni nu se exclud. Nu se poate trăi şi scrie în acelaşi timp? Chiar dacă problema e mai complexă - vezi legenda meşterului Manole -, sunt foarte mulţi scriitori care şi-au trăit viaţa din plin. În felul lor, fireşte. "A scrie" este un mod de a trăi. Iar scriitorii mai şi citesc. Ca să trăieşti, trebuie neapărat să nu creezi nimic şi să fii ignorant? Iar dacă mai treci prin biblioteci, ţi se interzic bucuriile omeneşti? E o prostie. Scrisul şi cititul îţi oferă cu totul alte trăiri decât mersul pe stadă sau amorul contra cost, chiar dacă nu te face un rob permanent al esteticului. Şi, desigur, îţi propune o anumită calitate a vieţii, cel puţin la nivel cultural.
Revenind la tema propusă, pot afirma că romanele viitorului au fost scrise. Sunt textele lui Urmuz : scurte, percutante, absurde, inovatoare, strălucitoare. ( Să nu uităm nici de romanul la care lucrează acum Liviu Drugă.) Probabil că aceasta este ultima frontieră a literaturii, accesibilă numai celor inteligenţi, care au deschis uşile mai multor biblioteci.
- Ar trebui să te zbaţi şi tu să ţi se traducă un roman în străinătate, mi-a zis un prieten.
Am răspuns că asta nu e o problemş care să mă preocupe. Cum am fost în întârziere cu toate, m-am grăbit mai mereu şi deseori am călcat în străchini.
- Dar ştii ceva? m-a privit cu seriozitate amicul meu. Romanele tale sunt prea complicate, s-ar traduce greu. Scrie şi tu ceva mai simplu.
- Păi...Călugărul Negru e destul de simplu.
- No, no, no! E etajat şi ramificat etc.
Zilele trecute am discutat cu un alt prieten, scriitor important. I-am spus că vreau să scriu "mai simplu", de dragul cititorilor.
- Păi, dragul meu, mi-a zis prozatorul, aici e vorba de o alegere. Depinde pentru cine scrii. Că Faulkner sau Lowry n-au mizat pe cititorii de ziare. Dacă vrei simplitate, apucă-te şi scrie ca Sandra Brown! Că, slavă Domnului, nu e prea greu să faci aşa ceva.
Acum nu mai sunt deloc sigur că romanele viitorului trebuie să fie/vor fi scurte şi simple.
L-am întrebat pe un tânăr ce mai citeşte şi ce fel de cărţi preferă. Sincer, el mi-a mărturisit că nu prea citeşte, aşa că treaba cu preferinţele cade.
- E mai important să trăiesc. E mai frumos să trăiesc o poveste de iubire sau experienţa unei prietenii, decât să citesc un roman gros, cu amănunte care nu mă privesc.
I-am explicat că tocmai în detaliile inspirat alese pulsează viaţa din paginile tipărite.
Mi-am amintit că şi eu spusesem, poate eronat, că romanele viitorului vor fi scurte şi simple, în genul celor scrise de Friedrich Dürrenmatt. Oamenilor nu le mai place să zăbovească în faţa unui text, preferând imaginile care li se oferă din belşug pe micile ecrane, pe reţelele de socializare, în tabloide şi chiar în ziarele obişnuite. În urmă cu ceva vreme am avut un şoc. După mulţi ani de abţinere, mă abonasem la un cotidian şi m-am crucit când am văzut câ aşa-zişii ziarişti nu ştiu limba română. Dar nici nu mai contează asta, din moment ce afli informaţiile uitându-te, pur şi simplu, la poze. Asemenea publicaţii pot fi citite chiar de analfabeţi, de care, în treacăt fie spus, e plină România de azi.
Mi-am dat seama însă de un lucru. E o falsă opoziţie între "a trăi" şi "a scrie/a citi". Teoria e simplă, cunoscută şi a fost formulată la noi, printre alţii, de Marin Preda şi C.T. Popescu. Un om se naşte să-şi trăiască viaţa, nu să scrie. Cei care se sprijină pe cărţi ar ilustra o anomalie existenţială, o abatere de la norma bilogic-socială firească. Sigur, dacă un individ scrie, rezultatele pot fi spectaculoase, dar respectivul tot nefericit rămâne. După părerea mea cele două opţiuni nu se exclud. Nu se poate trăi şi scrie în acelaşi timp? Chiar dacă problema e mai complexă - vezi legenda meşterului Manole -, sunt foarte mulţi scriitori care şi-au trăit viaţa din plin. În felul lor, fireşte. "A scrie" este un mod de a trăi. Iar scriitorii mai şi citesc. Ca să trăieşti, trebuie neapărat să nu creezi nimic şi să fii ignorant? Iar dacă mai treci prin biblioteci, ţi se interzic bucuriile omeneşti? E o prostie. Scrisul şi cititul îţi oferă cu totul alte trăiri decât mersul pe stadă sau amorul contra cost, chiar dacă nu te face un rob permanent al esteticului. Şi, desigur, îţi propune o anumită calitate a vieţii, cel puţin la nivel cultural.
