Dostoievski în lectura lui Stratan. O povestire cu Nino

      Fiindcă afară este o zăpadă care i-ar fi plăcut și lui Nino, iar eu n-am avut timp să scriu despre Crimele din strada cerului - așa cum încă n-am avut răgaz să comentez ultima carte a fratelui Traian Vasilcău -, voi reproduce un text despre Nino, scris nu cu multă vreme în urmă.

Când deschidea o carte, Nino Stratan n-o lăsa din mână până n-o parcurgea până la ultimele rânduri.

Era un spectacol intelectual de neimitat.

Citea ziua şi noaptea, nu se culca şi nu mai mergea la cursuri.

Rostea tare anumite pasaje, subliniind prin intonaţie unele construcţii, se minuna de frumuseţea sau de absurdul acestora, le comenta şi ne lua ca martori la miracolele care i se revelau. De pildă, o zi întreagă a repetat, pe diferite tonalităţi,  cântând și savurând îndelung fiecare silabă, versul eminescian " Şi câmpiile asire".

"Îţi dai seama, bătrâne? Şi câmpiiiile asiiiire ! Te apucă nebunia..."

Îmi amintesc că odată - locuiam în Căminul 6 Martie - era adâncit în lectura Amintirilor din casa morţilor de Dostoievki. Se oprea din citit, crucindu-se şi ne citea şi nouă :

"Auzi, mă !".

Şi cita : "X, un omuleţ , sfrijit, cu o faţă mică şi ascuţită, cât un pumn, apucase să comită cinci omoruri." "Auzi, mă ! Cu faţa mică şi ascuţită ! Şi apucase, mă, să comită cinci omoruri !" ( Citez din memorie, aşa că s-ar putea ca unele cuvinte dostoievskiene să fie, într-o proporţie neînsemnată, înlocuite. )

Tragedia ocnaşilor îşi pierdea orice urmă de sentimentalism,  prezentându-ne o cumplită faţetă grotescă, cu neaşteptate irizări comice.

Stratan ştia ca nimeni altul să te facă să vezi lucrurile într-o lumină cu totul nouă.

Era în firea lui Nino să creeze emulaţie printre colegi. Când intrau în camera sa, ei deveneau instantaneu mult mai inteligenţi şi mai talentaţi decât fuseseră vreodată în realitate

Aşa  se întâmplă de obicei când un rus îl citește pe un alt rus ori un rus se uită la o ecranizare rusească, după rusul Cehov.

P.S. Nu-mi amintesc dacă s-a făcut un film după Gogol, dar cred că ar fi ceva unic. Ba da, s-a făcut o peliculă lungă și dezamăgitoare, după Taras Bulba, unul dintre cele mai slabe texte ale autorului Nasului. E posibil ca Gogol să nici nu poată fi transpus în limbaj cinematografic. Deși mă îndoiesc.

UN NOU AN FERICIT!

      De când mă știu am simțit perioada de iarnă ca pe adevăratele noastre sărbători, datorită decorului de poveste care modifică subtil comportamentul oamenilor. Bărbații devin mai puternici și mai înțelepți, femeile se fac mai frumoase. Ninsori fabuloase, viscole care mă scoteau timp, plimbări cu prietenii pe drumul care ducea la râu.
       S-au dus demult toate astea. Cu timpul ne obșnuim să ne bucurăm cu porția. Când troienește, mă gândesc la făpturile nevinovate care suferă, prin păduri și pe câmp, de foame, de sete și de frig. Îmi dau seama că există oameni care nu pot petrece, pentru că sunt prea singuri, prea bolnavi ori prea săraci ca să-și permită o bucată de cozonac pe masa lor modestă.
        Cum să te bucuri când știi că există atâtea ființe care, ca și personajul Fetița cu chibrituri, se uită prin vitrine la răsfățul celorlalți? Că există cetățeni care își trăiesc condiția de câini de pripas, tremurând, flămânzi și bolnavi, pe la uși străine? Că fericirea multora înseamnă masacrarea altora? Că, în fine, destui care trăiesc în România se simt ca într-o uriașă închisoare a foamei și a jalei?
       Totuși, le urez tuturor prietenilor și neprietenilor care încă se pot bucura : ”UN NOU AN FERICIT!”

