Arta de a citi un roman sau despre critica literară ca act de creație

                        Radu Aldulescu a scris în repetate rânduri că un prozator receptează un roman într-un mod mai complex decât o poate face un critic literar, fiindcă știe toate dedesubturile construirii unui text epic de amploare. Suntem obișnuiți, în literatura actuală, cu situațiile neobișnuite, în sens negativ Scriitorii nu sunt solidari unii cu alții, cărți reușite nu sunt luate în seamă de critica de întâmpinare. Iată însă o situație insolită, dar în sens pozitiv : un scriitor important, Dumitru Augustin Doman, își consumă timpul necesar scrierii operei sale, pentru a primi așa cum se cuvine creațiile confraților ignorați adesea de criticii de meserie. Dumitru Augustin Doman este un mare romancier, scriitor de prim-plan în peisajul literar și numele său trecut pe o copertă e o garanție de calitate pentru cititor.                                                                                                                             
                   Cititorul de roman, Ed. Pământul, Pitești, 2010, este un model de analiză și de justă evaluare a romanelor românești apărute în anii 2000. Cităm din Cuvântul lămuritor al autorului : ”Cartea aceasta nu este una de critică, nici măcar o culegere de recenzii și cronici. Ea este, pur și simplu, un fragment dintr-un jurnal de cititor – printre altele – de romane. Din acest amplu jurnal, am ales romanele scrise îndeobște în anii 2000, așadar cele de strictă actualitate.Nici nu le-am grupat pe teme, pe generațiile cărora le aparțin autorii, pe eventuale curente și mișcări, după cum n-am avut în vedere un tablou complet al romanelor din ultimii ani și ierarhizarea lor. Rostul cărții este acela decent, modest, de a releva varietatea de stiluri, de teme, de scriituri și compoziții ale romanului românesc contemporan : de la cel neorealist la cel parabolic, de la cel crud erotic sau de iubire la cel ludic, de la fresca social-politică la romanul document, de la romanul alegoric la romanul preponderent și explicit politic, de la cel cu tematică creștină la cel fantastic și așa mai departe. Câte stiluri atâtea tendințe, câte teme atâtea influențe... Pentru acest lucru nu se impune studiul amplu, ci prezentarea scurtă, la obiect.”(pag. 5)  Scopul autorului este să prezinte ”o imagine deloc exhaustivă, dar cât mai fidelă, a diversității romanului românesc actual.” (pag. 6) La obiectivele propuse, putem spune de la început, realizările sunt majore și sclipitoare. Tot în Cuvânt lămuritor, Dumitru Augustin Doman fixează câteva tendințe ale literaturii noastre de azi : întoarcerea optzeciștilor către roman, convertirea unor poeți importanți la cariera de romancier și fenomenul demn de a fi salutat că veleitarismul nu este caracteristic pentru roman :”în ceea ce privește romanul, aici el ( veleitarismul – n. M. ) nu se manifestă”(pag. 6).  Sunt evocați apoi, pe rând, romancierii care i-au atras atenția autorului, fiind caracterizați lapidar, expresiv, indimenticabil. Pe teritoriul romanului și nu numai, Dumitru Augustin Doman este un barometru literar de mare precizie, având ochiul perpetuu proaspăt, lucid, în pagini scrise cu un talent rar și cu o inteligență ieșită din comun.

   Scriu rar despre cărțile de critică  și o fac numai atunci când comentatorul îmi stârnește interesul mai mult decât cărțile supuse analizei. În general, romanul dă consistența și maturitatea unei literaturi. Din punctul meu de vedere există două feluri de a face critică pe marginea unui roman. Există metoda consacrată, de a cântări, a măsura, a mirosi și de a pune textul în retortele unui laborator pentru a stabili influențe, caracteristici, filiații, încadrări într-o manieră sau alta. Pus mereu pe același cadru, romanul își pierde individualitatea, suflul viu și farmecul. Ca un scriitor de vârf ce este, Dumitru Augustin Doman alege calea cea mai grea și mai riscantă, dar și cea mai spectaculoasă : pune fiecare operă pe un teren virgin, creându-i, prin propriul talent, contexte și repere noi, surprinzătoare.