Revenind la tema propusă, pot afirma că romanele viitorului au fost scrise. Sunt textele lui Urmuz : scurte, percutante, absurde, inovatoare, strălucitoare. ( Să nu uităm nici de romanul la care lucrează acum Liviu Drugă.) Probabil că aceasta este ultima frontieră a literaturii, accesibilă numai celor inteligenţi, care au deschis uşile mai multor biblioteci.
- Ar trebui să te zbaţi şi tu să ţi se traducă un roman în străinătate, mi-a zis un prieten.
Am răspuns că asta nu e o problemş care să mă preocupe. Cum am fost în întârziere cu toate, m-am grăbit mai mereu şi deseori am călcat în străchini.
- Dar ştii ceva? m-a privit cu seriozitate amicul meu. Romanele tale sunt prea complicate, s-ar traduce greu. Scrie şi tu ceva mai simplu.
- Păi...Călugărul Negru e destul de simplu.
- No, no, no! E etajat şi ramificat etc.
Zilele trecute am discutat cu un alt prieten, scriitor important. I-am spus că vreau să scriu "mai simplu", de dragul cititorilor.
- Păi, dragul meu, mi-a zis prozatorul, aici e vorba de o alegere. Depinde pentru cine scrii. Că Faulkner sau Lowry n-au mizat pe cititorii de ziare. Dacă vrei simplitate, apucă-te şi scrie ca Sandra Brown! Că, slavă Domnului, nu e prea greu să faci aşa ceva.
Acum nu mai sunt deloc sigur că romanele viitorului trebuie să fie/vor fi scurte şi simple.
joi, 1 mai 2014
Echipe de bulumaci sau despre limitele gândirii sportive
Am privit cu jale cum Bayern a fost făcută preş pentru şters picioarele de către Real Madrid. Fiind fan Barcelona, nu ţin cu Real dintr-un motiv foarte simplu : de când am pus ochii pe televizor, am văzut că jucătorii acestei echipe - e o tradiţie! - nu ştiu ce este fair-play-ul. De la Hugo Sanchez încoace, m-am obişnuit să văd faulturi murdare, tăvălituri, urlete, simulări comice, cerşirea unor penalty-uri nemeritate etc. Pepe, Ramos şi superbul Ronaldo erau campioni la treburile astea. Parcă erau copiii lui Lăcătuş, care îşi scuipa constant competitorii în ochi şi l-a nenorocit pe unul pe viaţă, printr-un fault criminal. Pe scurt, atitudinea faţă de adversar şi faţă de joc a Realului mă dezgusta. Iată însă că echipa formată de Ancelotti e cu totul altceva. Nu mă dau mare specialist în domeniu, dar înţeleg că Real joacă un alt fotbal decât cel din era Mourinho, un antrenor conflictual, care menţinea o atmosferă tensionată în vestiar. Ancelotti a risipit energiile negative şi i-a făcut pe marii săi jucători - Real are cel mai bun lot din Europa - să joace la potenţial optim. Ronaldo, Bale şi Di Maria sunt în mare formă, peste Messi, şi sunt de aşteptat lucruri extraordinare de la ei.
În schimb, Guardiola - am pariat totdeauna pe el, ca şi pe Klopp - şi Mourinho - nu mi-a plăcut niciodată - fac ce ştiu ei mai bine. Primul nu înţelege că fotbalul se joacă pe goluri şi nu pe cărat mingea, metru cu metru, până în poartă, iar cel de-al doilea nu ştie decât să se apere, punând ziduri şi metereze, ca în Evul Mediu. La Barcelona, Guardiola îl avea pe Messi care destrăma ţesătura de fundaşi din orice careu şi mai era şi om de gol. Dar nici atunci n-am înţeles cum poţi juca atât de riscant, fără un vârf autentic şi cu atacanţi scunzi, adică fără nicio şanşă la fazele fixe, mizând numai pe geniul lui Messi. Căci era genial, într-adevăr, şi juca peste posibilităţile sale fizice. Messi are şi el păcatele sale, vizibile abia acum când a pierdut puţin din viteza de execuţie sau nu mai poate, pur şi simplu. Se foloseşte numai de un picior - dar nu chiar ca Robben, enervant din acest punct de vedere - şi, mai ales, nu joacă deloc fără minge, spre deosebire de Ronaldo, care foloseşte rapid spaţiile libere, pentru a se demarca. "Messi este talent, Ronaldo este antrenament", a spus Ibrahimovici. Oricât de înzestrat este un sportiv, nu poate face mare lucru fără o pregătire serioasă şi fără respectarea unui plan tactic. M-am uitat la bieţii nemţi cum târâiau mingea până în careu şi... o dădeau spaniolilor. Germanii n-au fantezie, inventivitate, darul improvizaţiei şi sunt foarte lenţi. O echipă de bulumaci. Altceva ar fi fost dacă, la Madrid, ar fi avut un vârf de meserie şi ar fi înscris după ce îi sufocaseră pe iberici. Să faci acelaşi lucru cu toate echipele pe la care treci, cum procedează Guardiola, înseamnă să fii limitat. ( Mă scoate din sărite şi altă prostie . Barcelona lui Martinez centrează în neştire în careul advers, deşi are în componenţa sa numai pitici! ) Tot despre lipsă de inteligenţă se poate vorbi şi în cazul lui Mourinho. Pe lângă tensiunea permanentă în care îşi ţine colaboratorii, portughezul repetă vechile scheme : apărare supraaglomerată şi distrugerea jocului echipei potrivnice.
