sâmbătă, 31 decembrie 2016

Cărți despre care n-am scris (I)

Am pe birou două volume de poezii mai vechi, pe care le citesc/recitesc, dar încă nu mă simt vrednic să scriu despre admirabilele poeme care îmi înseninează zilele.
Am promis că voi scrie despre un prozator consacrat și am avut surpriza de a-mi face dușmani pe Facebook.  Consider că este sănătos să nu zic mai multe.
Voi prezenta, pe scurt, câteva dintre cărțile citite în ultima vreme.
* George Mihail Zamfirescu, Maidanul cu dragoste. Romancierul și dramaturgul George Mihail Zamfirescu ( 1898-1939 ) este pe nedrept ținut într-un anonimat aproape total. ( De fapt, de ce mă mir eu când azi, vorba lui Aldulescu, funcționează o adevărată anulare a valorilor?) Paginile sale au un lirism amar, întâlnit și la Panait Istrati ori Zaharia Stancu, scriitori care au încercat pe propria piele suferința și au metamorfozat-o în literatură de bună calitate. De o frumusețe morală neobișnuită, personajul principal îi va împrumuta mai târziu colțoșenia lui Darie, teleormăneanul care a copilărit pe valea Călmățuiului, devenit emblema prozei lui Zaharia Stancu. În lumea lui Zamfirescu, un hamal de la gară face figura autoritară a unui domn cu familie îndestulată, iar paznicul gării, nașul său, este respectat de mahalagii până la idolatrie. Numai că nașul se spurcă la farmecele finei ( fostă cântăreață de succes prin marile cârciumi ale orașului) și totul se duce de râpă. În paginile cărții găsim adieri estetice și umane care vor căpăta amploare în romanele lui Eugen Barbu și Radu Aldulescu, maeștrii lumii de la periferia capitalei. Găsesc că realizarea unor personaje memorabile este principala însușire al lui George Mihail Zamfirescu, vizibilă și în neuitatele sale piese de teatru..
* Mario Puzo, Omerta. În secolul trecut, Truman Capote este inventatorul romanului nonficțional și al povestirii cu tentă memorialistică. Mario Puzo ficționalizează, în romanele sale, evenimente petrecute aievea. Lumea prezentată este reală sută la sută, dar autorul schimbă numele personajelor și dă coerență și cursivitate acțiunii. Am citit cartea cu sufletul la gură, deși nu pot spune nimic despre valoarea sa literară. Poate că are și așa ceva, din moment ce personajele, foarte vii, sunt de neuitat. Am găsit o singură imagine care mi-a amintit că parcurg o carte de ficțiune : niște mingi de tenis, zburând pe un teren, sunt comparate cu un stol de păsări galbene.
* P. G. Wodehouse, Mulțumesc Jeeves. Prozatorul este o personalitate fabuloasă. A scris peste o sută de cărți, iar romanele sale au fost traduse în peste treizeci de limbi, inclusiv în japoneză și în arabă. În anul 1944, tirajele operelor sale depășiseră cinci milioane de exemplare, moment după care nimeni n-a mai reușit să le numere. Mulțumesc, Jeeves este o carte lejeră, cu personaje tipic englezești, surprinse în situații burlești. Bertie Wooster are damblaua de a cânta la banjo, motiv pentru care majordomul Jeeves îl părăsește. Bertie se mută la țară,pe domeniul unui prieten, baronul Chuffnell și intră într-o suită de încurcături din care îl scoate, de fiecare dată, genialul Jeeves, personaj memorabil care apare ca un salvator când încurcăturile sunt fără ieșire.  Jeeves este atât de ingenios în soluțiile pe care le găsește, încât pare atins de aripa geniului, fiind cel mai interesant element al unei narațiuni savuroase.

