duminică, 28 februarie 2016

Dor de Nikita Mihalkov

* Am fost printre cei care au crezut în valoarea și în buna-credință a lui Mugur Isărescu până când omul a candidat la președinția României doar pentru a face jocurile unei anumite găști și a-l scoate din cursă pe Stolojan. Mai nou, acest veninos Miticuță de peșteră, cu moșii, podgorii, conturi uriașe și un salariu incredibil, și-a dat arama pe față și a arătat că e de partea celor care vor să-i jecmănească pe amărâți și să-i distrugă economic și moral. Am citit că un cetățean a luat un împrumut de 30 000 de franci, a plătit patru ani, a renunțat la casă, dar mai are de plătit 40 000 de franci. Eu însumi sunt torturat de un împrumut luat în 2007, de la CEC BANK. Am primit echivalentul a 8500 de euro. Banca și-a oprit, din suma solicitată de mine ( cerusem 10 000 de euro),  un comision de 3000 de lei, plus 3000 pentru asigurarea banilor, în cazul în care aș fi dat colțul și n-aș mai fi plătit datoria. Apoi sunt comisioane de 500 de lei, derulate până la ultima rată. Plătesc de nouă ani ( inclusiv dobânda la banii care mi-au fost opriți din start!), mai am unul singur și voi ajunge să dau, într-un deceniu, aproape 25 000 de euro. După părerea lui nea Caisă Isărescu, așa e corect să se întâmple. Nu vă e rușine, bă, nenorociților?
* Văd la televizor un film cu gloanțe care au traiectorii curbe și se ciocnesc, turtindu-se, de proiectilele trase de dușmani. (Am citit cândva și o carte în care gloanțele trase de doi bărbați se loveau vârf în vârf. Păcat că nu-mi amintesc numele autorului. ) Când sunt foarte obosit, încerc să văd un film. Dar peste tot dau de pelicule cu bătăi, împușcături și explozii. Nimic omenesc, nimic artistic. Se cultivă doar o violență criminală în subconștientul celor care privesc scenele. Mă gândesc cu disperare că asistăm la moartea literaturii mari și la prostituarea cinematografiei. Și atunci mă cuprinde un dor sfâșietor de Anton Pavlovici Cehov, de Nikita Mihalkov, de Andrei Batalov, de Andrei Koncealovski și de tot ce înseamnă spiritul rusesc în artă. Am aflat târziu că Mihalkov provine dintr-o familie aristocratică și că e frate cu Andrei Koncealovski. Atunci mi-am explicat de ce mi se părea mereu că filmele făcute de unul dintre cei doi aparțin celuilalt. Aș vrea să revăd Piesă neterminată pentru pianină mecanică, Siberiada, Oblomov. Un puișor de găină, auriu, filmat în lumina soarelui, pe un butuc de lemn, valorează mai mult decât milioane de benzi de celuloid comerciale.

P.S. Foarte neinspirată inițiativa catalanilor de a uda din belșug gazonul, înaintea ultimului meci din campionat. Barcelona a avut, pe lângă inspirația lui Messi, și mult noroc în confruntarea cu Sevilla.
Acum mi-am dat seama de ce Cristiano Ronaldo nu este un jucător cu adevărat mare. E prea rigid și lovește mingea fără control, fie cu capul, fie cu piciorul. Și o dă ori la un metru de poartă, ori pe centrul acesteia. Din douăzeci-treizeci de încercări, transformă una. El e mai mult un manechin decât un artist. În schimb, argentinianul Messi e flexibil ca un șarpe, a remarcat azi un amic.

sâmbătă, 27 februarie 2016

Într-o vară, la Neptun

În vara lui 2009, la Neptun. Fotografia este făcută de profesorul Victor Oprea. Acolo am făcut primele planuri pentru romanul Călugărul Negru.

miercuri, 24 februarie 2016

Messi și englezii sau despre adevăratul fotbal

         Arsenal a avut șansa sa în fața Barcelonei, dar jucătorii londonezi nu sunt suficient de maturi, n-au destul curaj, iar atacanților de pe Emirates le lipsește cu desăvârșire inspirația. A triumfat din nou micuțul Messi, care duce greul la catalani, în condițiile în care Neymar și Suarez sunt geniali, dar inconstanți. Oricum, englezii au încercat să-l oprească pe Messi prin mijloacele fotbalului adevărat, nu prin cotonogeli de maidan, așa cum au făcut elevii unui alt argentinian, Simeone, care își face neamul de râs. Tunarii n-au învins, însă și-au apărat șansele cu onoare. În Anglia există cultura nobilă a fotbalului : fairplayul și spectacolul au prioritate. Cred că au fost vreo douăzeci de faulturi în tot meciul, dar eu n-am văzut decât două-trei. După ultimul fluier al arbitrului, de pe teren au ieșit, cu fruntea sus, două formații învingătoare. Calde felicitări englezilor, pentru că au lăsat să strălucească ce este mai frumos în sportul inventat chiar de ei.