  Radu Aldulescu este, de departe, calul pe care pariază, pentru viitor, Dumitru Augustin Doman. Autorului Îngerului încălecat îi dedică Doman prima și cea mai amplă secțiune a cărții. Arătând că lui Aldulescu romanul îi vine ca o mănușă, Dumitru Augustin Doman amintește că romancierul ”scrie o proză realistă, crudă, fără anecdotică, departe de romanțare, de idile.”(pag. 9) Trebuie să remarcăm maxima deschidere a scriitorului-critic către cele mai diverse formule artistice pe care le identifică inspirat și plin de entuziasm. Altruismul scriitorului este evident. El este eclatant în afirmare și ocolește cu grijă cărțile care nu-i plac. Poate numai la Aldulescu însuși mai descoperim acest fair-play, deloc caracteristic prozatorului român. Cu mare greutate, Preda admitea altă modalitate de a scrie proză decât cea care îi era caracteristică. Eugen Barbu își dezavua, cu răutate, contemporanii. Dumitru Augustin Doman este sintetic și memorabil în afirmație, necăzând în capcana falsului spirit critic de care s-au îmbolnăvit atâția scriitori. Când are ocazia, Dumitru Augustin Doman nu uită să sublinieze caracterul anormal al valorizării cărților în peisajul nostru literar : ””Eșafod pentru iubire ( Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2005) este cel mai bun roman de până acum al lui Mihai Antonescu și, pe total, într-o literatură normală, ar fi un best-seller” ( pag. 25) Sau : ”Lia Mora ( de Dumitru Ungureanu – n. m.) este cel mai important și mai profund roman erotic din literatura română. [...] Deși, într-o literatură în care se scrie mult mai mult decât se citește, în care confuzia de valori e criteriu estetic împământenit, noi, ăștia care citim cărți și le prezentăm, ar fi necesar și să ne asumăm niște sentințe, precum cea de mai sus.”(pag. 158-159) Subliniind neajunsurile literaturii noastre, Dumitru Augustin Doman pune textele care îi plac într-un context european, redimensionându-le. În cazul lui Mihai Antonescu sunt aduși în discuție Camus, Sartre și Unamuno. La Aurel Antonie este remarcată filiera kafkiană. Sentințele sunt pregnante, frumoase, peremptorii : ”În roman, Aurel Antonie alternează două tonuri : unul grav, când construiește parabola, și altul de un umor uneori dezlănțuit, când parodiază.”(pag. 31) La Claudiu Bârsilă este remarcată tehnica faulkneriană. Când comentează Băgău de Ioana Bradea, criticul demonstrează în mod strălucit cum nu trebuie să confundăm arta cu pornografia. Concluzia este revelatorie : ”Ei bine, limba românească folosită în Băgău are un rol de exorcizare : cuvintele neaoșe sunt scoase din mintea naratoarei și aruncate faunei perverse prin linia telefonică, proces care are darul de calmant al acestei lumi.”(pag. 36) Sunt găsite mereu cele mai potrivite cuvinte pentru a semnala formula romanescă luată în discuție, semn că omul care scrie este un romancier încercat : ”Cartea e vie, vioaie, veselă. Leo Butnaru din Negureni este un calamburgiu de marcă, aș zce că e un omolog de la Chișinău al lui Șerban Foarță.” ( pag. 45 )  ”După succesul cu Transfug la Orșova, este limpede că Isidor Chicet, acest Truman Capote al nostru, ar putea recidiva cu un alt roman document.” ( pag. 51) Dumitru Augustin Doman pare a fi eliberat de orice povară a scrisului de circumstanță și afirmă ceea îi dictează inima și conștiința. Nenumărați necunoscuți sunt aduși, cu fast, sub luminile rampei, dar găsim, ici-colo, și câte un duș rece, destinat a-i aduce pe unii la realitate. Umorul său este de înaltă clasă. : ”În concluzie, amintindu-mi versurile ursachiene : un om din Tecuci avea un motor/Dar nu i-a folosit la nimic”, putem spune că Lolita din Tecuci are talent literar. Îi va folosi la ceva?” ( pag. 57) După cum spuneam la început, o temă a cărții este reorientarea unor importanți poeți optzeciști către roman. În acest sens, romanele lui Nichita Danilov sunt citite cu atenție, disecate cu acribie și definite excelent : ”De la Maestrul și Margareta nu mai știu o narațiune cu atmosferă atât de stranie, de fantastă, rod al unei imaginații debordante. De altfel Nichita Danilov ( rus la origini, orice s-ar spune) estre cam singurul scriitor român care continuă linia prozei ruse fantaste/absurde pe, să zicem, traseul Gogol-Bulgakov-Harms.” Sunt trecute în reviste romanele realiste – Titu Dinuț, Maria Gold-, erotice, exotice – Mihai Epure –, romanul-delațiune – ”Pentru cei care au cunoscut socialismul lui Ceaușescu, romanul lui Gellu Dorian este un text savuros și, în același timp, dătător de fiori” -,  creștine – M. M. Loviște -, ba chiar sunt băgați în seamă și autori care au tangențial treabă cu literatura, dar probează calități literare : I. T. Lazăr. La Ioan Groșan sunt evidențiate harul, savoarea narativă și arta de a crea suspans. Lui Fănuș Neagu i se recunosc, cu admirație, marile sale merite literare, fiind apropiat de columbianul Gabriel Garcia Marquez : ”Autorul Cantonului părăsit și prietenul său Nicolae Velea, alături de un Ștefan Bănulescu, au fost, fără doar și poate, cei mai buni nuveliști din anii 60, adevărați deschizători de drumuri.” ( pag. 111) ”Contemporan cu Gabriel Garcia Marquez, ba coleg de generație, dacă luăm doar vârsta în considerație, Fănuș Neagu are puncte comune cu scriitorul sud-american : imaginația debordantă ( și a autorului, dar și a personajelor ), melanjul fermecător dintre real și fantastic, trecerea pe nesimțite de la unul la celălalt, romancierul nostru cultivând un magic de sorginte pur românească, pe linia lui Vasile Voiculescu, deci neîmprumutând de aiurea, apoi plăcerea de a povesti, plăcere pe care o transmite instantaneu deopotrivă personajelor și cititorului, ca și plăcerea de a trăi, de altfel.” ( pag. 114) Sunt încurajate debuturile – Corina Sabău -, fiind marcate, de fiecare dată, diferențele specifice în cazul fiecărui autor : Doina Ruști, Valeriu Stancu. Este afirmată excelența unui prozator, Ilie Sălceanu, ignorat de criticii momentului : ”De la Eugen Barbu și Fănuș Neagu nu prea mai știu prozator român care să aștearnă narațiuni atât de luxuriante stilistic, presărate de cuvinte cu rezonanță orientală... ”( pag. 131 ) Amărăciunea își face loc în enunțurile cronicarului despre cărțile valoroase și nerecunoscute ca atare. : ”N-am citit nicio cronică la Miluta lui Valentin Tașcu, poate că nici nu s-a scris, ceea ce înseamnă că viața literară din România se desfășoară într-o confuzie regretabilă. Spun acest lucru pentru că Miluta este un roman cu adevărat valoros . Într-o literatură normală, așezată, corect ierathizată, cartea de față ar fi fost un eveniment.” ( pag. 143) Când e cazul – Dumitru Ungureanu -, Dumitru Augustin Doman nu este zgârcit cu laudele.

   Autorul Cititorului de roman a scris, despre Ghețarul subsemnatului, printre cele mai apăsate și mai inspirate rânduri. ( Un roman care șterge hotarele dintre real și magic, dintre real și absurd, pag.144-147) Îi mulțumesc și pe această cale că nu m-a lăsat în paragină și-n uitare. Sincer vorbind, m-a făcut să mă simt scriitor. Este supremul elogiu pe care-l putem aduce unui cronicar - el însuși un aristocrat printre romancieri -  al romanelor românești.

   Dumitru Augustin Doman realizează de unul singur, pe un salariu de mizerie, una dintre cele mai bune reviste literare românești : Argeș. În plus, își sacrifică viitoarea operă, de dragul de a salva destinele unor confrați, preluând sarcinile unei critici de întâmpinare puse pe fugă de la îndatoriri de foamea pe care o administrează, cu cinism, clasa politică. Câți scriitori români de azi mai fac așa ceva?

P.S. Astăzi este ziua de naștere a lui Dumitru Augustin Doman. Îi urăm scriitorului să se bucure de o viață lungă, să aibă parte de prieteni fideli și să scrie în continuare cărți uluitoare! La mulți și fericiți ani!