Un mare actor, Florin Zamfirescu, analist politic

      Cât timp am fost în licean, plecam de acasă, în fiecare luni, cu un autobuz care făcea regulat cursa Pitești-București. Mă urcam în hărăbaia care suna a tinichea și trosnea din toate încheieturile și mă trezeam ca un pește înghesuit într-o conservă. Rareori atingeam podeaua cu picioarele. În mod obișnuit rămâneam suspendat între burțile și spinările uriașe ale vajnicilor călători. Într-o dimineață n-am reușit să ajung până la scară și să cobor unde era liceul meu și chiar mă resemnasem cu situația, urmând să merg până la capătul drumului, până în fundul Bucureștilor, dar un călător voinic și cu fața congestionată de licorile piteștene a înțeles rapid încurcătura mea și a început să urle către șofer : ” Oprește, bă, nenorocitule, să coboare băiatu' ăsta la liceu! Oprește, bă, că viu peste tine!” I-am mulțumit tânărului pentru gestul său de solidaritate și am ieșit din mașină, împiedicându-mă de picioarele tovarășilor mei de suferință. Îmi amintesc că numele șoferului era scris pe o plăcuță pusă la vedere și că driverul era omonimul meu. La Crevedia este o pantă în curbă și acolo trebuia să coborâm și să împingem din greu până vedeam mașina cocoțată în vârful dealului. De-al dracului, când se vedea pe culme, șoferul accelera și ne mai alerga vreo trei sute de metri până ajungeam, cu sufletul la gură, să ne suim din nou în cutia de tablă ruginită. De fiecare dată când mă urcam,îl vedeam instalat în dreapta, pe scaunul numărul 1 pe un tânăr brunet, sobru, care nu-și muta privirea de la drumul plin de gropi, pe care îl privea prin parbrizul pătat de muște. Era, în mod sigur, Florin Zamfirescu. Se întâmpla în anii în care marele actor - căci e mare, fără nicio îndoială - absolvise Institutul și se mutase de la Teatrul de Stat din Târgu Mureș la Teatrul Giulești din capitală. Nu știu cum ajungea de la Călimănești la Pitești, dar era el, fără dubii. Îl cunoșteam din emisiunile singurei televiziuni de pe atunci și din publicațiile pe care le citeam cu interes, de la Sportul la România literară. Era frumos. Într-un interviu, actorul spunea cu o modestie ironic-relaxată că a fost de când se știe urât și că și-ar dori cel mai mult să i se spună : ” Ești frumos!” Iată că lucrul s-a întâmplat. A fost chipeș. Florin Zamfirescu spunea că nu se place pe sine, fiindcă știa că frumusețea este un handicap în cazul unui actor care vrea să facă roluri mari - a fost și pentru Caramitru, care a trebuit, printr-un uriaș efort de inteligență artistică, să pună în plan secund aspectul său de filfizon cu părul vâlvoi -, dar pentru el n-a fost o piedică faptul că arăta bine. În tinerețe farmecul său lumesc, de care a uitat sau se preface a fi uitat, se îmbina cu expresivitatea care i s-a accentuat către maturitate, În orice caz, Florin Zamfirescu este un nume mare al teatrului și filmului românesc. ( Să nu uităm : marii actori sunt cei care fac teatru sau și teatru! )
      L-am revăzut pe Florin Zamfirescu, pe Realitate Tv, analizând situația politică de la noi și am fost uimit de luciditatea analizelor sale, de realismul evaluării, de patriotismul său sincer, de umorul său inconfundabil. Formulările sale bat de departe enunțurile insipide ale analiștilor de meserie. Urmărindu-l pe Florin Zamfirescu, mi-a venit inima la loc  : nu toți românii s-au rinocerizat și umblă să-și facă rezerve absurde de ghindă și de lături. Mi-a plăcut, în mod deosebit, observația lui referitoare la conflictelor din spațiul public :” Luați-vă, bă, de beregăți și duceți-vă undeva, la marginea unei păduri sau pe câmp și băteți-vă acolo, nu în capul nostru!” Sau : ” E de colea să fiu ultima generație de români!” Felul în care Băsescu și Ponta s-au scuipat în ochi, s-au arătat cu degetul, și-au arătat dosul și au aruncat cu excremente unul în celălalt este descalificant politic, moral, uman și din toate punctele de vedere. În treacăt fie zis, se pare că oamenii simpli au înțeles fenomenul mai bine decât noi, cei care stăm cu nasul în cărți.
Ce-i pot spune lui Florin Zamfirescu? Jos pălăria, Maestre!