P.S. Aflu cu amuzament că I. L. Caragiale a mâncat bătaie, la premiera piesei O noapte furtunoasă, chiar de la Jupân Dumitrache, pe care l-a folosit ca model pentru personajul său cu același nume. Dramaturgul a făcut gafa, ca și Marin Preda ori Sorin Stoica mai târziu, de a folosi numele reale ale unor personaje. Cum capitala era un sat mai mare, nu le-a fost greu mitocanilor să se recunoască în personaje. Iată rândurile Monică Andrei, care evocă momentul :  Caragiale dă să fugă, iese pe ușa din față a Teatrului Național, este prins și bătut bine de “mitocanul” Jupân Dumitrache chiar în piața teatrului, printre muscali. Salvat de niște prieteni, este dus sub protecție prin dosul teatrului spre grădina “Union”, ca să i se piardă urma, să poată ajunge viu la nevastă, acasă.”

duminică, 25 decembrie 2016

Situații comice

* Azi am citit mult și am scris puțin. Voi echilibra lucrurile în zilele care urmează. Îmi pare rău că nu am timp să scriu un eseu întreg despre proza lui Agopian. Oricum, voi încerca să definesc magica sa formulă artistică. Ceea ce văd prin studiile care îi sunt dedicate sunt generalități formulate într-o elegantă limbă academică. Sunt fericit că ieri am schimbat mesaje cu cei mai buni prieteni, de aici și de departe. Cu unul, mare scriitor, am avut o lungă convorbire telefonică.
* Vă amintiți scena din Bietul Ioanide, în care personajul principal, aflat în vizită la Hagienuș, ridică o monedă care îi căzuse pe covorul gros și silențios al gazdei? În momentul în care Ioanide ia moneda, Hagienuș îl vede și are impresia că banul este al lui. Simțindu-se penibil, Ioanide bagă gologanul în buzunar, sub privirile pline de reproș ale lui Hagienuș. În cursul aceleiași vizite, Hagienuș îi arată musafirului o carte orientală, cu bogate ilustrații erotice. Gazda are impresia că aude ceva la ușă, se ridică și merge să se uite pe gaura cheii. Nu vede nimic, dar după câteva secunde se pomenește că un pai iese prin orificiul respectiv și îi intră în ochi. Deschide ușa și o vede pe servitoare care țâșnește în sus și se îndepărtează în grabă. Și ea se uitase pe gaura cheii, în același timp cu Hagienuș. Crezuse că gaura e înfundată și încercase să o curețe, introducând acolo o tulpină subțire, smulsă din mătură.  În a secvența aceasta se simte și comicul savuros al lui Călinescu.  Aceste situații par șarjate, însă pot fi găsite cu duiumul în viața de toate zilele. Cu ani în urmă aveam un coleg cu o voce răsunătoare. Când vorbea mai tare se întâmpla să-i sară din gură un dinte nefixat bine pe mandibulă de stomatolog. Într-o zi, un om a trecut prin curtea școlii și a salutat.
- Bună ziua, nea Marine, a tunat colegul meu.
Dintele îi zburase însă odată cu salutul.
- Fire-ar mă-ta a dracu', a mai zis profesorul, înjurându-și porțiunea anatomică buclucașă.
Consternat, nea Marin s-a uitat îndelung la profesor. Crezuse că pe el îl blagoslovise dascălul.
În urmă cu mai mulți ani ajunsesem la autogara Militari și așteptam un autobuz cu care să mă întorc acasă. Mai mulți foști elevi au venit la mine. Printre ei, o fată blondă, frumoasă, care fusese premiantă. Să-i spunem Elena. Am vrut să-i fac un compliment și să întreb :
- Ce mai face frumoasa Elena?
Se vede treaba că gura mea e obișnuită cu ironiile, așa că am nimerit invers :
- Ce mai face urâta de Elena?
Încă puteam s-o dreg, dar un deștept, vărul tinerei, a început să se bâțâie și să strige în neștire, cu glas pițigăiat :
- Urâta de Elenaaa! Urâta de Elenaaa! Urâta de Elenaaa!
Fata s-a făcut vânătă la față și s-a îndepărtat.
Alaltăieri, înainte de serbarea de Crăciun, m-am întâlnit pe hol cu un coleg mai tânăr și ne-am strâns mâinile. Am intrat în cancelarie, unde era alt un coleg cu care, de asemenea, am schimbat un salut frățesc. De față erau două colege. Tânărul pe care îl întâlnisem mai devreme a intrat și el mai târziu și a dat mâna cu celălalt coleg. Femeile au privit lung la noi. Mai târziu mi-am dat seama că ele crezuseră că băiatul nu m-a salutat din cine știe ce pricini.
* Să crezi că nu există extratereștri înseamnă să fii convins că nu mai trăiește nimeni dincolo de gardurile curții tale.
* ”O afacere falimentară, spune doctorul de țară, este să fii reverențios cu cetățenii lipsiți de educație, dar plini de ei. Îți vor da imediat lopata în mână, să le rânești la porci și o vor ieși pe ușă mereu înainte, chiar dacă au jumătate din anii tăi. Veți spune că numai proștii fac așa. Limitați, limitați, zic eu, dar oamenii respectivi sunt uneori și respectuoși. Cu șefii sunt ei înșiși reverențioși. În România, mitocanii au oportunismul în sânge.”
* Am văzut că se face mare caz de educația de tip finlandez : teme puține, ore puține, libertate multă, inspectori ioc. Dacă în unele privințe sunt de acord cu ziariștii, în altele am rezerve. Părinții finlandezi citesc acasă în două limbi. Românii n-au timp să citească nici etichetele produselor pe care le cumpără. În România, educația de acasă este inexistentă. Copilul este educat de înțelepții străzii și de filmele de pe net.
Mostră de eroism românesc, pe un canal de televiziune. Reporterul întreabă, un fost învățător răspunde.
- Unde erați la Revoluție?
- În casă, unde să fiu? Vedeam pe fereastră că se duceau oamenii la căminul cultural și îmi făceau cu mâna să mă duc și eu. Dar nu m-am dus. Tata mă învățase :”Dacă vezi că se organizează o răzmeriță sau altă manifestare, să nu te duci. Să te bagi în pivniță și să te ascunzi. Că nu se știe cine va câștiga și pe urmă vine și te omoară.” Așa că nu m-am dus, dar m-am dus a doua zi să-mi iau cota de benzină.