Talentul pur

             Sunt atât de multe cărți despre care aș fi vrut să scriu măcar câteva rânduri! Dar am un regim de viață nemilos și timpul nu-mi permite să-mi construiesc nici propriile cărțile. Rareori reușesc să produc câte un articol care să semene cu o recenzie.
Astăzi eram pradă depresiei și mă gândeam dacă voi reuși să mai încropesc câteva procese-verbale inutile, dar care mi se cer la apropiatele inspecții. Lângă monitorul calculatorului țin câțiva autori care m-au vrăjit ori de câte ori le-am citit volumele. Printre ei, Stoian G. Bogdan, un poet uriaș, incredibil de talentat. Am deschis Chipurile și am citit un poem. Fruntea mi s-a descrețit, am zâmbit, m-am bucurat - estetic! -, am gesticulat, am strigat. După isprava asta am constatat că nu resimt nici urmă de tristețe. Am sărit de pe scaun și viața mea a devenit jubilație dementă.
SGB este un talent pur, eclatant, așa cum au fost și sunt Teodor Dună, Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Radu Vancu, Rodian Drăgoi, Mircea Dinescu și Alexandru Petria. Pân-a nu muri, poate voi reuși să scriu și eu niște impresii despre poemele lui SGB. Mulțumesc, SGB!
         Atenție : pur nu înseamnă primitiv, ci firesc, concurând cu realizările lui Dumnezeu și ale naturii.  Mi-e greu să numesc prozatori care reprezintă talente curate, naturale. Poate Fănuș Neagu, Nicolae Velea, Marin Preda. În literatura universală, Knut Hamsun, Cinghiz Aitmatov și Jarosław Jwaszkiewicz au fost înzestrați, fără îndoială, cu așa ceva.

Ticăloasa fericire

     Știați că puteți merge în rai, chiar dacă omorâți mii de oameni, dar aveți zâmbetul pe buze și o mare fericire în suflet? Da, fiindcă în Univers sunt transmise mai sus, către Creator, doar gândurile și cuvintele noastre, nicidecum faptele. De aceea Scriptura glăsuiește că e mai rău să gândești un păcat decât să-l faci. Ați priceput?
  Pilotul care a aruncat bomba atomică asupra Hiroshimei, omorând 14o 000 de oameni, a închis ochii recent, împăcat, în patul său, la vârsta de 93 de ani. El a declarat că, dacă i s-ar cere, ar repeta fără probleme isprava care l-a făcut celebru.
     Prințului Nicolae i s-a retras titlul de Alteță Regală de către un grup de oameni dintre care numai Mihai I are legătură cu familia regală. Se vorbește despre ”succesiune la tron” etc. Care tron, fraților? Sunteți atât de deștepți, încât ați anulat șansa unei mari simpatii pentru ideea de monarhie. Cât timp ”Prințul” Duda e acolo și veghează - nu degeaba Prințul Sturza mi-a scris, pe blog, că Duda este creația unor servicii secrete -, fiți siguri că vorbiți despre tronul în care se cară morții la cimitir. Cale bătută!
      Un gospodar aspru și-a educat copiii cu bâta, cu palma și cu pumnul. Bieții copii au devenit persoane influente, însă toți au făcut mai târziu depresie și nu au mai trecut pe acasă.
- Nu mai trec copii pe la matale, nea Dandule? întreabă câte un cunoscut.
- Nu mai trec, fute-m-aș în norocul lor, că a uitat că i-am ținut cu mămăligă atâția ani!
Și chiar așa e. Erau mereu aproape desculți și dezbrăcați, munceau pe rupte și mâncau mămăligă și bătaie.
- Poate că și dumneata ai fost cam aspru cu ei. I-ai cam bătut...
- Io? Păi, ei ierea dă vină, că-i băteam. Și bine am făcut, că așa a ișât oameni dân ei. Da' tot nu i-am bătut bine, că uite că nu vrea să mai dea p-acasă. Dacă i-aș mai crește o dată, i-aș omorî dă zece ori mai bine și ar ișî șî mai realizați!
Și Dandu surâde mulțumit, în nemernicia lui.
Un profesor, pe care l-am întâlnit o singură dată, prin 1983, s-a lăudat la mine preț de o oră că-i bătea pe elevi până le lăsa semne.
- Semne? m-am alarmat eu.
- Semne, bă, nu glumă! Ca atunci când te taie cineva cu coasa!
Încă o oră l-a înjurat pe un coleg și șef al lui, care devenise - și avea să fie multă vreme - colegul și șeful meu. N-am auzit pe nimeni, în viața mea, vorbind cu mai multă ură despre cineva. Zbirul a murit demult, directorul trăiește, dar nici până azi nu i-am spus ce zisese bătăușul despre el.
Am o memorie despre care unii spun că e fabuloasă. Adevărul e că, dacă se întâmplă să uit ceva, intru imediat în alertă și îmi tratez neuronii. Mă întâlnesc cu câte un tovarăș de joacă din copilărie.
- Mai ții minte cum l-ai bătut pe X? mă întreabă.
Dau din umeri a nehotărâre, ca să nu-l jignesc. Știu precis că nu l-am bătut pe X.
- Mai ții minte când te-a înjurat Y? mă întreabă altul.
 Y nu m-a înjurat niciodată. Întind ochii a aducere aminte și iau altă vorbă.
În tinerețe am avut un proiect la care am visat mult. Am consumat mult timp și destulă energie pentru a-l realiza, dar totul a fost în van, din cauza unei persoane care s-a opus cu îndârjire intențiilor mele. Era o doamnă. Am revăzut-o zilele trecute. Am tresărit și aproape că m-a apucat bâțâitul când am auzit-o zicând :
- Mai ții minte că în tinerețe voiai etc?
- E, cum să nu țin minte?
- N-ai vrut și pace, a oftat femeia. Nici nu știi ce mult mi-am dorit să te văd în postura aia! Ani de zile am visat asta. Dar tu n-ai vrut!
Am rămas cu gura căscată la propriu. Ticăloșii au totdeauna conștiința de partea lor. ( Sau le lipsește partea din creier responsabilă cu recunoașterea erorilor, regretele, pocăința? ) Țin minte că au făcut numai bine și că dreptatea a fost mereu de partea lor.

Ce fel de echipă este Barcelona?