Amor omnia vincit. Un gest memorabil al lui Klaus Iohannis

      Este prima dată când gestul unui Președinte al României mă emoționează profund și mă face să fiu mândru că sunt român. Era să zic ”neamț”! S-ar putea să nici nu avem acum idee de cât de mare Președinte va fi Klaus Iohannis! Imediat după preluarea mandatului, el l-a chemat la convorbiri pe Ponta și probabil că a fixat obiective și acțiuni concrete, cu termene fixe. După aceea l-a decorat pe Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. În alocuțiunea sa, Iohannis a pomenit faptul că, prin distrugerea elitelor, comunismul ”a furat, pentru 45 de ani, șansa României de a se reforma”. Aș preciza că ”șansa” României de a se europeniza a fost furată pentru cel puțin o sută de ani, iar distrugerea elitelor a continuat și după 1989, cu o furie la fel de mare. Numai că sub Iliescu, Constantinescu și Băsescu, intelectualii nu au fost închiși, fiind lăsați să moară de foame. Intelighenției românești i s-a oferit și alternativa prostituției și sunt cărturari care n-au ratat-o. Însă când se îmbăta, Băsescu îi înjura bine, vulgar-moromețian, cu șart, pe reprezentanții culturii.
      Un jurnalist din studioul Realității Tv - îmi pare rău că nu i-am reținut numele - a povestit că Bjoza a scrijelit, pe pereții tuturor închisorilor prin care a trecut, numele logodnicei sale, Carmen. Pe un frig cumplit, epuizat, malnutrit, el a găsit niște floricele pe care le-a păstrat mulți ani - a făcut 14 ani de pușcărie -, pentru a i le oferi lui Carmen chiar și uscate, cum ajunseseră. Și au mai fost și alte povești care m-au făcut să mă simt mic și neînsemnat. Oare foștii torționarii l-or fi văzut pe Bjoza?
     Octav Bjoza a fost un nevinovat condamnat pe nedrept, fiind privat de libertate pentru opinii politice. Adică fără motiv.  Nu știu dacă există o crimă mai mare făcută de un stat împotriva propriilor cetățeni. De aceea evenimentul programat de Iohannis m-a tulburat peste măsură. Bjoza a avut o inimă mare. La rândul său, Iohannis posedă o minte limpede, ordonată și un caracter pe măsură. Aveam mare nevoie de așa ceva! Șeful statului nostru dă un semnal puternic că, de acum încolo, morala va fi o dimensiune esențială a vieții publice.