P.S. 1. Mutu nu face mare brânză la Târgu-Mureș, dar mănâncă rahat, după cum i-i feliușagul, pe seama fostului său antrenor, Grigoraș. Acesta din urmă i-ar fi spus, la antrenamente, ”Mutulică”, geniului din damigeană. Dumnezeule mare, cum să-l jignești pe Marele Mutu, pe Domnul Mutu, cu un asemenea apelativ? A fost o greșeală de neiertat și conducerea clubului l-a demis pe antrenor, întru slava lui Mutu.
       2. O știre de presă sună definitoriu pentru mentalitatea de cerșetori pe care o au unii jucători : ” În ultimul meci din campionatul Spaniei, Cristiano Ronaldo a marcat un gol din ofsaid și a ratat un penalty.” Informația ar fi putut fi completată :” La cererile insistente ale lui Ronaldo, arbitrul a vrut să echivaleze cu gol lovitura de pedeapsă irosită, însă Zidane a intrat pe teren și s-a opus vehement, spre marea supărare a portughezului.

duminică, 21 februarie 2016

Rurali, citadini, periferici. Fiecare (re)inventează doar lumea în care a trăit

    O prejudecată puerilă este că nu te poți numi prozator dacă nu scrii cărămizi. Și se simte, la câțiva autori români, efortul nefiresc de a lungi povestea, de a se învârti la nesfârșit în jurul propriei cozi, chiar dacă epicul din îngroșatul op ar încăpea în două povestiri. În mod surprinzător, în unele dintre cele mai bune romane ale lui Breban - nu Îngerul de gips, nu În absența stăpânilor -  se simt burțile și lungirea voită a textului. În schimb, Cronică de familie și, parțial, Cel mai iubit dintre pământeni își justifică dimensiunile, cum se întâmplă cu toate romanele lui Thomas Mann, unde materia epică este copleșitoare. Lungimea e un complex curios, fiindcă o carte lungă și proastă poate fi scrisă de oricine. În ceea ce mă privește, voi prefera în continuare Pana de automobil, Deșertul tătarilor și povestirile lui Borges oricărui chirpic descriptiv, situat în afara zonei de relevanță estetică și umană.
   E. Lovinescu a venit cu altă prejudecată, preluată și susținută, printre alții, de Camil Petrescu și Petru Popescu : citadinismul este un pas înainte în evoluția literaturii, în vreme ce ruralismul este, în întregime, un fenomen desuet. N-am fi putut pătrunde în Occident, opinează Lovinescu, din pricina prozei sadoveniene, în care cuconu Gheorghieș stă pe prispă și ba trage din lulea, ba își amintește de vremurile trecute. E adevărat că personajele din mediul urban sunt, în general, mai complexe decât cele țărănești, dar e vorba de două tipuri de literatură complet diferite. Și cum rămâne cu Moromete? ( Vorba unui coleg de liceu, care mi-a zis, într-o pauză, după ce diriginta ne analizase Moromeții : ” Bă, al dracu', Ilie ăsta e complex rău, bă!”) În realitate, Sadoveanu n-are ecou în lume din cauza regionalismului mult prea pronunțat- n-am spus ”provincialism”! - de care e contaminată aproape toată opera sa și care se manifestă, dialectal, și la nivelul limbajului. ( Interesant e că, azi, unii critici au ajuns să judece romanele exclusiv după limbaj, operând cu concepte inadecvate, potrivite pentru textul poetic.) De această boală puține opere sadoveniene scapă, iar Creanga de aur este cea mai importantă dintre toate. Într-un roman contează stilul, dar limbajul are o importanță secundară și devine o piatră de moară legată de gâtul narațiunii, în cazul în care n-are o funcționalitate precisă, așa cum se întâmplă, benefic, în De veghe în lanul de secară sau în Scândurica lui Dan Miron.  Dostoievski și Breban scriu neglijent, ultimul aproape prost, ceea ce nu-l împiedică să fie, într-adevăr, un romancier incomparabil în literatura noastră.
     Întocmirea unor scurte liste e edificatoare în legătură cu faptul că întâietatea citadinilor e un moft literar. Faulkner, Steinbeck, Ștefan Bănulescu, Preda, Rebreanu, Fănuș Neagu, Nicolae Stan sunt rurali.  Dostoievski, Joyce, F. Scott Fitzgerald, Hemingway, Malcolm Lowry, John Kennedy Toole, Mann, Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Breban, Ivasiuc, Constantin Țoiu, Petru Popescu, Cristian Teodorescu, Petru Cimpoeșu, Augustin Buzura  sunt citadini. Charles Bukowski, George Mihail Zamfirescu, Eugen Barbu și Radu Aldulescu sunt periferici, adică neîntrecuți evocatori ai mahalalei. E mai valoros Hemingway decât Faulkner? Mă îndoiesc. Una e tehnica literară, alta e decorul. În definitiv, marea grijă a scriitorului este ca personajele sale să nu se nască moarte. Și cum este Ovidiu Nimigean? El, alături de Petru Dumitriu, de Titus Popovici și de Augustin Doman, poate fi deopotrivă rural și urban. Ca și Tolstoi ori Cehov, de altminteri. Aceasta e ideea la care voiam să ajung. Puțini scriitori pot scrie despre lumile pe care nu le cunosc. Lui Preda și lui Rebreanu nu le-au reușit romanele cu problematică orășenească, în vreme ce Ivasiuc și Petru Popescu n-ar putea scrie niciodată despre țărani. ( Paginile rurale din Un om între oameni de Camil Petreescu nu intră în discuție.) Personajul principal din Janus de Eugen Barbu are stofă de semidoct incurabil și, oricâtă cultură și experiență de viață ar fi acumulat, rămâne un periferic, prin mentalitate, prin gusturi, prin limbaj. Dar e viu, respiră și se mișcă.
      Ca scriitori, trebuie să ne cunoaștem limitele, fiindcă nu putem scrie decât despre lumea în care ne-am format. Mediul în care am fost cândva fericiți ne marchează nu numai viața, ci și scriitura.