vineri, 23 decembrie 2016

Ziua în care luam vacanță

    De când am deschis ochii în lumină, au dispărut succesiv patru-cinci lumi diferite. Ceea ce văd acum, ridicându-se din copilărie, nu sunt oamenii pe care îi știu și pe care i-am păstrat în conștientul meu, ci reprezentanții unei specii de prădători. E inutil să insist. Prădătorul nu are principii. Are doar un instinct supradimensionat, incompatibil cu ideea de om.
    Ziua în care luam vacanță era cea mai frumoasă din an. Mă văd mergând pe ulițele satului, cu ghizdanul în spate, agitându-mi brațele de fericire. În noaptea de dinaintea ultimei zile de cursuri nu puteam dormi. Primele mele insomnii au fost pricinuite de bucuria despărțirii de școală. Nu mai vedeam, în clasă, atâtea bătăi cu ciomagul, nu mai era nevoie să mă trezesc dimineața și să plec prin la școală, prin gerul neprietenos. Diminețile de iarnă erau cele mai grele. Mergeam către școală, prin nămeți, în șir indian. Cei mai puternici pășeau în fața celorlalți, să le facă drumul mai ușor. Fănică Lupu ne făcea pârtie cu bocancii săi uriași, sănătoși. Urmam, în ordinea vârstei, Celerean, Momoc, eu și Petre Ion ( fie-i țărâna ușoară!). Fănică și Celerean ne apărau și de pumnii elevilor mai mari, dovedindu-se tovarăși de nădejde. Când, după ultima oră, ni se spunea că intrăm în vacanță, simțeam că zbor.
Acasă mă așteptau sania și zilele nesfârșite de săniuș. Rareori un incident îmi strica vacanța. Într-o zi am văzut într-o curte trei țărani care se agitau pe lângă un cal din picioarele căruia șiroia sânge de un roșu aprins. Nu mi-am dat seama că-l doftoriceau, am crezut că îl taie și mi s-au muiat picioarele. Am avut de mic compasiune pentru animale, dar fiica mea mi-a accentuat și mi-a lărgit această trăsătură, așa încât, acum, solidaritatea cu necuvântătoarele a ajuns o povară grea în viața mea. Timpul n-avea limite, vacanțele păreau că țin ani întregi. Și nu vorbesc despre vacanța de vară, când zilele călduroase se scurgeau leneș și aveam impresia că mă întorc în bancă, toamna, după câțiva ani de libertate. Eram alt copil.
Ieșeam dimineața cu sania și mă întâlneam cu prietenul meu Momoc. Peste câțiva ani, mutându-mă în alt cartier, am devenit nedespărțit de vărul Badea, zis Bătrânu'. Colindam locurile mai înalte din sat și ne opream pe Lacul Briții ( poate că vreo moșiereasă se numise Brita!), o mlaștină înghețată din spatele conacului boieresc. Ne dădeam cu săniile, alunecam pe ghete și ne roteam, făcând oglinda. Deseori uitam să mergem la masă și ne întorceam acasă seara, când făceam câte un om de zăpadă la poartă, înainte de a intra la căldură.