Unele lucruri nu se schimbă niciodată

       S-a împlinit un sfert de veac de când i-am văzut pe Dinescu și pe Caramitru anunțând poporul că dictatorul a fugit. Eram în fața televizorului meu Diamant, alb-negru, alături de câțiva buni prieteni. Erau trei oameni de caracter și nimeni n-ar putea ghici cum a evoluat fiecare și cu  câți dintre ei am rămas în aceleași relații. În ceea ce mă privește, sunt ceea ce fusesem și înainte : scriitor și profesor.
Cât am putut visa în timpul acestei așa-zise Revoluții! Stăteam în casele noastre modeste - ”așezați liniștiți, la locurile noastre!” -, manipulați de ziare și de televiziune, în timp ce descurcăreții împărțeau banii rămași de la Ceaușescu, vilele, fabricile, străzile și oamenii. L-am auzit, peste ani, pe un amic, care lucrase în București, mormăind furios pe sine însuși : ”Al dracu' prost ce-am fost! Unii făceau avere și eu, în loc să pun mâna pe un apartament, mă uitam să văz dacă nu e vreo vitrină cu băutură, spartă, ca să înhaț o sticlă!”
  Timp de 25 de ani, șmecherii, urmașii altor șmecheri, au vândut ce nu era al lor și au cumpărat gratis bunuri care i-au făcut miliardari. Prin blocuri e frig și acum, iar pensionarii suferă de foame. Sunt, ca și în natură, lucruri care nu s-au schimbat. În schimb, dacă mă uit la clasa politică de azi, nu mă pot abține să-mi pun niște întrebări. De ce au murit tinerii la Revoluție și cine va plăti pentru asta? Și ce legătură mai există între revoluționarii care forfoteau prin CPUN și actualii parlamentari și miniștri?
       În Parlament, Klaus Iohannis ( Johannis, în germană) îi strânge mâna lui Ponta. E un gest de normalitate, al unui om normal. Iohannis pare un bărbat echilibrat, matur, bun organizator, un gospodar care gândește de zece ori și vorbește o dată. Zice lucrurilor pe nume și face mai mult decât spune. Să zic că e un exemplu demn de a fi urmat? Poate că e timpul să înlocuim modelul mahalagiului lătrău, arogant, mincinos, căruia funcția îi spune că te poate scuipa oricând în ochi, tratându-te ca pe Vasile Porojan, chiar dacă îi ești frate mai mare și ai făcut, în viață, multe lucruri bune, cu pilda omului serios care vrea să-și facă treaba cât mai bine și știe/poate să respecte niște reguli. ( S-ar părea că modelul oferit de politicieni s-a impus în anumite straturi sociale. Nu vi s-a întâmplat niciodată să arătați mult respect cuiva, iar acela, înțelegând în felul său lucrurile, să-ți pună în mână o lopată pentru a-i râni prin grajduri? ) Probabil că e vremea să alegem munca și respectul față de ceilalți și să lăsăm la o parte miza pe înșelătorie. Sunt lucruri care nu se fac. Cum spunea Iohannis? ” Decât să devin mârlan, mai bine pierd alegerile.” Iată că nu le-a pierdut. Oamenii simpli sunt cu mult mai deștepți decât ziariștii.
      Toate aceste lucruri mi-au venit în minte aseară, pe când vedeam un film în care Ceaușescu era primit de Jimmy Carter și de regina Angliei. Omul nostru avea o minte vioaie, dar nu stăpânea nici măcar un pospai de cultură. Era aproape analfabet. Așa că, la cele trei clase ale sale, nu a fost impresionat de obiceiurile britanicilor și ale americanilor, dar a adoptat imediat absurdul stil coreean de adulare a Conducătorului de către popor. Faptul că a colindat lumea i-a dăunat, în loc să-i folosească. Limitat fiind, a împrumutat numai tâmpeniile care se aflau la nivelul său de înțelegere a lumii. Ne-a terminat și pe noi, fiindcă resimțim și acum urmările cultului personalității. Sunt oameni politici, îmi spunea un gazetar,  care nu acceptă nicio referire la ei decât în ritmuri ditirambice.  Care ar fi cauza acestei stări de lucruri? Am numit-o deja mai sus : modelul oferit de liderii politici, care le sugerează tinerilor că tupeul te duce la câștig, iar modestia la înfrângere, că munca este destinată proștilor, că școala este inutilă, că, dacă îți vine la îndemână poți face orice măgărie, iar autoinstruirea este prostie și pierdere de timp. Dar vin și eu cu o idee. Sunt convins că, dacă Ceaușescu ar mai fi deschis câte o carte - în afară de Omagiu, desigur -, altfel ar fi gândit el în 1989 și în cei 24 de ani de dictatură. Ar fi avut și altă soartă. Puterea, banii mulți și funcțiile îi transformă în monștri pe cei nepregătiți moral pentru a deține asemenea bombe cu ceas, foarte periculoase nu numai pentru ei, ci și pentru noi, nefericiții care depindem de deciziile lor. Așa că e bine pentru  trăitorii în secolul XXI, dar mai ales pentru cei de la putere, să mai deschidă câte o carte  care ține de specialitatea sau de preocupările pe care le au. Obligatoriu pentru toată lumea ar trebui să fie Codul bunelor maniere. Pe urmă, istoria, psihologia, filosofia, sociologia sunt domenii profitabile pentru toată lumea. Sau ar fi cazul să se dea legi care să ne culturalizeze forțat? Să se introducă și un examen de cultură generală pentru ocuparea oricărei funcții de conducere?  Ne-ar ajuta să facem în așa fel încât  ceea ce este mai important în noi, omenia, să primeze în variate împrejurări.
     Cum spuneam, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Au mai fost ierni cu aspect de toamnă târzie și am amintiri frumoase legate de vacanțele de iarnă de atunci, când jucam fotbal cu Florian, Nelu cel mare, Nelu cel mic, Marin, Gioni și Badea, în curtea unei case roșii care avea, în grădină, o veșnică pajiște verde. Mai târziu m-am bucurat de amiciția unor persoane cu care am intrat în conflicte minore și cu care m-am împăcat, fiindcă avem un cod comun de comunicare. Ei citesc cărți și înțeleg bine ce se petrece în jurul lor.
Nici prieteniile nu dispar în neant.