P.S. Există și toposul provinciei, cel puțin la fel de interesant ca și orașul, cătunul sau periferia. Ar merita o carte întreagă.

duminică, 14 februarie 2016

Viitorul învățământului de la țară

Școlile de la țară nu mai au viitor, din pricina evoluției demografice.
Cineva a numărat treizeci de case până să dea de o familie care are copii mici.  Tinerii au plecat la oraș. În alte zone, amicul meu a găsit un copil la douăzeci și la patruzeci de gospodării. Vor fi elevi din ce în ce mai puțini, instituțiile de învățământ vor fi comasate, posturile învățătorilor și profesorilor se vor topi. În zece-cincisprezece ani se va instala falimentul. Magiștrii vor ieși la pensie cu câteva sute de lei, cocoșați de umilință și de nevoi. Un prieten, profesor eminent la un liceu din oraș, și-a încheiat strălucita carieră didactică, după patruzeci și ceva de ani de efort susținut, cu o pensie de 1300 de lei.
Vreau să întreb două lucruri :
1 Oamenii care lucrează în învățământ și suportă toată viața resentimentele celor pe care i-au pus să învețe nu lucrează în condiții de stres? Trebuie să fie ținuți până la 65 de ani, când ajung ruine biologice și o iau razna, spre amuzamentul copiilor?
2. De ce nu li se dau și dascălilor pensii decente - n-am zis speciale, fiindcă nu te pui cu parlamentarii, cetățeni cu două capete, o sută de guri, cinci sute de funduri și o mie de mâini! -, fiindcă și ei lucrează în condiții deosebite?

P.S. Istoricul literar și poetul Stan V. Cristea, cărturar emblematic pentru meleagurile teleormănene, a citit micul text de mai sus și mi-a trimis un mesaj amar-înveselitor :
Prin anii 1984-1986 am participat la un curs de perfecționare, ținut la Vatra Dornei. Într-o excursie de documentare etnografică, într-un sat de munte, un învățător pensionar ne-a povestit cum și-a ținut el școala cu copii mulți în clase. Se scula în fiecare noapte, după miezul nopții și pleca în sat, pe la casele celor tineri și în... putere, cărora le bătea în geam, până se convingea că s-au trezit. Nu lăsa să-i scape nicio casă la care ar fi trebuit să bată în geam. Bătrânul dascăl ne-a îndemnat apoi să tragem singuri concluzia de ce făcea el asta.
Dar mai sunt astăzi, în satele noastre, tineri cărora dascălii le-ar putea bate, după miezul nopții, în geamuri?”

sâmbătă, 13 februarie 2016

Ce au în comun Ronaldo și Mutu?

    Aparent, Ronaldo și Mutu sunt două personalități total diferite. Primul se antrenează constant și a ajuns să ia de trei ori Balonul de Aur. Al doilea colindă prin cârciumi ( chestie benefică pentru cine caută eliberarea de monștrii metafizici, dar nesănătoasă pentru un sportiv de performanță) și se lasă periodic de meserie. Să nu uităm că dacă Mutu ar fi continuat, la Chelsea, cum începuse, ar fi ajuns să ia și el Balonul de Aur, înaintea ucraineanului Șevcenko.
   Dar cei doi au în comun mai multe decât bănuiam. Amândoi aleargă după fuste, ceasuri și automobile de lux, să umple parcă un gol lăuntric. L-am văzut și pe Ronaldo urinând între două mașini, la ușa unui restaurant. Portughezul e lipsit de faiplay. Simulează faulturi și înscrie din loviturile de pedeapsă obținute, bucurându-se nevoie mare. Îmi aduc aminte că și Mutu, într-un meci, în loc să dea mingea adversarilor de la Steaua ( cum era firesc), a urmărit mingea, vrând să dea gol și a obținut un penalty. Cel mai mult însă cei doi seamănă la atitudinea pe care o au față de colegi și de adversari. O aroganță urât mirositoare încearcă să ascundă un complex descurajant ca o peșteră inundată. Primul se crede cel mai tare jucător din istorie, al doilea se vede peste Hagi, în clasamentul golgheterilor all times ai naționalei de fotbal. Dovada supremă că n-au respect pentru ei înșiși și pentru ceilalți este că ambii au încercat să le dea propriilor antrenori mingea printre picioare. Lui Mutu, care se mișcă precum un dulap, i-a reușit șmecheria și poate să stea mulțumit și beat câțiva ani de acum încolo. Ronaldo a dat greș în tentativa de a-l umili pe Zidane, o legendă în viață. De la un punct încolo, nerușinarea, prostia și răutatea se amestecă și se confundă. Când îi văd pe cei doi, am același sentiment pe care îl încercam când îl vedeam pe Dolănescu îmbrăcat în costum popular, cu chimirul vopsit în culorile drapelului românesc. Oricât de bogați ar ajunge acești oameni, sărăcia interioară îi dă de gol.

P. S. Dacă la naționala de fotbal ne e nădejdea în alde Marica, Rusescu, Stancu sau Mutu, putem să ne vindem de pe acum televizoarele și să ne vedem de ale noastre.