Barcelona are un singur portar : Bravo. Ter Stegen nu știe nici unde să stea când se execută o lovitură liberă, nici cum să iasă când adversarii atacă.
Catalanii au doi fundași : Jordi Alba și Pique. Restul e vraiște. Când juca Pujol, el dădea forță și încredere întregii echipe.
Barcelona are mijloc, dar îi lipsesc atacanții. Să ai un singur jucător care poate șuta pe poartă - mă refer la Messi - și acela să fie fragil fizic e un mare handicap. Inesta și ceilalți parcă au picioare de lemn și n-ar fi buni nici la rugby.
Dacă Messi nu dă randament de 200%, Barcelona este o echipă moartă. De la o vreme, piticul este marcat cu strictețe și cosit fără milă de fotbaliștii echipelor adverse, iar Barcelona nu mai joacă nimic.
Cred cu tărie Lionel Messi este cel mai bun fotbalist din lume, dar Barcelona nu intră în primele două formații europene . Cea mai puternică este Real Madrid, însă gruparea cu pricina nu găsește un antrenor pe măsura lotului. De ce marile cluburi nu au curajul să promoveze novatori ca Jurgen Klopp sau, de ce nu, Mircea Lucescu?

O ecranizare după ”Douăsprezece scaune” de Ilf și Petrov

            În urmă cu câteva săptămâni, o prietenă de rețea m-a informat că pe un canal de televiziune se va difuza o ecranizare după Douăsprezece scaune de Ilf și Petrov. Nimic de zis, rușii sunt geniali în tot ce fac, fie că e scriu literatură, fie că fac cinema. Dar ecranizarea cu pricina m-a dezamăgit, fiindcă șarja toate situațiile din roman și mergea pe un comic facil. Eroarea pleca chiar de la distribuție. În rolul lui Ippolit Matveevici - bărbat impunător în roman - era distribuită o căzătură aducând a babă senilă, care nici măcar talente de comic n-avea. Iar Ostap Bender era jucat de un actor scund și țanțoș, fără pic de prestanță. Sigur, puțini actori ai lumii ar putea să-l joace pe Bender - Omar Sharif era unul dintre ei -, dar nici nu m-așteptam să-l văd întruchipat de un circar de matineu.

Vocația nu ține de foame

                        În atâția ani de când este fie ministru, fie președintele unor comisii parlamentare, Ecaterina Andronescu a avut ocazia să ajute învățământul românesc. Dar doamna cu codițe de școlăriță și cu acreală de Baba-Cloanța în suflet a distrus sistemul cu un entuziasm demn de o cauză mai bună. Ea a desființat școlile de arte și meserii. Ea a încurajat perpetuarea Evaluării Naționale, modalitate de introduce analfabeții în licee și de a submina definitiv învățământul secundar din România. A făcut și multe alte prostii. Iar acum apare la televizor și face apologia bucuriei de a trăi în mizerie. Profesorii n-au nevoie de salarii bune, fiindcă își fac meseria din vocație. Între timp, ea - fiindcă nu are nicio vocație ? - își trage afaceri profitabile și numai în austeritate nu trăiește. Talentul, devoțiunea, pasiunea, determinarea nu se plătesc, prin lege, în România. Țin cumva și de foame. În schimb, delațiunea, mâncarea rahatului în public, minciuna, incompetența, hoția și lenea sunt bine remunerate. Mă întreb pentru a o mia oară : în ce țară trăim?
    Profesiile care presupun contactul cu oamenii - profesor, polițist, medic, preot - sunt lăsate la voia întâmplării, cum erau lăsați țăranii pe vremea CAP-urilor. Nu primeau nimic, dar furau și ei cât puteau din avutul comun. Se merge, ca și atunci, pe încurajarea necinstei.  Dar ce să fure un profesor, un polițist sau un preot? Caietele elevilor, anafura din altar sau praful de pe șosele? Să mergem la medic și să ne operăm. Ce-i spunem omului care ne-a salvat viața și care, mai nou, n-are voie să primească nimic de la pacient, fiind considerat un fel de funcționar al bolilor? Domnule doctor, mă scuzați că nu vă pot da nicio para chioară, fiindcă eu sunt profesor și îmi fac meseria din vocație. Nu umblu cu gologani la mine, că mă trăsnește sistemul. Poate ieșim amândoi la poarta spitalului, să cerșim de-o chiflă.
     Pe ce ne luăm pantofi? Pe ce ne cumpărăm pâine? Nu toate cadrele dau meditații, nu toți cetățenii au bani pentru a finanța acest sistem de învățământ paralel cu cel oficial. Scapă cine poate, trăiește cine dă Dumnezeu! De mai plătim impozite uni stat preocupat exclusiv de modalitățile de a ne jefui?
     Niciun om pe lumea asta nu trăiește cu aer. Leonardo da Vinci și Michelangelo Buonarroti nu se hrăneau cu văzduh. Și dacă nici ăștia n-aveau vocație, nu mai scoatem un cuvânt. Îi comunic doamnei Andronescu că vocația nu ne plătește facturile, nu ne îmbracă și nu ne hrănește nici pe noi, nici pe copiii noștri. O sfătuiesc prietenește să-și vadă de afacerile ei și să lase locul unor persoane competente, care să scoată din impas și din foame sistemul de învățământ.

P. S. Vocația este o condiție a performanței. Dar performanța nu poate fi imaginată în România. Ptem să ne jucă de-a așa ceva, dar performanța -  făcută, evident,  pe cont propriu! - te aruncă direct în gura colhoznicilor și a pravoslavnicilor.

Din ideile lui Justin Capră

”Savantul este naivul pentru că-şi imaginează că poate accede la adevărul absolut prin studiu, ceea ce este fundamental greşit. Nu există adevăr absolut, ci doar adevărul divin. Omul se deplasează asimptotic spre cunoaştere, pe care nu o va cunoaşte niciodată, pentru că asimptota întâlneşte verticala cunoaşterii undeva, la infinit. Practic, niciodată. Pe de altă parte, omul este limitat la statutul de om. Vedeţi dumneavoastră, noi facem parte dintr-o supă cuantică şi ne mişcăm în ea, nu putem ieşi, pentru că ne „bărbiereşte“. Şi atunci suntem limitaţi. Omul nu poate gândi cosmic, nu poate gândi spaţial. Sunt anumite vârfuri care au reuşit să se apropie, dar nu să-l găsească. Iar apropierea nu se face prin studiu, ci prin revelaţie. Când a fost întrebat Isaac Newton cum a descoperit legea atracţiei universale, a spus că a fost inspirat. Păi, inspiraţia este de natură divină, domnişoară dragă, nu urmare a studiului. Din contră, s-ar putea ca studiul să ne încurce. Mark Twain spunea că nu o să permită şcolii să-i strice educaţia. Şcoala este pentru marea masă, nu pentru genii.”
”Eu sunt atipic şi de aceea lumea nu mă iubeşte.””
”Ardealul a dat oameni de muncă, Moldova poeţi, Oltenia conducători şi Regatul hoţi. 
Am ceva de făcut aici, nu pot pleca. Haideţi să încercăm cu toţii, cei rău văzuţi, să devenim modele demne de urmat. Nu ştiu dacă am reuşit sau nu. Am găsit oameni răi, murdari, jegoşi şi în Germania. Sigur, procentual erau mai puţini.””
”Genialitatea, inteligenţa, nu ti le dă şcoala, care uniformizează. Ea dă informatia. Mintea vine de la Dumnezeu.”
”Eu nu sunt inventator, Dumnezeu este.”