P. S. Da, unele aspecte din viața noastră tind să devină permanențe. Nu voi gusta băutura nici cu prilejul acestor sărbători de iarnă, fiindcă în urmă cu trei luni am luat Rivotril, pentru a dormi. Trebuie să treacă cel puțin șase luni, mi-a explicat o prietenă de rețea, pentru a se elimina complet medicamentul din organism.
   În acest timp, un așa-zis analist politic, altminteri un tânăr informar și inteligent, își dă cu presupusul despre convorbirea dintre Ponta și Iohannis. Sunt mulți visători pe lumea asta, dar unii țin să ne inoculeze reveriile lor.
  Văd că unii oameni de presă acuză faptul că Iohannis ar fi trebuit să-i convoace și pe ei și să le comunice problemele care vor fi discutate cu Ponta. Nu merită ăștia niște comedianți pe scena politică? Ce-ar mai zice ei dacă Iohannis și Ponta ar ieși, de la convorbiri, zgâriați pe față și cu ochii umflați de pumni?

”Textul ca o pânză freatică”. Articol preluat de pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman

 La vila scriitorilor de la Neptun e o plăcere să te odihneşti vara. Serviciile sunt prompte şi întrec pe cele de la multe hoteluri cu pretenţii. Casa scriitorilor este cochetă, curată, are o bucătărie românească impecabilă, pomi fructiferi şi copaci ornamentali îţi oferă umbră, iar de vrei soare cobori scările pe plajă... Vila are la parter o sală adecvată pentru reuniuni şi lansări de cărţi sau pentru cenaclu, iar la etajul întâi o sală de lectură îmbietoare. Ei, dar aici e aici! Ca la iarbă verde, consumi ce-ţi aduci de acasă. Dacă-ţi aduci cărţi şi reviste ai ce citi, dacă nu, nu! Vila scriitorilor, precum una din filmele americane de duzină, n-are cărţi. Ce-o fi atât de complicat ca fiecare autor care vine la odihnă aici să doneze una din cărţile sale aşezământului? Iar directorii de gazete şi de edituri să doneze cărţi şi reviste din producţia proprie, măcar din retururi? Din 1971 – când Maurer a donat-o condeierilor – până acum, sala de lectură şi-ar fi umplut pereţii din podea până-n tavan. Nu e târziu nici acum. Daţi un leu pentru...hm! daţi o carte pentru biblioteca scriitorilor de la Neptun! Sau poate că se urmăreşte crearea unei biblioteci virtuale. Nimic împotrivă! Dar nici un calculator conectat la INTERNET nu are vila . Adică, ceea ce are asociaţia crescătorilor de capre albe cu coarne de la Cuca. Ultima soluţie ar mai fi memorarea cărţilor, după sistemul eu una, tu alta, precum în celebrul film-parabolă al lui Francois Trufaut.