Prăbușirea sistemului românesc de învățământ

Acum e clar ceea ce îmi spunea cineva cu ani în urmă : se dorește distrugerea sistemului de învățământ public din România. Nu știu de către cine, dar știu de ce. Se urmărește crearea unei forțe de muncă ieftine, bazate pe incultură și pe lipsă de calificare. Vom fi un popor de mankurți.
Cei care se perindă pe la guvernare au la îndemână mai multe căi de subminare a învățământului românesc. Vom enumera câteva.
1. Legislația e schimbată haotic, fără studii de impact și fără o abordare profesionistă a tuturor implicațiilor sociale, culturale și de suprastructură, legate de schimbările propuse. Se intenționa, de pildă, să se mute clasa a IX-a la ciclul gimnazial, deși școlile n-au spații pentru elevi, iar liceele vor fi destructurate. Acum deștepții care ne conduc vor să scoată ore de limba română, de istorie și de geografie din planurile de învățământ, adică să mutileze disciplinele prin care cultivăm identitatea noastră națională. Dacă se urmărește adaptarea școlii la cerințele pieții, de ce au fost desființate școlile profesionale? Iar logica și caracterul nu se formează cu emiterea de vânturi, ci cu noțiuni concrete. Nu trebuie să solicităm prea mult memoria elevilor, dar nici nu vrem să scoatem, de pe băncile școlii, amnezici și inamici ai culturii. E deja prea mult că printre absolvenți sunt copii care nu știu să scrie și nu-și cunosc numele de familie.
2. Școlile sunt evaluate după hârtii. Cu cât mai multe dosare și procese-verbale, cu atât mai bine. Au apărut specialiștii în proceduri, în timp ce oamenii de valoare se îndreaptă spre slujbe care să le asigure supraviețuirea. În România, cei mai mulți cetățeni au un program de supraviețuire. Examenele și prestigiul școlilor stau pe umerii profesorilor de română și de matematică, niște robi marginalizați, dezbinați și culpabilizați în mod permanent. Ei primesc ceva în plus pentru miile de teste, simulări, teze și ore de pregătire suplimentară? Nu, ei fac, la rând cu ceilalți, tone de acte inutile și cronofage.
3. Salarizarea din învățământ este mizerabilă. Cum să nu se uite de sus, la un profesor, elevii care vin la cursuri cu mașini de lux și sunt îmbrăcați în haine de firmă? Umilirea cadrelor didactice, realizată pe toate căile, este una dintre crimele regimurilor care s-au perindat la conducere după 1989. Mai rău, în spațiul public sunt vehiculate cifre mincinoase și manipulatoare. Un profesor cu o vechime de douăzeci de ani n-a avut niciodată un salariu de 2500 de lei. La o vechime de treizeci și patru de ani, un dascăl are o leafă de 1900 de lei. Ce fac ăștia, pe cine prostesc?
4. În conducerea școlilor, cadrele au o pondere mică. Unitățile sunt conduse de părinți și de reprezentanții comunității. De aceea profesorii nu beneficiază de o protecție minimă din partea instituțiilor în care muncesc. În ce domeniu se mai întâmplă asta? În parlament? În guvern? Băieții care dorm acolo de cine și cum sunt evaluați?
5. Normele didactice sunt mărite simultan cu înmulțirea elevilor distribuiți la o clasă. Clasele au ajuns un fel de mulțimi nesfârșite a căror ultimă grijă este să deschidă un manual. Cum să obții performanțe în condițiile astea, de pușcărie din colonii?
6. Profesorii de valoare sunt urmăriți și discreditați cu multă ură, așa cum s-a întâmplat cu magistrul de matematică de la Vianu. Cine pune umărul la asemenea mizerii? Presa și...colegii angajați și în mediul privat. Principala acuzatoare a matematicianului de la Colegiul Vianu este mama unei eleve care nu învață deloc la matematică și directoarea unei școli cu taxă. A mai pus botul, cum spuneam, un profesor din liceu, angajat al reclamantei. Nemulțumiții de la Vianu au trecut rapid în tabăra celor burdușiți cu bani. Poate că domnul care predă istoria nu este un dascăl autentic, din moment ce îl vrea distrus pe colegul său. Un profesor adevărat nu-și blamează tovarășii de suferință, pentru doi lei în plus. Iar angajații din școli ar trebui să se manifeste ca o mare familie. Este adevărat că profesorii sunt împilați și provocați să spună lucruri urâte despre camarazii lor, dar solidaritatea de breaslă ar trebui să le impună tuturor formatorilor de caractere o anumită conduită. Îi lipsește școlii românești dimensiunea culturală și morală? Belferii nu sunt conștienți că, denigrându-se unii pe alții, se scufundă ei înșiși într-o mlaștină din care nu-i mai scoate nimeni? ( Complotiștii de la Vianu se comportă ca africanii de pe vremuri, care își prindeau semenii și îi vindeau negustorilor de sclavi, fără să știe că vor ajunge ei înșiși în cuștile care îi vor duce să muncească pe plantații. )  Se vor găsi câțiva inconștienți care să-i încurajeze în mâncatul rahatului - și, în primul rând, patronii școlilor private -, însă oamenii de rând nu sunt atât de proști, încât să le creadă ”băsnirile”. Aș întreba-o pe doamna care a făcut plângere penală la adresa năpăstuitului de la Vianu câte cărți citește pe săptămână?  Și aș mai vrea să știu dacă o mai putem recunoaște pe femeia amintită printre țațele de pe șanț, după ce îi punem o basma?
7. Solidaritatea între dascăli există, dar apare pe spații mici. Spre lauda lor, profesorii de la Vianu au luat atitudine și i-au ținut partea colegului său, fiind conștienți că scandalul e un cuțit înfipt în inima sistemului de învățământ și că încurajarea unor asemenea demersuri duce la sfârșitul tuturor. De ce, mă întreb, nu și-au expus punctul de vedere reprezentanții marilor licee din capitală? O rivalitate prostească continuă să-i agite pe oamenii care lucrează în laboratorul moral al națiunii.
Vom ajunge o țară de analfabeți, o sursă rentabilă pentru tranzacțiile cu sclavi, din viitor. E trist, foarte trist. Conducătorii de azi abordează sistemic doar distrugerea învățământului românesc. Reforma acestuia este doar numele unei demolări generale, cu efecte catastrofale în anii care vor veni.