Un singur regret aveam : nu puteam citi revista Cutezătorii ( mai există oare?). Dirigintele ne abona o dată la trei luni și citeam cu nesaț nu numai benzile desenate cu Dan Buzdugan, ci și foiletonul Ostrovul lupilor de Petre Luscalov. Acolo l-am citit prima dată pe Vasile Poenaru, un copil-minune, marea speranță a poezii românești. Tot în Cutezătorii am aflat despre existența lui Șerban Cioculescu. Mai târziu, când ultimul a citat, în România literară,  niște scriitori, am făcut cunoștință cu Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu. Eram răsplătit cu vârf și îndesat, la începutul cursurilor, când profesorii ne distribuiau numerele revistei sosite în vacanță. De la Cutezătorii am trecut la ziarul Sportul ( eram dinamovist fidel), iar în paginile cotidianului mi-au atras atenția articole scrise de D. R. Popescu și Adrian Păunescu. Aveau talent literar, nu glumă! O tabletă de Geo Bogza, reprodusă în manualul de română, m-a condus către Gazeta literară. L-am rugat pe tatăl meu, care lucra la oraș, să-mi cumpere publicația. Numai că aceasta se transformase în România literară. Așa am ajuns să fiu la curent cu se întâmpla în literatura noastră și să scriu, prin 1970, pe o foaie de hârtie și pe o cărămidă din peretele casei, orientat către grădină : ”Vreau să ajung scriitor.” ( În 1974 mi s-a publicat prima poezie în Luceafărul.) Ceruisem hârtia și o introdusesem într-o cutie de lemn pe care am îngropat-o. Mai mult ca sigur că a putrezit de multă vreme, iar zidul cu inscripția mea a fost tencuit în urmă cu câțiva ani. Visul a rămas și s-a prefăcut într-o flacără care arde intens, dincolo de vârstele noastre, dincolo de lumile care dispar și apar.

joi, 22 decembrie 2016

În așteptarea unui armean de catifea

* Am tot căutat răgaz pentru a scrie o schiță de eseu despre Ștefan Agopian. O voi face în această vacanță. E un scriitor fascinant.
* Mi-am dat seama că mulți colegi sosiți în școală în ultimii ani nu știu nimic despre activitatea mea literară. Mă prefac că n-am scris nimic, iar ei nu deschid nicio carte, niciun site. N-au curiozități, n-au idee ce înseamnă axiologia. Și nu se prefac deloc! 
* Cică Mutu va face din  echipa Dinamo un produs de firmă. Cred că după ce va aduce falimentul, va pleca și se va mai însura o dată. Cum naiba să te bazezi pe Mutu?
* Am văzut, la ultimele alegeri, o capodoperă de acțiune politică. Pe un fond de sărăcie evidentă, s-au promis salarii mari și măsuri de revigorare economică, mulându-se oferta după așteptările românilor. A fost și un program de guvernare concret și coerent. ( Caragiale prindea minunat subiectul, prin gura Conului Leonida, citat și de Cristian Tudor Popescu : fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate”. Pensia ”e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu.”),  pe un ton impersonal, de colectivitate hotărâtă să facă dreptate. Apoi, după victorie, meritele sunt personalizate și un politician iese în față și nimeni nu poate contesta meritele sale. Lovitură de mare maestru, 
* Gheorghe Burnei a luat șpagă și a schilodit mulți copii, improvizându-și operațiile cu sârme, oase de la abator, cărămizi, uluci și foraibăre. E un geniu, ce pălăria lui! Un judecător firoscos spune că mutilații rămași în urmă nu sunt probe, iar Burnei a fost torturat să primească munți de bani de la pacienți. Doamne, mare ți-e grădina! Prin urmare, doctorul poate lua din nou toporul în mână.
 .