                                                                              *

           Zice Octavian Paler în ultimul interviu: „Marc Aureliu a rezolvat problema fricii de moarte printr-un raţionament de mare simplitate. Dacă zeii, zicea el, au decis că trebuie să mor, de ce aş vedea în asta ceva rău? Zeii nu-mi pot dori decât binele. Iar dacă zeii nu există, de ce să trăiesc într-o lume fără zei? Din nefericire, conchide Paler, eu n-am reuşit să reţin nimic serios din învăţătura stoică. I-am citit degeaba pe stoici...” Ei nu, se alinta Paler, sau se autoflagela. Dacă iei presa din zilele de 7, 8, 9 mai 2007, înţelegi că el se împăcase cu moartea şi, deci, preceptele stoice îşi făcuseră datoria peste vreme.

                                                                                 *

           Autorul narcisiac privindu-se în oglinda textului, scăpat în ea sau atras magnetic, ca de o plantă carnivoră, devorat, tocat, măcinat până la pierderea de sine, de oglinda ademenitoare a propriului text.

                                                                                  *

           Am visat că citisem toate cărţile lumii, inclusiv fragmente din cele în curs de scriere şi, mai mult, nu uitasem nimic din ele, le aveam în faţa ochilor literă cu literă, pagină cu pagină... M-am trezit speriat, cu inima spărgându-mi pieptul. M-am liniştit repede încercând să-mi aduc aminte numele unui general din Război şi pace şi nereuşind...

                                                                                  *

           Textul ca o pânză freatică mai la suprafaţă, mai în adâncime, aceasta făcându-l mai stufos sau mai arid, mai dens ori mai rarefiat. Spune-mi la ce adâncime e pânza freatică pentru a-ţi spune cât de mănos va fi textul.

                                                                                   *

           Nu trebuie să ne tot ruşinăm de pronunţia noastră în limbi străine. Iată-l pe Take Ionescu, vorbitorul de engleză,  prezentat de Constantin Argetoianu: „Am auzit pe Take vorbind englezeşte. A fost penibil şi îngrozitor, citea cu un accent de şvab crescut la Patras – pronunţa, între altele, toate  th-urile „ză”. Zicea de exemplu „zăvor” pentru „the world” (lumea) şi alte monstruozităţi...”

                                                                                  *

            Observaţie a lui Ivan Karamazov: „...cu cât un lucru e mai absurd, cu atât are mai multe şanse să se apropie de fondul unei probleme. Cu cât e mai absurd, cu atât este mai evident. Absurditatea este simplă şi concisă, în timp ce inteligenţa recurge la tot felul de subterfugii şi ascunzişuri. Inteligenţa este vicleană, iar absurditatea – sinceră şi naivă”.

                                                                                    *

              O definiţie dată de un copil de 10 ani, apărută în numărul pe iunie 2007 al revistei „Cafeneaua literară”: „Copilul este străbunul omului”.

                                                                                     *

              Salvador Dali: „Există totdeauna două feluri de pictori: cei care depăşesc limita şi cei care ştiu cum să se apropie de aceste graniţe cu respect şi răbdare, fără să le încalce însă”. Ei bine, Dali face parte din cea de-a treia categorie, a celor care depăşesc limita...cu respect şi răbdare.

                                                                                     *

           Ihab Hasan, încă în 1971, detecta 11 trăsături care legitimau postmodernismul: indeterminarea, fragmentarismul, neprezentabilul, nereprezentabilul, ironia, perspectivismul, hibridizarea, carnavalizarea, performanţa, construcţionismul, imanenţa. Luate împreună, coexistând toate în aceeaşi operă? întreb eu. E imposibil! Luate câte două-trei? În acest caz de la Apuleius şi Sf.Augustin, până la Leonardo şi Dimitrie Cantemir, ca să nu mai vorbim de Dali, Jules Renard şi Boccaccio, toţi sunt postmoderni.