P.S. Constantin Cucoș scrie într-un articol distribuit pe net : ”La noi nu s-a statuat încă o cultură a autonomiei și „inamovibilității” statutare a cadrului didactic, mulți din exterior recomandându-i ce și cum să facă. Dascălul acționează în virtutea unui profesionalism ce îl caracterizează și devine suveran pe deciziile și acțiunile de ordin didactic. În sala de clasă (ca și în școală) nu are voie să pătrundă nimeni dinafara instituției, fără girul lui sau al conducerii școlii (în afară de instanțe formal investite cu competența de a ghida, evalua, ratifica prestații profesionale). De asemenea, el nu trebuie să primească recomandări cu caracter didactic sau tehnic de la oricine. Am fost neplăcut surprins ca la unele ședințe unde am luat parte, cu ani în urmă, în calitate de părinte, să asist siderat la recomandări date învățătoarei de către economiști, medici, chiar profesori, în legătură cum să predea, ce să predea, cum și ce să facă… ”


miercuri, 10 februarie 2016

Sublima sporovăială

      M-am gândit deseori ce au în comun Dostoievski și Faulkner, scriitori care mă copleșesc, mă sufocă, mă uluiesc prin perspectivele narative pe care le propun.
Într-un târziu am înțeles. În doze diferite, personajele personajele lui Dostoievski suferă de o sublimă sporovăială. Nu fac altceva decât să se întâlnească și improvizeze dezbateri în contradictoriu, pe diferite teme.  Există, la Faulkner, cel puțin un personaj dostoievskian : V. K. Ratliff. Acesta umblă prin Yoknapatawpha mai mult pentru a răspândi vești proaspete și a-și exersa talentul de povestitor, decât pentru a vinde mașini de cusut. Iubitor de silogisme comice, el este cel care filtrează întâmplările și le comentează. În Cătunul, chiar naratorul se molipsește insesizabil de această benefică boală și obține efecte semnificative.
       Sporovăiala comică apare și la Marin Preda. Pațanghel și Moromete, personaje construite după același model, povestesc cu un haz dus până la absurd călătoria la munte, pentru a vinde porumb sau  vizita pe care al doilea i-o face lui Traian Pisică. Naratorul lui Preda are vocație comică, dar când se apucă să comenteze evenimentele sociale, cum face în Delirul, cade într-o gazetărie de valoare îndoielnică. Retorica lui Faulkner, plină de sofisme, funcționează din plin în cazul personajelor din Orașul, naratori plini de vervă, dar la Marin Preda numai Niculae Moromete și Paul Ștefan ( ”al lui Parizanu”) mai păstrează, pe alocuri, ceva din umorul înaintașilor.
     

marți, 9 februarie 2016

Cât de repede se termină talentul

           Alexandru Tocilescu spune într-un interviu :Uite, citeam pe Internet din panseurile lui Johnny Răducanu. Şi el spunea că inspiraţia vine într-un suflet curat şi este ca atunci când Dumnezeu, într-un lan de grâu, aruncă vreo câţiva maci. Mi s-a părut extraordinar. E o chestie care vine şi într-o zi nu mai vine… Mi-e teamă că mi se termină benzina. Şi se poate, crede-mă. Trăiesc cu spaima că fiecare spectacol pe care-l fac va fi primul în care mi s-a terminat şi că n-o să-mi dau seama din timp. Iar dacă nu-ţi dai seama din timp eşti pierdut. Se poate să nu se întâmple. Uite Kurosawa… la el nu s-a terminat niciodată.” Ideea e că vine o zi în care se termină talentul și e grav dacă nu-ți dai seama de asta. Dar nu e o lege imuabilă. Mă voi referi, în cele ce urmează, la scriitori. Pentru Rimbaud și Labiș, starea de grație a venit devreme. La primul s-a stins de timpuriu. Nu știm ce ar fi făcut al doilea dacă ar fi trăit mai mult. La Călinescu, Arghezi și Rebreanu, ”macii„ au înflorit la maturitate. La Rebreanu, ca și la Preda, stelele au pălit încă din timpul vieții. La Arghezi și Călinescu, focul nu s-a stins niciodată. Giuseppe Tomasi di Lampedusa a început să scrie Ghepardul după ce împlinise 57 de ani, dar din cauza ostilității unor scriitori proletari ( Elio Vittorini era printre ei), n-a mai apucat să-și vadă tipărit romanul. Care e misterul? ne întrebăm.
     Talentul se trezește prin lecturi, prin construirea unui fundament cultural. Cărțile sunt izvoarele care hrănesc copacii creației. Primele manifestări creatoare au la baza impulsuri imitative. De aceea cei care se bazează exclusiv pe experiențele de viață ajung repede la fundul sacului. Pasionații de lectură își reînnoiesc perpetuu contractul cu muzele. Firește că nu în toate cazurile. Nenorocirea e că se scrie prea mult și se citește prea puțin. 
    Cărțile au rara însușire de a te curăța de toate păcatele. Îți temperează pornirile împotriva celor care te nemulțumesc și îți aduc ideile acasă. Devii mai bun, mai tolerant, mai puțin guraliv. Cartea poate fi remediul care să ne vindece de toate bolile profesionale și sociale.