Frumuseţea şi spectacolul în fotbal sunt date de inovaţii şi de adaptarea strategiei de joc la specificul fiecărui fotbalist. Dacă nu facem asta, îi urmărim pe nemţi şi plângem sau râdem, după simpatiile pe care le avem. Ori căscăm de plictiseală. Că fotbalul nu se joacă pe posesie, ci pe introducerea mingii în aţe.
P.S. A apărut cronica lui Constantin Piştea la romanul meu Călugărul Negru : http://constantinpistea.wordpress.com/ Îi mulţumesc autorului şi pe această cale.
În schimb, Guardiola - am pariat totdeauna pe el, ca şi pe Klopp - şi Mourinho - nu mi-a plăcut niciodată - fac ce ştiu ei mai bine. Primul nu înţelege că fotbalul se joacă pe goluri şi nu pe cărat mingea, metru cu metru, până în poartă, iar cel de-al doilea nu ştie decât să se apere, punând ziduri şi metereze, ca în Evul Mediu. La Barcelona, Guardiola îl avea pe Messi care destrăma ţesătura de fundaşi din orice careu şi mai era şi om de gol. Dar nici atunci n-am înţeles cum poţi juca atât de riscant, fără un vârf autentic şi cu atacanţi scunzi, adică fără nicio şanşă la fazele fixe, mizând numai pe geniul lui Messi. Căci era genial, într-adevăr, şi juca peste posibilităţile sale fizice. Messi are şi el păcatele sale, vizibile abia acum când a pierdut puţin din viteza de execuţie sau nu mai poate, pur şi simplu. Se foloseşte numai de un picior - dar nu chiar ca Robben, enervant din acest punct de vedere - şi, mai ales, nu joacă deloc fără minge, spre deosebire de Ronaldo, care foloseşte rapid spaţiile libere, pentru a se demarca. "Messi este talent, Ronaldo este antrenament", a spus Ibrahimovici. Oricât de înzestrat este un sportiv, nu poate face mare lucru fără o pregătire serioasă şi fără respectarea unui plan tactic. M-am uitat la bieţii nemţi cum târâiau mingea până în careu şi... o dădeau spaniolilor. Germanii n-au fantezie, inventivitate, darul improvizaţiei şi sunt foarte lenţi. O echipă de bulumaci. Altceva ar fi fost dacă, la Madrid, ar fi avut un vârf de meserie şi ar fi înscris după ce îi sufocaseră pe iberici. Să faci acelaşi lucru cu toate echipele pe la care treci, cum procedează Guardiola, înseamnă să fii limitat. ( Mă scoate din sărite şi altă prostie . Barcelona lui Martinez centrează în neştire în careul advers, deşi are în componenţa sa numai pitici! ) Tot despre lipsă de inteligenţă se poate vorbi şi în cazul lui Mourinho. Pe lângă tensiunea permanentă în care îşi ţine colaboratorii, portughezul repetă vechile scheme : apărare supraaglomerată şi distrugerea jocului echipei potrivnice.
Frumuseţea şi spectacolul în fotbal sunt date de inovaţii şi de adaptarea strategiei de joc la specificul fiecărui fotbalist. Dacă nu facem asta, îi urmărim pe nemţi şi plângem sau râdem, după simpatiile pe care le avem. Ori căscăm de plictiseală. Că fotbalul nu se joacă pe posesie, ci pe introducerea mingii în aţe.
P.S. A apărut cronica lui Constantin Piştea la romanul meu Călugărul Negru : http://constantinpistea.wordpress.com/ Îi mulţumesc autorului şi pe această cale.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)