                                                                                         *

          Borges găsea că „dictatorii sunt un fel de genii imature”. Hm! Slavă Domnului că nu sunt genii mature, că Apocalipsa ar fi de domeniul trecutului.

                                                                                       *

          Cadrul din debutul romanului Adela, ca un lucid poem: „Luna transfigurează totul. Gardurile strâmbe, şandramalele dărăpănate, bălăriile din maidan, atât de urâte în lumina soarelui analist şi veridic, (...) în bătaia lunii erau frumoase, dădeau satului balnear o poezie nemeritată; iar mai departe, în câmp, freamătul abia perceptibil al nopţii părea însăşi căderea luminii de lună pe copaci şi pe iarbă”. Luna trecută, în 5 noiembrie 2014, am văzut satul balnear descris de Ibrăileanu...

                                                                                       *

        Lectura/scrisul, complicate forme de lene – găseşte Ion Ianoşi, el mărturisindu-şi şi pretextele pentru această „lene”: „Lectura devine o formă a lenei pentru cine are obligaţia scrisului. O sofisticată formă a lenei ar putea fi însă, sau poate fi cu adevărat şi scrierea unei cărţi, sinteza personală a unor cărţi citite(...). Pretextele mele s-au numit Tolstoi şi Dostoievski, Marx şi Thomas Mann”.

                                                                                        *

              Hm! Gertrude Stein, la cafenea pariziană, îi numeşte pe Hemigway, Aldoux Huxley („un om mort”), pe D.H.Laurence, pe James Joyce – generaţia pierdută, după expresia unui şef de garaj care-i taxase astfel pe ucenicii săi. Dacă cei de mai sus sunt o generaţie pierdută, atunci care e cea ... câştigată? De-ar mai apărea o astfel de generaţie...pierdută!...

                                                                                        *

           Şerban Cioculescu subliniind contrastul dintre omul Tudor Arghezi şi pamfletarul cu acelaşi nume: „Era un bărbat voinic, dar scund, cu timbrul vocal în falset, de o politeţă exagerată, îţi strângea mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit şi spunându-ţi „domnia-ta”. Cine cunoştea violenţa de limbaj a pamfletarului, rămânea uimit de acest aspect al omului privat”.

                                                                                      *

         Nietzsche dădea sentinţa că „omul e o frânghie întinsă între dobitoc şi supraom, o frânghie peste o prăpastie”.  N-avea de unde şti că el însuşi  avea să trăiască ipostazele extreme. Dacă până la 45 de ani el însuşi se considera un supraom, ultimii zece ai vieţii a fost un dobitoc cu minţile rătăcite. Sub el, prăpastia vieţii l-a aşteptat un deceniu. Şi nu zadarnic...

                                                                                      *

        Imperatorul lui Saint Exupery din Citadela crede doar în creaţia eventual nepieritoare: „...eu respect mai presus decât orice, ceea ce dăinuie mai mult decât oamenii”. Dar ce poate fi mai rezistent în timp decât omul dacă nu textul?

                                                                                       *

        Roland Barthes, reducând monstruozităţile lui Sade la limbaj: „...crima sadiană nu există decât proporţional cu cantitatea de limbaj investită în ea, nu pentru că este visatăsau povestită, ci pentru că doar limbajul o poate construi”.

                                                                                       *

        Candoarea lui Holden din romanul De veghe în lanul de secară:„Apoi m-am apucat să citesc mersul trenurilor pe care-l aveam în buzunar.Numai ca să nu mai mint. Când încep să mint şi am chef, pot să mint ore întregi. Serios! Ore.”