P.S. Un caz interesant este al lui Elias Canetti. Și-a scris capodopera, Orbirea, la treizeci de ani și a fost recompensat cu Premiul Nobel, pentru aceeași operă, patruzeci și șase de ani mai târziu.

duminică, 7 februarie 2016

Ce este Facebook-ul?

Îi provoc pe prietenii mei să spună ce cred ei că este Facebook-ul.
De departe Facebook-ul pare o junglă în care, la adăpostul unor conturi măsluite, se adăpostesc smintiții.
Pentru mine, Facebook-ul e un han infinit în a cărui sală de mese îi găsești pe toți prietenii tăi. Scandalagiii, indivizii cu măști și spionii fac parte din decor.
Facebook-ul poate fi asemănat și cu o stradă pe care se plimbă oameni obișnuiți, artiști, savanți, genii, dar și iresponsabili scrântiți la cap, care își fac conturi false, pentru a-și alimenta foamea de mizerie. ( Îi știu eu pe unii care se tot strecoară, sub nume false, printre prietenii mei.) Pe acest bulevard locuiesc amicii noștri. Ei au magazine cu vitrine fabuloase și ne oferă, zilnic și gratis, miracole. Împrumutăm de la ei frumusețe și o distribuim celorlalți.
Facebook-ul este o modalitate de comunicare cu semenii noștri și poate chiar un stil de viață.
Facebook-ul e chiar lumea în care trăim.


Un poet și eseist teleormănean : Iulian Bitoleanu

        Iulian Bitoleanu este un talentat poet și eseist teleormănean, aparținând generației mele. Ca poet, Bitoleanu etalează o sensibilitate ieșită din comun și o imagistică delicată. Se pare că, în ultimii ani, autorul s-a dedicat mai ales comentării cărților publicate de confrații săi din ținutul înnobilat odinioară de Zaharia Stancu, Gala Galaction și Marin Preda. Meridiane critice, Editura Tipoalex, Alexandria, 2014, este o culegere de articole dedicate scriitorilor teleormăneni. Cu o afecțiune specială sunt analizați roșiorenii. Printre autorii care figurează în sumarul volumului, puțini sunt cei care trăiesc în afara granițelor ”pădurii nebune”.
       Am citit cu încântare ultima carte a fratelui meu întru vânarea Marelui Cuvânt. Trebuie să apun din capul locului că Iulian Bitoleanu este un spirit fin și cultivat, de o competență indiscutabilă, cu idei admirabile, exprimate apăsat, în texte coerente și puternice. Bitoleanu are uneltele necesare pentru o receptare de maximă exigență. Totuși, generos și risipitor cu ideile, el manifestă mult respect față de operele colegilor săi și le discută cu acribie, ca și cum ar ar avea în față, de fiecare dată, creații de mare însemnătate.  Este atitudinea unui altruist, o rara avis în peisajul literar autohton. Textele lui Iulian Bitoleanu sunt solide, argumentate, la obiect, scrise pe baza unor lecturi atente. Printre fericiții autori evaluați de critic, unii sunt valori certe: Horia Gârbea, Stan V. Cristea, Liviu Comșia, Gheorghe Stroe, Mircea Muthu, Olimpiu Nușfelean, Gheorghe Andrei Neagu,  Nicoleta Milea, Domnița Neaga, Paul Amet. Mi-aș dori ca poetul, eseistul și criticul literar Iulian Bitoleanu să-și încerce armele și pe textele fundamentale ale literaturii noastre, fiindcă el are știința de a evita locurile comune  și bănuiesc că rezultatele vor fi spectaculoase.

P. S. O idee a lui Stelian Dumistrăcel exprimată într-un articol distribuit pe Facebook : ”E foarte bine să învețe direct ce trebuie și scrierea de mână să rămînă ca un lux, al unor inițiați, al unei elite; îmi place ideea aceasta.” Mai pe românește, pe viitor doar elita va ști să scrie și să citească, iar la țară vor fi alfabetizați numai învățătorul și preotul. Ceilalți vor fi morți, dacă nu vor avea computerul cu ei. Vorba lui Eminescu, ”Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe”, va deveni desuetă. Viitorul și trecutul vor fi o filă cu o singură față : analfabetismul. Cu diplomă și cu doctorate, se înțelege.
        

