Am promis că voi scrie despre un prozator consacrat și am avut surpriza de a-mi face dușmani pe Facebook. Consider că este sănătos să nu zic mai multe.
Voi prezenta, pe scurt, câteva dintre cărțile citite în ultima vreme.
* George Mihail Zamfirescu, Maidanul cu dragoste. Romancierul și dramaturgul George Mihail Zamfirescu ( 1898-1939 ) este pe nedrept ținut într-un anonimat aproape total. ( De fapt, de ce mă mir eu când azi, vorba lui Aldulescu, funcționează o adevărată anulare a valorilor?) Paginile sale au un lirism amar, întâlnit și la Panait Istrati ori Zaharia Stancu, scriitori care au încercat pe propria piele suferința și au metamorfozat-o în literatură de bună calitate. De o frumusețe morală neobișnuită, personajul principal îi va împrumuta mai târziu colțoșenia lui Darie, teleormăneanul care a copilărit pe valea Călmățuiului, devenit emblema prozei lui Zaharia Stancu. În lumea lui Zamfirescu, un hamal de la gară face figura autoritară a unui domn cu familie îndestulată, iar paznicul gării, nașul său, este respectat de mahalagii până la idolatrie. Numai că nașul se spurcă la farmecele finei ( fostă cântăreață de succes prin marile cârciumi ale orașului) și totul se duce de râpă. În paginile cărții găsim adieri estetice și umane care vor căpăta amploare în romanele lui Eugen Barbu și Radu Aldulescu, maeștrii lumii de la periferia capitalei. Găsesc că realizarea unor personaje memorabile este principala însușire al lui George Mihail Zamfirescu, vizibilă și în neuitatele sale piese de teatru..
* Mario Puzo, Omerta. În secolul trecut, Truman Capote este inventatorul romanului nonficțional și al povestirii cu tentă memorialistică. Mario Puzo ficționalizează, în romanele sale, evenimente petrecute aievea. Lumea prezentată este reală sută la sută, dar autorul schimbă numele personajelor și dă coerență și cursivitate acțiunii. Am citit cartea cu sufletul la gură, deși nu pot spune nimic despre valoarea sa literară. Poate că are și așa ceva, din moment ce personajele, foarte vii, sunt de neuitat. Am găsit o singură imagine care mi-a amintit că parcurg o carte de ficțiune : niște mingi de tenis, zburând pe un teren, sunt comparate cu un stol de păsări galbene.
* P. G. Wodehouse, Mulțumesc Jeeves. Prozatorul este o personalitate fabuloasă. A scris peste o sută de cărți, iar romanele sale au fost traduse în peste treizeci de limbi, inclusiv în japoneză și în arabă. În anul 1944, tirajele operelor sale depășiseră cinci milioane de exemplare, moment după care nimeni n-a mai reușit să le numere. Mulțumesc, Jeeves este o carte lejeră, cu personaje tipic englezești, surprinse în situații burlești. Bertie Wooster are damblaua de a cânta la banjo, motiv pentru care majordomul Jeeves îl părăsește. Bertie se mută la țară,pe domeniul unui prieten, baronul Chuffnell și intră într-o suită de încurcături din care îl scoate, de fiecare dată, genialul Jeeves, personaj memorabil care apare ca un salvator când încurcăturile sunt fără ieșire. Jeeves este atât de ingenios în soluțiile pe care le găsește, încât pare atins de aripa geniului, fiind cel mai interesant element al unei narațiuni savuroase.
P.S. Aflu cu amuzament că I. L. Caragiale a mâncat bătaie, la premiera piesei O noapte furtunoasă, chiar de la Jupân Dumitrache, pe care l-a folosit ca model pentru personajul său cu același nume. Dramaturgul a făcut gafa, ca și Marin Preda ori Sorin Stoica mai târziu, de a folosi numele reale ale unor personaje. Cum capitala era un sat mai mare, nu le-a fost greu mitocanilor să se recunoască în personaje. Iată rândurile Monică Andrei, care evocă momentul : ”Caragiale dă să fugă, iese pe ușa din față a Teatrului Național, este prins și bătut bine de “mitocanul” Jupân Dumitrache chiar în piața teatrului, printre muscali. Salvat de niște prieteni, este dus sub protecție prin dosul teatrului spre grădina “Union”, ca să i se piardă urma, să poată ajunge viu la nevastă, acasă.”