duminică, 4 decembrie 2016

Jung și romanele mele

*Sinceritatea nu-i caracterizează pe carieriști. E a celor care nu vor să câștige nimic pe după uși. Ăștia sunt inflexibili, rămân așa o viață întreagă. Tot mai des se întâmplă însă ca un nonconformist să devină omul sistemului și să-și facă datoria cu zel. Coriolan Drăgănescu al lui Caragiale este un prototip. Sigur, se poate pune întrebarea dacă ”tribunul” ”cu caracter de bronz” nu era încă din studenție omul agiei, deși îi ducea pe colegii săi, cu mare alai, la statuia lui Mihai Viteazul. Cândva, un amic aflat într-o accentuată stare de melancolie și mi-a povestit despre copilăria sa tristă și despre adolescența-i plină de privațiuni. ”După ce veneam de la școală, spunea el, cumpăram o sticlă de alcool și mă retrăgeam în camera mea. Petreceam tot restul zilei bând și strâmbându-mă în oglindă.” Mai târziu, omul a ajuns inspector școlar și obișnuia să-i tortureze pe profesori pe la ședințe, citind de două ori, în cinci-șase ore, documentele de partid legate de educație. Persoana aceasta a fost sinceră cu mine într-o împrejurare și n-a ajuns să regrete gestul. Dacă ar fi trăit în mediul în care îmi duc eu viața, s-ar fi bucurat de o publicitate la care nu poate visa niciun cetățean român.
* Într-o localitate vecină era un tânăr care, la orice nuntă, se urca pe scenă, alături de lăutari, și cânta la două tulpini de porumb, mai pe românește, la doi coceni. Freca bețele alea cât ținea petrecerea. Când cântăreții luau pauză, se oprea și el. Când ei reluau tămbălăul, reîncepea și el comedia. Pleca odată cu muzicanții. Nu știu dacă, la sfârșit, cerea și onorariu.
* ”Am fost ghinionist toată viața, mi-a spus doctorul de țară, amicul meu. Un singur noroc am avut : șeful meu, care m-a văcărit zeci de ani, n-a fost...pe invers.” Păi, nu prea înțeleg, am zis eu.” ” E foarte simplu, a zis doctorul. Șeful avea un asemenea apetit sexual, că nu-i scăpau nici asistentele, nici femeile de serviciu, nici pacientele mai arătoase care îi treceau prin cabinet.”
*O revelație care se adaugă unui lung șir de idei uluitoare pe care le găsesc în Amintiri, vise, reflecții de C. G. Jung! În romanul Ghețarul am intuit că un om poate trăi simultan în trecut, prezent și viitor - personajul Tom Kastelka chiar așa percepe evenimentele! - și că există o ipostază a vieții care conține timpul în forma pomenită. Descopăr acum că Jung a trecut el însuși de două ori prin această bizară stare de atemporalitate, în 1944, când a făcut un infarct și a înțeles adevăruri fundamentale despre existența noastră. Totul era de o realitate izbitoare. Ca și Tom Kastelka, Jung se afla pe un pat de spital. Fenomenul se petrece când omul se află la hotarul dintre viață și moarte. Să înțeleg că romanul meu bate mai degrabă către o psihologie a inconștientului decât către fantastic? ( Mi-am dat seama că și Călugărul Negru se află oarecum în aceeași situație.) E interesant că Jung a descoperit argumente pentru teoriile sale și în cărțile lui Carl Spitteler, scriitor elvețian, recompensat cu un Nobel. Psihanalistul i-a trimis nobelizatului volumul său Tipuri psihologice. Scriitorul nu i-a răspuns lui Jung, dar la scurt timp după aceea a ținut o conferința în care a dat asigurări, ca un prost, că lucrările sale nu ”însemnau” nimic.A spus că ”ar fi putut la fel de bine, de exemplu, ca, în loc să scrie Der Olympische Fruhling, să cânte Hai, hai, hai, a venit luna mai!
Ghețarul a fost scris în 2008, a apărut în 2009, la Cartea Românească, iar traducerea ultimei cărți a lui Jung a fost tipărită în 2010, la Humanitas.