vineri, 5 februarie 2016

Toate pisicile sunt ale mele sau despre cum se supără oamenii deștepți

*Când merg cu mașina prin trista câmpie Găvanu-Burdea ( până și buruienile cresc într-n stil meschin, sunt mici, chircite) și văd câini și pisici abandonate, mă simt responsabil pentru soarta acestor ființe atât de afectuoase și de fidele, dar tratate cu cruzime de stăpânii lor. Simt că toate sunt ale mele. Când și când îmi dispare câte un motan. Cetățeni care au porumbei, pun capcane și ucid pisicile sau le pun în saci și le aruncă prin orașe. Am tresărit când am văzut pisica salvată de Elena Udrea : semăna până la identificare cu Mitea al meu, dispărut în primăvara trecută. În poarta unei școli dintr-o localitate învecinată, l-am recunoscut pe Ochi-Aurii, un motan negru, cu coada groasă și cu ochii ca aurul goților. Am oprit mașina și l-am chemat. A stat și m-a privit îndelung, dar s-a speriat și a fugit când am vrut să mă apropii de el.
     * Am scris deunăzi despre cărțile blestemate. Am uitat să spun că nu mi-a trecut nicicum prin minte să le dăruiesc prietenilor sau celor care nu mă simpatizează. Un cunoscut filosof și editor, care a cam luat-o razna cu promovarea cărților publicate de el, primise în dar o mai multe sticle de vin, de la șeful unui serviciu de informații. Cum omul e pățit - a fost urmărit de Securitate- , a bănuit că partenerul său de dialog vrea să-l otrăvească. Așa că a luat frumos vinul și l-a dat, spre consum, prietenilor săi. Ăia, fericiți că a dat norocul peste ei, l-au sorbit repede. Filosoful n-a pus pe limbă nicio picătură și a urmărit curios manifestările tovarășilor săi. Aștepta să-i vadă prăbușindu-se și bâțâind din picioare. Cine nu s-ar mândri cu un asemenea prieten?
* De ce le erau grecii superiori romanilor? Fiindcă, spre deosebire de latini, practicau autoironia. Pe românește, romanii știau doar să râdă de alții, însă grecii erau capabili să râdă și de ei înșiși. Nici nu se dădeau în stambă când erau luați peste picior. Atenție, mă refer la eleni, nu la grecii de azi, care, ca și turcii, arabii și africanii, sunt foarte impulsivi și îți sar la gât la cea mai mică înțepătură. I-am cunoscut pe toți, în campusul studențesc Grozăvești.
- Fii atent la cei care se supără ușor, mi-a spus o prietenă, psiholog, pe care am revăzut-o recent. Evită-i cât poți!
- Păi și eu mă supăr, i-am răspuns. Orice om se supără, dacă i se face o nedreptate sau vede  că nu se respectă, în mod repetat, regulile bunei-cuviințe. Atenție, n-am zis nimic despre valoare, pentru că aproape tuturor ne este greu să o recunoaștem la alții. 
- Mda. Să reformulez. Toată lumea se supără, dar e important cum reacționează fiecare la supărare. Una e să fii civilizat în continuare, dar să nu mai te apropii de omul care te-a jignit din nimic și alta e să iei foc ca o precupeață și să-l vorbești de rău, pe toate șanțurile, pe presupusul tău dușman. Ia spune,  obișnuiești să te recunoști în zisele unora și să iei foc?  Vrei ca toată lumea să-ți facă pe plac și lucrurile să iasă numai cum îți convine ție? Ți se pare că unii se referă la tine în anumite împrejurări? Îți ponegrești amicii? Fii atent că paraponul ăsta ascunde un complex urât.  E preferabil să-ți ții gura, fiindcă și un prost îți poate citi caracterul. Îți aduci aminte de textul lui Gogol, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici? Trebuie să te examinez serios, să văd dacă nu ești cumva un Ivan Ivanovici! He, he, he, he!”
Atunci mi-am amintit de versurile lui Eminescu, din Scrisoarea III : ”Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,/Îți aruncă pocitura bulbucații ochi de broască.” Poetul se referea clar la Ion Ghica și C.A. Rosetti, personalități de care unii junimiști erau foarte apropiați. Dar ei s-au amuzat copios, înțelegând că ficțiunea nu poate fi judecată ca un articol de ziar. Iată ce notează Maiorescu : ”La cetirea acestor din urmă versuri cu aluziile transparente la Ion Ghica și la prezidentul Camerei C.A. Rosetti, Panu întrerupe și strigă cu un fel de aer procurorial: «Nădăjduiesc că poezia aceasta nu se va publica în Convorbiri literare.» Râsul homeric trezit de această cerere l-a făcut pe Panu să părăsească adunarea, și de atunci nici n-a mai asistat la vreo întrunire a «Junimii». Radicalii, când ajung în funcții ale Statului, devin ușor despoți.” Nu cunosc reacția lui Ion Ghica și poate că lui C.A. Rosetti nu i-a picat bine atacul vulgar al lui Eminescu. Dar fiii omului politic - altă generație! -, ei înșiși cu ”ochi de broască” (i-am văzut în fotografii), i-au ridicat lui Eminescu prima statuie.
   În 1933, la apariția Locului unde nu s-a întâmplat nimic de Mihail Sadoveanu, Pompiliu Constantinescu a scris, pe nedrept, că în carte ar fi ”însuşi locul comun al mai tuturor romanelor sociale” sadoveniene”. Considera că textul e o autopastişă, identificând în acesta  „o senzaţională carte de autoimitare”, cu ecouri din Anatole France. Să nu uităm că vorbea despre Sadoveanu, scriitor cu o operă copleșitoare prin vastitate și valoare. Cronica lui Pompiliu Constantinescu a fost considerată, la vremea respectivă, un act de viață literară normală. Dacă a citit cronica, mai mult ca sigur că Sadoveanu n-a fost încântat. Dar e posibil să nici nu-l fi interesat părerea criticilor literari. Cert e că n-a zis nimic.
E lucru mare și educația asta!

