Arena
nr. 4
lui Juan Martin Del Potro
Arena
de tenis a fost construită recent şi poate găzdui treizeci de mii de
spectatori. Avea toate facilităţile care întâmpină poftele şi mofturile omului
modern. Aşa că oamenii mestecau tot timpul şi aveau în mână pahare cu cele mai
fine băuturi. Mulţi adormeau şi, între două servicii, se auzeau sforăituri, iar
jucătorul aflat la serviciu tresărea vizibil enervat. Cu timpul, oamenii din tribune începură să
aibă cele mai diverse preocupări: dormeau, discutau despre vreme, făceau
politică ori scăpau intenţonat pe jos câte un obiect, pentru a se uita sub
fusta vecinei de scaun. Aşa se face că în timp ce un tenismen avansa către
fileu, pregătindu-şi voleul, un horcăi puternic puternic, venit din tribune, îl
făcu să-şi piardă concentrarea, alunecă pe suprafaţa dură şi piciorul stâng îi
trosni ca un vreasc. Fu scos pe braţe din arenă şi o ambulanţă îi transportă la
spital. Asta nu fu nimic, fiindcă mai pe seară doi jucători îşi dislocară
segmentele la aceeaşi minge: unul îşi deplasă şoldul, celălalt umărul. În ziua
următoare se petrecură cinci accidente şi numărul acestora se menţinu la acest
nivel toată săptămâna. Pe urmă, fracturile şi rupturile musculare se înmulţiră
ameţitor. Câteva ambulanţe aşteptau în permanenţă la intrarea în arenă.
Spectatorii părăsiră celelalte terenuri, inclusive arena centrală, pentru a
umple arena nr. 4, care deveni neîncăpătoare. Se organiză un sistem de pariuri
care le umflă buzunarele multora. Se paria, de exemplu, dacă tenismenul R. F.
îşi va scrânti genunchiul drept, în ghemul al treilea din setul al doilea. Dacă
N. D. va suferi o întindere în primul ghem al setului al cincilea. Dacă lui R.
N. I se va face rău în ghemul al patrulea din primul set. Şi aşa mai departe.
Ce se întâmpla pe celelalte arene deveni cu totul neinteresant. Un comentator
avansă ipoteza că sunt, în lume, mai multe porţi spre Infern şi arena nr. 4
este una dintre ele. Omul îşi argumentă teoria cu vasta sa experienţă căpătată
într-un spital de boli nervoase. Clinica era una de lux. Rezervele erau de cel
mult trei pacienţi, erau călduroase şi dotate cu televizoare şi internet. Toată
lumea ştia însă că în rezervele 4, 5, 10 şi 15, pacienţii contractau tot felul
de afecţiuni şi plecau acasă muribunzi, deşi în saloanele menţionate, aşternuturile,
podeaua şi baia sclipeau de curăţenie. Dacă nu-i plăceai asistentului-şef,
acesta te condamna la moarte, repartizându-te în rezerva nr. 4. Nu exista altă
explicaţie, spunea un credincios care murmura toată ziua rugăciuni, decât că
locurile respective erau porţi către iad. Ceva din comportamentul piosului
bolnav nu-i plăcu asistentului-şef şi acesta îl expedia în rezerva nr. 4, de
unde omul plecă acasă, delirând şi având năluciri. Rezerva nr. 4 era, fără
niciun dubiu, o intrare în lumea Răului. Cam aşa, declară comentatorul, se
întâmplă cu arena nr. 4. După această declaraţie, celelalte arene rămaseră fără
niciun spectator şi patru ecrane uriaşe fuseră amplasate în jurul arenei nr. 4.
Străzile învecinate fură blocate şi tot oraşul urmărea meciurile în care
tenismenii rămâneau handicapaţi pe viaţă. Competitorii socotiră că primesc prea
puţini bani pentru spectacolul pe care îl ofereau întregului mapamond, aşa că
începură, în secret, să joace la pariuri şi să aranjeze accidentele. Se văzură
scene care băteau orice imaginaţie: gâturi sucite ireversibil, braţe şi
picioare paralizate instantaneu, dinţi scoşi cu mingea, fracturi craniene
provocate de lovirea repetată a capului cu racheta. Jucătorii se întreceau pe
ei înşişi. Deveniră nişte actori de geniu. Simulară leşinuri, bătăi între ei
sau cu arbitrii, crize de orbire. Actorii se specializară: unii erau foarte
buni la căzăturile pe burtă, alţii săreau în cap, în fine cei mai mulţi cădeau
de-a-n picioarele. Cu timpul fuseră angajaţi fachiri care înghiţeau flăcări şi
săbii, printre băieţii de mingi, până ce protagoniştii se hotărâră să facă ei
înşişi circ. Deveniră la modă morţile cerebrale şi infarcturile făcute în timp
ce se jucau mingi extreme de spectaculoase. Dolarii curgeau cu miliardele.
Şi
atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Un jucător făcu infarct pe bune şi muri în
timp ce le zâmbea spectatorilor şi îi aplauda pentru zarva de sute de decibeli
pe care aceştia o făceau. Zadarnice fuseră tentativele de resuscitare pe care
medicii de pe ambulanţă le iniţiară. Sportivul muri în drum spre spital. Vestea
se răspândi repede în mass-media. Brusc, spectatorii declarară că s-au săturat
de atâtea maimuţăreli. Suportaseră prea multe simulări grosolane, de la crize
de epilepsie până la accesele de agorafobie ale unora. De la fracturi până la o
orbire inabil prefăcută. Era însă prea mult ca un jucător să moară de-a binelea
pe teren.
Şi părăsiră arena până la unul.