Citeste mai mult: adev.ro/mioblx

Citindu-l pe Ivan Bunin

              La sugestia lui Dumitru Augustin Doman, am cumpărat, de pe net, Nuvele de Ivan Bunin, Editura pentru Literatură Universală, București, 1962. Abia în urmă cu două săptămâni am găsit tihna necesară pentru a-l citi pe prozatorul rus. Nădejdea mea n-a fost proastă. Bunin, primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel, este un Cehov rural, cu valențe de romancier. Excelează în portrete și în descrieri. Detaliile sale sunt extrem de sugestive și prozatorul știe să redea admirabil atmosfera unor evenimente. Ne copleșesc naturalețea și ingenuitatea chipurilor, poezia peisajului peste care trec alene anotimpurile. Opera lui Vasili Șukșin își are un izvor viguros în paginile lui Bunin. Abia acum am o idee cât de cât realistă despre viața mujicilor de odinioară. Ceilalți ruși mergeau aproape exclusiv pe sărăcia, suferința și foamea oamenilor care trăiau în stepa rusească, așa încât aceștia păreau mai degrabă niște brute îndobitocite de lipsuri, decât niște oameni vii. Plină de umanitate, dar și de o nostalgie specială este nuvela Suhodol, care îmi amintește de Moșieri de altădată de Gogol, dar bucata lui Bunin este de o uimitoare bogăție a senzațiilor. Textul este un echivalent în literatura rusă a Harfei de iarbă de Truman Capote. Bunin știe, ca niciun alt scriitor al lumii, să evoce toposul pe care l-aș numi acasă. Citindu-l pe Bunin, mă simt într-un exil îndepărtat, cu un dor nestins de locurile natale, umile, sărace, dar pe care le simt ca fiind ale mele.
              Cândva, prietenul Marin Neagu mi-a mulțumit că l-am făcut să-i descopere pe Radu Petrescu și Nicolae Velea. Îi mulțumesc și eu lui Dumitru Augustin Doman că mi l-a revelat pe Ivan Bunin.

Scurte capodopere

Nu mai știu unde am găsit, cu ani în urmă, materialul de mai jos, dar mi se pare interesant.

Fredric Brown a scris cea mai scurta poveste de groaza din cate au fost scrise:

              “Ultimul om de pe Pamant statea in camera. Cineva a batut in usa.”

* * *

Scriitorul American O. Henry a castigat concursul pentru cea mai scurta povestire care sa aiba introducere, cuprins si incheiere:

              “Soferul si-a aprins tigara si s-a aplecat asupra rezervorului de combustibil, ca sa vada cata benzina a mai ramas. Decedatul avea 23 de ani”.

* * *

  Alan E. Mayer “Ghinion”

              M-am trezit din cauza unei dureri cumplite in intreg corpul. Am deschis ochii si am vazut o sora medicala care statea alaturi de patul meu.

  - Domnule Fujima – a spus ea – aveti noroc, ati supravietuit bombardamentului din Hiroshima de acum doua zile. Acum sunteti in spital, in afara oricarui pericol.

  Foarte slabit, am intrebat:

  - Unde sunt?

  - In Nagasaki, a raspuns ea.

* * *

  Jane Orvis “Fereastra”

              De cand Rita a fost omorata, Carter statea la fereastra. Fara televizor, fara carti, fara corespondenta. Viata lui era ceea ce se vedea printre jaluzele. Nu-I pasa cine ii aduce mancarea, cine-I plateste facturile, el nu parasea camera. Viata lui este compusa din alergatori, schimbarea anotimpurilor, automobilele care trec, fantoma Ritei.

  Carter nu intelege ca in camerele captusite cu pasla nu sunt ferestre.

* * *

  Si englezii au organizat un concurs pentru cea mai scurta povestire. Dar in conditiile concursului era stipulat ca trebuie sa fie amintite regina, Dumnezeu, sexul si secretul. Primul loc a fost obtinut de autorul urmatoarei povestiri:

              “O Doamne! A exclamat regina. Sunt insarcinata si nu stiu cu cine!”

* * *

  Larissa Kirkland “Propunerea”

            O noapte instelata este cel mai potrivit timp. Cina la lumina lumanarilor. Un restaurant italian confortabil. O rochie neagra mini. Un par splendid, ochi stralucitori, zambet cristalin. Impreuna de doi ani. Un perioada minunata! Dragoste adevarata, cel mai bun prieten si nimic mai mult. Sampanie! Ii cer mana si inima. Oamenii privesc? Lasa-i sa se uite! Un inel cu diamant superb. Obrajii rosii, zambet fermecator.

  Cum adica “Nu”?!

* * *

  Un exemplu perfect, in care se demonstreaza cat de laconici, erau spartanii este scrisoarea lui Filip al II-lea al Macedoniei, care a cucerit multe orase grecesti:

  “Va sfatuiesc sa va predati imediat, deoarece daca armata mea va intra pe pamanturile voastre, va voi distruge gradinile, ii voi transforma pe oameni in sclavi si voi distruge orasul”.

  La care raspunsul primit din partea spartanilor a fost:

 “Daca”.

* * *

  Robert Tompkins “In cautarea adevarului”

              In sfarsit, in acest satuc uitat de lume cautarea lui a luat sfarsit. Intr-o casuta aproape prabusita in fata focului statea “Adevarul”.

  El nu a vazut o femeie mai batrana si mai urata in viata sa.

  - Sunteti Adevarul?

  Batrana a dat din cap in semn ca da.

  - Spuneti-mi ce trebuie sa transmit lumii? Ce veste sa le dau?

  Batranica a scuipat in foc si a raspuns:

  - Spune-le ca sunt tanara si frumoasa!