joi, 4 februarie 2016

Tablouri vii, simboluri versatile sau despre poezia Andreei Hedeș

       
Aritmii, Poeme
        Țin să scriu, de mai multe luni, despre Aritmii de Andrea H. Hedeș, Editura Neuma, Cluj-Napoca. Autoarea scrie și critică literară într-un mod eclatant, impresionând prin erudiție și apetența pentru idei. Volumul de poezii îmi pare strălucitor, bine structurat, cu poeme inspirate și seducătoare, scrise cu mână sigură. În substanțiala sa prefață, Horia Gârbea distinge, în carte, mai multe paliere lirice : ”căutarea ( și găsirea ) sacrului în profan”, natura, psalmii tânguitori și ciclul de Cântece dedicate Bunicului Dariu. Al treilea nivel, ”un fel de 11 elegii”, ar fi ” și din punct de vedere artistic și din cel al subiectului abordat, partea cea mai înaltă a cărții. Poemele sunt niște psalmi tânguitori.
        După ce am citit, cu multă bucurie, Aritmii, fac și eu câteva observații. E interesant cum, în poezia Andreei Hedeș, simbolurile devin obiecte, integrate firesc în decorul poetic, un fel de natură sui-generis, la fel de autentică precum cea veche și știută. Sacrul se comportă cu o senzuală ipocrizie, prefăcându-se în profan și convertindu-se în estetic. Tablourile învie, artisticul respiră, surâde și se intersectează cu realitatea, îmbrăcând hainele acesteia. Ion Pillat privea peisajele printre rafturile unor biblioteci ticsite cu clasici, dar și prin ferestrele unei nostalgii retrospective. La Andrea Hedeș se întâmplă exact contrariul. Biblioteca e împinsă în natură și, deghizată, devine parte a tabloului. În poeme există o benefică și permanentă confuzie între natural și estetic. Peste tot, un erotism fin irigă, prin vase invizibile, versurile, dându-le prospețime și coerență artistică. Ca și în cazul lui Kocsis Francisko, între cele două coperți se desfășoară un regal de poezie. Cum remarcam și cu alte prilejuri, avem mulți poeți de valoare, într-o uimitoare diversitate de stiluri. Ei sunt adevărații stăpâni ai limbii.

P.S. Am copiat coperta cărții de pe blogul autoarei.

       

luni, 1 februarie 2016

Semnal editorial. Kocsis Francisko, Teste de identitate

          Ultimul volum al lui Kocsis Francisko este Teste de identitate, Editura Ardealul, 2015.
Cu fiecare nouă carte de poeme, optzecistul Kocsis Francisko confirmă ideea că este unul dintre poeții importanți ai generației sale, o voce inconfundabilă, gravă, profundă, cu inflexiuni tragice. Versul are respirație amplă, învăluitoare precum apele mării, iar tehnica poetului este impresionantă. Îmi rezerv dreptul de a reveni asupra acestui excepțional volum. Deocamdată reproduc două splendide poeme dintre multele care m-au încântat :

                            Ehei, ce timpuri trecute...

Ehei, ce timpuri trecute am trăit, draga mea,
ce vremuri ne-au fost date atunci demult
de făcătorii de destine; i-am păcălit cât am putut,
dar la tare multe am rămas datori şi lor
şi nouă că am trăit prefăcuţi, cu şiretlicuri;

dar nu regreta, nu te întrista, nu reproşa
şi nu căuta să retuşezi acele chipuri vechi,
cum repară arheologii ceramica din situri –
e adevărat că mai există şi cioburi,

dar sunt de la ulcelele sparte de îngeri
la vechile lor ciondăneli şi chefuri –
ce timpuri au fost acelea, draga mea,
date o singură dată şi fără rest,

în epoca hippy nimeni nu se lua după zodiace
ori profeţii urbane, trăia cum îl tăia capul, din plin,
a fost vremea noastră să fim tineri, descreieraţi şi naivi,

ce timpuri, ce vremuri, ehei...



O seară grea

O seară cumplit de grea, tulbure, mâloasă, rea,
cu sufletul transformat în câini turbaţi
pe care nu-i mai ostoiesc nici bici, nici lanţ, nici voinţă,
nici vreun distilat aromat, nici vreun narcotic de cuvinte,
nici vreo pastilă colorată de pus nervii-n cămaşă
de forţă –

şi când turbarea ameninţă să iasă la suprafaţă,
să sfâşie preajma domestică, s-o năruie,
ies pe străzile deja pustii, cu dinţii încleştaţi
şi pumnii strânşi, cu degete învineţite,
sperând să se întâmple vreo năucitoare schimbare,
ca o subtilă, liniştitoare analgezie;

şi-atunci din capătul celălalt al străzii apare un om
cu mersul nesigur, ca pe-un trotuar de burete,
şi vine de parcă ar trage după el o lume răsculată,

de parcă l-ar hărţui cu dinţii dezveliţi
o haită feroce de câini puşi pe muşcătură –

simt că ne apropiem ca o detunătură de altă detunătură,
pumnii trosnesc de strânsoare, între dinţi
limba muşcată musteşte de sângele cu gust de coacăze negre,
doar câţiva paşi despart o lume răvăşită, nebună,
de-un alt destin, trecând printr-o altă derivă –

trecem unul pe lângă altul ca doi asteroizi aruncaţi
în spaţiu de forţe care îi resping în loc să-i atragă,
bănuim fiecare ce-i de partea cealaltă,
ştim de ce efort colosal ai nevoie câteodată
ca să rămâi uman,

mai ales în seri aşa de tulburi, mâloase, rele,
când până şi sufletul se manifestă canibal.