Liviu G. Stan
Întâmplări din locul
nimănui. Radiografia unei ruinări politice
Când eram mic, am mers cu ai mei o dată sau de
două ori la niște cunoștințe din Însurăței, un orășel fantomatic din Brăila,
aruncat pe malul drept al râului Călmățui.
Casa lor era situată pe o uliță care dădea spre
căminul cultural, o ruină neoromânească împrejmuită de un imaș ce servea și ca
teren de fotbal. Iar în apropiere se afla ferma de porci, cu o drezină ruginită
care circula între cocini. Și multe drumeaguri răsfirate printr-o zonă
împădurită ce ascundea un luminiș sordid. Acolo trona o cocioabă părăsită cu
pereții plini de omizi vara, era o colcăială care îmi dădea frisoane. Și
circulau multe legende de groază prin împrejurimi. Una dintre povești – auzită
din gura unui țigănuș – zicea așa: că din livadă, noaptea, venea în sat un
paznic descăpățânat ca să hrănească niște draci pe care îi ținea priponiți în
adâncul păduricii, mult dincolo de Casa cu Omizi. Și dacă îi ieșea în cale
vreun copil, îl ciopârțea cu săpăliga și-l dădea de mâncare demonilor. Țin
minte că întreaga noapte am stat terorizat la fereastră, așteptând să-i văd
felinarul clipocind printre stinghiile gardului.
Atmosfera de rit funerar (pe alocuri à la
„Satantango”-ul lui Laszlo Kraznahorkai) din „Casa noastră cea de toate zilele” mi-a readus în memorie acest episod. Şerban
Tomşa manevrează mecanismele coșmarescului cu o teribil de firească
agilitate. Iar aici se simt antrenamente îndelungate cu fatalismul total al
mexicanului Juan Rulfo, regele neîncoronat al realismului magic sud-american –
mă gândesc în special la „Câmpia în flăcări”. Dar sunt și niște fascicule de acid western, pe care satul românesc de câmpie ți le
furnizează ca pe un topos inevitabil.
Romanul este
montat din monologurile unor personaje care populează un teritoriu dezolant din
sudul României (Giurgiu), înecat în sărăcie, violență și singurătate, într-o
gheenă a paseismului. Cârciumarul Mexicanu, Lenin cel Mic, Lenin cel Mare,
bătrânul Mărtac, Roza, poștașul Alucutare, avocatul Edgar, fostul profesor
Vânătoru, bătrâna Boarța, moștenitorul Ștefan Craiu, Eta, Sârbu, Valiman sunt
doar câțiva/câteva dintre faliții/falitele captivi/captive într-un purgatoriu
rural în care trecutul CAP-urilor, prezentul călărit de baroni locali și anii demenți
ai tranziției postcomuniste se amestecă într-un vid temporal. Un vid îmblânzit
cu beții porcești și mitomanie sexuală.
Șerban Tomșa este un excelent
investigator al vicleniei, iar în „Casa noastră cea de toate zilele” dă un tur
de forță.
Pătrundem subit într-o lume
în descompunere și fără ieșiri, sub asediul continuu al ratării. Cârciuma,
simbol ancestral al flecăritului, este un birou de traficat mituri. În jurul
păhărelului cu băutură care urcă spre gură gravitează, ca deșeurile cosmice,
marile povești și marile nostalgii. Fiecare personaj ține cu dinții de câte o
legendă personală de care depinde, într-un fel, întregul sens al vieții lui.
Iar înfățișările diavolului zburdă prin visurile localnicilor, țesând coșmaruri
dintre cele mai perplexe.
Fiecare istorisire poate fi
citită și ca o scrisoare ascunsă sub pernă pe patul morții. Iar morții, morții
din cimitire au și ei povești de spus, glume de făcut, furii de transmis și își
amestecă memoriile cu cei vii într-atât de mult, încât ai senzația uneori că nu
mai poți deosebi cele două lumi, că asiști la hibridarea lor socială într-o
transparență comună.
În
„matematica” violenței comunale, animalele sunt ciuca bătăilor, bureți care
absorb frustrările stăpânilor. Câinii acestor pământuri pustii se perindă
printre oameni ca niște ambasadori ai milosteniei.
Dacă, de pildă, în proza lui
Ștefan Bănulescu, pe care Șerban Tomșa știu că îl admiră, efervescența epicului
schimbă constant zonele geografice din arealul danubian, dintr-un tic
insațiabil de road novel, în
narațiunile lui Tomșa se petrece opusul – un efect turbionar de claustrare;
există un sentiment apăsător de captivitate a locului, de blestem topografic,
ca și când fiecare unitate geografică ascunde contururile unei insule
penitenciare.
În montajul narațiunilor,
cele mai multe dintre istorioare se termină cu un sunet, o onomatopee,
laitmotiv folosit fie ca formulă conclusivă de basm (gen Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea
așa), fie ca o incantație audio pentru a potența emanațiile tribale ale
mărturiilor.
Creionând pe
marginea urgențelor zilei, într-un stil ce mustește de oralitate sudică, Șerban
Tomșa obține în romanul său, în primul rând, o mică și unică enciclopedie a
singurătății; iar în al doilea rând, o cronică tulburătoare, pe alocuri
cumplită, a ghetoizării politice din provincie (asemănătoare izbitor cu modelul
PSD) și a șocului demografic.
Fidel moștenirii nouăzeciste
a romanului realist, dar pe filon mistic, Șerban Tomșa, un mohican al
discreției absolute, se distinge radical în postura unui romancier cu instincte
distopice dintre cele mai subtile. Și asta merită un semn de exclamare.
Cât privește frumusețea
codificată a caselor, va trebui să o descoperiți singuri, este o aventură sută
la sută privată.