* * *

  Victor Hugo a trimis manuscrisul romanului “Mizerabilii” editorului sau cu o scrisoare care
cuprindea doar «?». Raspunsul a fost la fel de laconic: «!»

(cea mai scurta conversatie inregistrata vreodata prin intermediul scrisorilor)

Poezia lui Raul Bribete : ”șoim tânăr”, dansând pe ”muzică neagră”

  Un poet profund, al nenumitului, al nimicului, al eșecului perpetuu este Raul Bribete. să nivelezi un munte cu tăvălugul, Editura Brumar, Timișoara, 2014 este al cincilea volum al lui Raul Bribete, care se mândrește cu realizări absolut impresionante, deși este incredibil de tânăr. Despre el s-au pronunțat critici de mare calibru, inclusiv legendarul Gheorghe Grigurcu. Volumul este foarte dens, degajând o mare forță interioară. Poetul este captiv al unei lumi care-l devorează: ”Sper. Speranța mea se mărește/ca o pată de bronz argintiu / pe o față albă de masă / sunt liber. Liber să mă agăț de angrenajul / foarte complicat al nimicului, așa cum / se agață binecunoscuta plantă / pe marmura din cimitire îmbrățișându-le. / vă îmbrățișez cu voluptatea cu care morarul / se bucură de sacii săi de făină. / până și iarba devine tot mai albă / și prinde țipăt ucis de cocor care se îndepărtează. / am rămas în urmă... și mă bucur să respir / aerul de sub aripile păsărilor, dar ele nu cad...”( Iedera franțuzească ) Erotica lui Bribete este transpusă într-o coregrafie tulburătoare : ”Din timp în timp, lumea devine insuficientă / ochilor noștri iscoditori ; ca doi lachei suedezi / în șorturi de piele cu ținte metalice, / mâinile tale se împreunează / în abisul oglinzii de pământ negru / prin care cârtița aleargă, dezicându-se / de propriile galerii labirintice, astupându-le...”( Izul personal al vechimii ) Eul poetului vede prin lucruri și caută să pătrundă dincolo de acestea :”drumul e greu pentru că, vrei nu vrei, e troienit / cu îndoieli nimicitoare, prietene. / începe un alt labirint, aidoma cârtiței, săpând mereu, / mereu, la baza propriilor rădăcini, cu fierul de plug / al ghearelor în adâncimea înțelesurilor învolburate...” ( Izul personal al vechimii ) Explorarea interiorului este o obsesie permanentă. Versurile antologice abundă : ”parcă m-aș încălzi lângă dangătele înserate / ale unei inimi de iepure sălbatic / scriu pentru a deveni eu însumi / geometru al unui cerc care își mărește circumferința / în mine însumi, aidoma cercurilor vârstei ” ( Faldurile marmurei).  Marea poezie îi este oricând la îndemână lui Raul Bribete : ”Întregul meu trup e o sanie de aur / pe o pârtie de sunet plin / în pântecul unui sunet gol ” ( Sania) Poet excepțional, Bribete se exprimă în texte de o amplă respirație, cu o alchimie uimitoare : ”prietenul are ochelari electrici trași pe nas / ochelari mai mari decât cei de aviator / ei sunt la fel de mari ca două motoare de motocicletă / amicul meu îmi citește câteva poeme de-ale lui / în liniștea perfectă din bucătărie”.( Liniștea în care fumegăm). În deșertul sisific al realului, strigătul vieții se aude vag, într-un permanent calvar interior, prin afirmarea neputinței viului : ”răsare soarele. Acum e en punct / în care mintea mi se confundă cu firul de iarbă, / și cu animalul abia fătat, aburind în văzduhurile / întunecate // eu nici nu scriu. Forța din mine / se arată în chip de șoim tânăr, înghețat pe-o ramură / într-o pădure. / Sunt atât de singur. Prietenii mi-au uitat numele. /[…] / sunt atât de mort și îmi amintesc / acum mă simt împăcat. Sunt atât de mort” ( Fericit să pot muri dăruindu-mă).  O melancolie bacoviană, grea, apăsătoare, irizează de peste tot, ca o apă freatică decantată prin viziuni proprii, având afinități cu Nichita și cu Stratan : ”Privesc prinfereastra mea, din pat, / zăpada grea, lăsată pe crengi, pe hornuri, / bănuind-o pe automobile și copii. Eu sunt / o pasăre de pradă cu o inimă de miel în piept” ( Abisul lui Pascal) Grația durerii este o insesizabilă posibilitate a suferinței de a se metamorfoza în estetic : ”Măsor cu pasul drumul până la marea despărțire / urmele pe care le las în zăpadă sunt de venin verde / glogulele mele roșii între timp / s-au transformat în viespi / în loc de cap port un cuib uriaș” ( Porcelain). Din continua crucificare a poetului izbucnesc versuri de o frumusețe unică : ”Alerg de la un Ierihon la celălalt al secundei / mi se desface miezul cărnos ca o rodie a sufletului / și ochii mei devin mai păgâni / și mai goi sub zăpezile de neon / scriu pe zăpadă cu un creion care s-a tocit” ( Tribulații I) Și încă : ”sunt părăsit și / părăsit mă întorc la voi / într-o mână cu o funie tăiată / la cealaltă, ținând strâns, / un dangăt de bronz / care a bătut a mort” ( Tribulații II) Destule versuri ne ridică de pe scaun : ”prieteni, tălpile mele nu au uitat definitiv umblarea pe ape.” Pastelul este convertit într-o erotică delicată,  caligrafiată miniatural și estompată în peisaj, ca o înstrăinare abia perceptibilă : ”prin rădăcinile nucului uriaș din spatele cimitirului / primăvară, te invoc, ai miros de femeie tânără, și de cogniac scump, de mugure nedesfăcut, simt până și mirosul țipătului de uliu peste întinderile orașului.” ( Aprilie, sau despre șambelanul nimicului) Timpul și moartea sunt prezențe incomode și posesive : ”în timp ce îmbătrânesc cu fiecare / buletin de știri, cu fiecare lingură de pământ / pe care o înfulec, cu fiecare încremenire defazată / în sensul mereu inversat al melodiei mele interioare.” ( Aprilie, sau despre șambelanul nimicului). Frământare, dezabuzare, disperare sunt tările afective ale eului poetic aflat într-o permanentă căutare. : ” Atingere oarbă. Dar zeiesc / dar și blestem deopotrivă / atingere a sării de aur pe trupul / marelui turbion de cuvinte // …inima mea arsă cântă ca o orhidee otrăvită …// Pipăi lumina cu gândul. / burează lumina aurie, / căldura ei pe pământ; / în sufletele copiilor, / mirosul fotografiilor de familie / au primit izul vechimii. / e ceva princiar în felul în care murim / risipindu-ne, redefinindu-ne.” ( Darul ) Poeme ample adâncesc sentimentl de agonie eternă ca și, cum spuneam, la Bacovia, cu care Raul Bribete are reale afinități afective : ”Sunt eu până la capăt, deși nu știu dacă sunt până la capăt”. Nicio rază de soare nu strălucește pe cerul acestei poezii a umbrei, a previziunilor sumbre, fatale.Rareori tensiunea poetică se disimulează uneori în imagini aparent mai relaxate  : ”Muzica neagră / curge într-un pahar cu picior / buchetul ei nemaiîntâlnit / te face să te gândești la romanțe” ( Încremenire) Sau : ”. Durerea intensă rămâne motivul esențial al poemelor : ”prin tufișuri închise la culoare, printre solitarii arbori de tisă. Ghemul de lână e de fapt / inima ta rănită, pisica se joacă ritualic / aruncând-o, din nou însfăcând-o, din lumina soarelui” ( Somnul de după-amiază)

 Raul Bribete ridică miza și supune stihiile prin forța magică a cuvintelor : ”Arunc piatra și se retrag apele. / o iau din loc și apele se adună / în jurul gleznelor. / simțământui straniu că stihiile / nu mai au putere asupra mea.” ( Merg pe mare ca Ion în pustie) Tentativa de a se rupe de normalitate este emoționantă : ”Sunt grădina / neculească de nimeni, / deși a jinduit-o îndelung.” Poetul ăși caută cu înfrugurare identitatea existențială : ” mă simt surpat în mine / aidoma scărilor / unei case părăsite de timp. ( semiramida) Până la urmă, poezia devine un mod de viață  : ”Eu scriu cuvinte aburind / Ca pâinea și nu găsesc / Sfârșitul în nimic ” ( Tihnă) -, și sunt găsite toponimii ale supraviețuirii : iarna, Oravița. (” E iarnă și-n iarnă se scriu, Cu de la sine putere, / superbe, magmatice, fantastice poeme În proză. / E iarnă și-mi amintesc cum Citeam cândva la lumina ragazului, / poemele scrise de ion al lui ion al lui ion.” Plimbarea de un secol )

În creația lui Raul Bribete, anxietatea nu poate fi exorcizată. Această renaște cu și mai multă vigoare din fiecare pagină citită/scrisă : ” Ca și când ai fi blestemat / Să citești dintr-o carte / Ale cărei pagini sporesc / La nesfârșit, pe măsură ce întorci / Filă după filă / …Întorci filă după filă, / Citești cuvânt după cuvânt, / Ultima literă citită, devine, întotdeauna, / Cea dintâi…” ( Blestemul)

La Raul Bribete, iluziile sunt la cota zero : ” pășesc deasupra unui / câmp înzăpezit / fără să las urme. ( Azi).

Poezia lui Raul Bribete m-a bulversat, m-a coborât într-un infern al lipsei de speranță. Despre el se va vorbi ca despre un mare poet.

P.S. În această vară voi mai scrie despre Dumitru Augustin Doman și Kocsis Francisko. Aștept primii fulgi de nea, pentru a-i comenta pe Andrea Hedeș și Iulian Bitoleanu.

La mulți ani, Horia Gârbea!

      Astăzi, 10 august, este ziua de naștere a poetului, dramaturgului, prozatorului și eseistului Horia Gârbea, care m-a ajutat dezinteresat în momente importante ale viații mele și căruia îi mulțumesc, din nou, pe această cale.
      Îi urăm sclipitorului și polivalentului scriitor să ne dea în continuare cărți memorabile și să rămână, pentru încă o sută de ani, un veritabil model de comportament civilizat în lumea literară!
La mulți și fericiți ani, Horia Gârbea!

Firicel

Mai întâi s-a îmbolnăvit Tigruțul și a fost nevoie să-l tratez. Am învățat, cu acest prilej, multe lucruri utile despre bolile pisicilor.
Apoi Gus a fost rănit grav de niște câini. Micuții mei prieteni mei au avut probleme în această vară.
Firicel era un motănel de aproape trei ani, negru ca pana corbului. Era blând și curajos, nu fugea de străini, nu se ferea de nimeni - e un chin să scot mașina din curte! - și avea cel mai înduioșător glăscior atunci când cerea mâncare.  Era inocența întruchipată. Alaltăieri, de dimineață, a fost văzut zăcând în drum, cu capul sfărâmat de o mașină. Când am ajuns acolo, mai era doar sângele care acoperea o bună parte din asfalt. Sunt șoferi care vânează câini și pisici, mai ales dacă animăluțele sunt negre. Ce satisfacții demne de un om!
Cum aș fi putut împiedica acest cumplit accident?

Joseph Conrad, magnificul

           Am recitit niște povestiri ale lui Raymond Chandler  ( Voi aștepta, Nemira, 2012 ) și mă gândeam că am în față textele unui mare scriitor. Eleganța stilistică, umorul, atmosfera îmi amintesc de unii clasici americani. Voi aștepta și Ușa de bronz sunt texte antologice care au vagi elemente polițiste în cuprinsul lor, dar sunt scrise cu un talent sclipitor. Chandler imaginează intrigi geniale, jocuri sofisticate ale minții, combinații care, probabil, n-au fost gândite niciodată de criminalii din realitate. Ficțiune pură. Citindu-l, îmi dau seama că nu e cu nimic mai prejos de Hemingway și că sunt momente când am impresia că îl citesc pe ultimul. Cu ani în urmă, recitind Cei trei muschetari, am crezut că, din eroare, câteva pagini de Dickens fuseseră legate în romanul lui Dumas. Mă refer la scena în care Porthos ia masa la avocatul Coquenard. Verva narativă, portretele șarjate și situațiile burlești par luate de-a dreptul din opera celebrului autor al lui David Copperfield.
 Am reluat Inima întunericului ( Paralela 45, 2005) și reflectam, cu tristețe, că pasajele introductive ale lui Conrad sunt prăfuite și plictisitoare. Însă din clipa în care Marlow și-a început istorisirea, am rămas cu gura căscată. Virtuozitatea stilistică, analogiile și umorul sunt încă și mai puternice decât la Chandler, iar omenescul  umple paginile. Citisem cândva cu entuziasm Victorie, Nostromo, Lord Jim și Hanul lui Almayer, dar nu aveam perspectiva de acum, când înțeleg că polonezul naturalizat în Anglia este unul dintre părinții literaturii moderne. Chandler nu este decât un nepot al său.

P.S. Șurubăria și zidăria din romanele lui Faulkner sunt inspirate de Joyce, dar atitudinea tonic-amară, umflată pe dedesubt de o ironie empatică, este a lui Conrad.

Copilăria lui Cicikov

             Paulo Coelho n-a intuit și situația în care lumea conspiră pentru a te împiedica să faci ceea ce-ți place. Uneori, când îți dorești ceva cu adevărat, tot universul conspiră ca visul tău să devină un coșmar. Rămâi lefter, animăluțele ți se îmbolnăvesc, prietenii sunt departe și ai multe și inutile treburi de făcut.
Și atunci te trezești recitind Suflete moarte de Gogol.
Două lucruri m-au frapat la noua recitire.
Faptul că naratorul ia cuvântul peste capul personajelor dă o turnură postmodernă textului, fiindcă Gogol, spre deosebire de Nicolae Filimon și de Marin Preda, pune multă grație în părerile pe care ni le servește ca paranteze la acțiunea romanului .Spre final însă, naratorul intră parcă în panică și simte nevoia să justifice opțiunea sa pentru un personaj precum Cicikov. Narează, într-un capitol, toată viața personajului. O copilărie tristă, cu detalii înduioșător-sordide - ”Odaie mică, ferestre mici, care nu se deschideau nici iarna, nici vara ; tatăl lui - om bolnav, în redingotă lungă, căptușită cu blană de miel, și încălțat cu târlici de lână de-a dreptul pe piciorul gol, mereu oftând, umblând prin casă și tot scuipând în lădița cu nisip din colțul odăii...” -, motivează elanurile lui Cicikov de a se căpătui. Tatăl său nu-i lasă moștenire decât ”patru flanele atât de ponosite, încât nu mai puteau fi folosite, două redingote vechi, căptușite cu blană de miel, și o mică sumă de bani.” Bătrânul pare însă mare meșter în a da ”povețe de agoniseală” : ”Bagă de seamă, Pavlușka! Cată de învață, nu face prosti și nu trândăvi, dar mai ales cată să fii pe placul învățătorilor și mai-marilor tăi. Dacă ai să le fii pe plac, chiar de n-ai să prea izbutești la învățătură, chiar de nu te-a dăruit Dumnezeu cu har, tot ai să-ți croiești drum și o să ieși înaintea tuturor. Și, vezi, nu te lua după colegi, că nu te învață lucruri bune; dar dacă te iei, ia-te după cei care-s mai bogați, pentru ca, la nevoie, să-ți poată fi de folos. Să nu faci cinste niciunuia, mai bine poartă-te așa fel ca să te cinstească alții pe tine și, mai cu seamă, păstrează banul și pune-l bine; e lucrul cel mai de nădejde din lume. Colegul sau prietenul te trage pe sfoară și, la nenorocire, te lasă cel dintâi; banul nu te lasă niciodată, oricât de mare ți-ar fi nenorocirea. Cu bani faci ce vrei și răzbești orișiunde în lume.” Cicikov este sfătuit să fie lingușitor și strângător, însușiri de căpetenie într-un sistem social rigid, conservator și totalitar, bazat pe autoritate și corupție. De aceea personajul se va adapta perfect în mecanismul birocrației țariste. Nu va cădea decât odată cu înlocuirea șefilor de care depindea. Înainte de a cumpăra ”suflete moarte”, strânge în două rânduri avere și de două ori o pierde. Cicikov face și greșeli - se îmbată, intră în conflict cu complicele său de la vamă, se lasă furat de farmecul fetei guvernatorului etc. - și este, se vede, un om al eșecului. Printre parveniți, Cicikov este un Sisif. Asta-l deosebește de Dinu Păturică al nostru, a cărui ascensiune este continuă, dar care își pierde și libertatea, la sfârșit, odată cu risipirea definitivă a averii dobândite prin înșelătorie. Ca și Păturică, își trădează oamenii de încredere la momentul oportun și nu știe ce este recunoștința. Cicikov este un Dinu Păturică mai colorat, mai nuanțat, mai uman chiar, care apelează la mijloace aproape legale pentru a se chivernisi.
În fine, din precauțiile pe care scriitorul și le ia, făcând multe reverențe celor care-l urmăresc, remarcăm că el se teme că unii cititori s-ar putea recunoaște în paginile sale : ” E primejdios să scornești fie chiar și un nume la întâmplare, căci orice nume ai născoci, se va găsi cu siguranță într-un colțișor al țării noastre - care, Slavă Domnului, este destul de mare - cineva care să-l poarte și care să te dușmănească apoi până la moarte, începând să spună că autorul înadins a venit în taină acolo ca să afle totul : și ce fel de om este, și ce fel de șubă poartă, și la care anume Agrafena Ivanova se duce și cam ce anume îi place să mănânce. Iar de-ar fi să-i numești numai după cinuri, să te ferească Dumnezeu : e și mai primejdios! Acum, toate cinurile și tagmele de la noi sunt atâ de iritate, încât în orice văd ele tipărit într-o carte, li se pare o aluzie personală. Se vede treaba că asta-i o stare de spirit care plutește în aer. E de ajuns să spui că în orașul cutare locuiește un om prost, pentru ca imediat și aceasta să fie socotită o aluzie personală; deodată sare în sus un domn respectabil la înfățișare și strigă : Păi și eu sunt om, vasăzică și eu sunt prost!”
   Ne asemănăm cu rușii de acum aproape două secole nu numai prin personajele pe care le creăm, ci și prin faptul că, în anumite medii, citim romanele ca pe niște ziare. Amestecăm, ca și vecinii noștri, elementele de principiu cu problemele personale. Și când te gândești că Marin Preda a folosit, în opera sa, nume reale, luate din satul său : Tudor Călărașu, Florea Gheorghe etc.

P.S. Ceea ce are naratorul Sufletelor moarte în plus, în comparație cu echivalentul său din primele romane românești, este simțul umorului. În Ciocoii vechi și noi, comicul îi lipsește nu numai personajului, ci și naratorului. Iar literatura modernă fără comic e ca mâncarea fără sare.