                                                                                      *

         Invazia greţei lui Jean Paul Sartre, mă rog, a lui Antoine Roquentin: „Nu merge! nu merge chiar deloc: a venit murdăria. Greaţa. De data asta se prezintă într-un fel nou: m-a cuprins într-o cafenea. Cafenelele erau până acum singurul meu refugiu, fiindcă sunt pline de lume şi bine luminate: s-a isprăvit şi cu asta; când voi fi încolţit în camera mea, n-am să ştiu încotro să apuc”.

     (Fragmente apărute în revista "Reflex", nr. 7-12/iulie-decembrie 2014)

http://blogdoman.blogspot.ro/

         

Cărțile arse și cărțile nescrise sunt cele mai frumoase

        M-am zgâriat pe ochi ani în șir, fiindcă n-am găsit în nicio librărie Ianus de Eugen Barbu și Rodul pământului de Knut Hamsun. Mă simțeam frustrat, nefericit. Aflând motivul supărării mele, cunoscutul scriitor Dumitru Augustin Doman și prietena de rețea Andreea Toma s-au milostivit și mi-au trimis ei romanele respective, făcându-mi fiecare câte o surpriză profund emoționantă.
Dacă am suferit atât că nu mi-am putut procura niște cărți care fuseseră publicate și erau pe piață  - exista speranța să le găsesc într-o zi, dar nu aici, unde locuiesc -, cum ne simțim când știm că au fost cărți care au fost finalizate și după aceea arse?
       Pentru mine, cea mai mare tragedie a umanității este, alături de Holocaust și de tăierea masivă a pădurilor, distrugerea Bibliotecii din Alexandria, echivalentă azi, la alt nivel, cu desfințarea Internetului. Am aflat că Gogol și-a pus pe foc volumul al doilea al Sufletelor moarte. Ce n-am da să descoperim că măcar o versiune a scăpat intactă? Manuscrisul uimitoarei capodopere Maestrul și Margareta a dispărut în flăcări, dar Bulgakov avea o memorie fabuloasă și l-a reconstituit în detaliu, susținând că știa textul pe dinafară. N-a apucat însă să-l vadă și tipărit, murind înainte de istoricul eveniment. Kafka a lăsat cu limbă de moarte ca operele sale nepublicate să fie arse. Prietenul său, Max Brod, el însuși un bun scriitor și un caracter deosebit, n-a pus în practică dorințele autorului Coloniei penitenciare. Cu un rar devotament și lipsit de invidie - dacă în această poveste ar fi fost amestecați doi scriitori români ? -, Brod a publicat, pe rând, Procesul (1925), Castelul (1926) și America (1927), uluind lumea literară.
       Înainte de a muri, Rebreanu și Sadoveanu au mărturisit celor apropiați că, dacă ar mai fi trăit, ar fi dat câte o carte care ar fi valorat mai mult decât restul operelor lor, luate în în întregime. Să zic că romanul lui Rebreanu s-ar fi numit Tinerețe fără bătrânețe?
Prin 2009 l-am revăzut, după treizeci de ani, pe fascinantul meu coleg de facultate Călin-Andrei Mihăilescu, profesor la o universitate din Canada. Ce credeți că am discutat, printre altele? Călin mi-a spus, cu sufletul la gură, că manuscrisele volumelor II, III și IV ale romanului Cartea Milionarului există și se află în posesia moștenitorilor lui Ștefan Bănulescu, prozator de care suntem amândoi îndrăgostiți pentru vecie. ( Prin 1977, la o fermă din Cochirleni, pe lângă Cernavodă, unde făceam practică agricolă, culegând struguri - câte patruzeci de lădițe pe zi! -, l-am auzit prima dată pe Călin vorbind despre Cartea Milionarului. ) E o chestiune de timp și de bani, mi-a spus vechiul meu prieten, dar vom citi opera lui Bănulescu, despre care crezusem că a rămas neterminată. ( Călin avea în proiect și reeditatea creației poetice a lui Ion Stratan, fratele nostru întru geniu și umilință, dar n-a putut face nimic, fiindcă i se cereau bani de editurile la care apelase. Nu e trist ca unul dintre cei mai mari poeți români, Ion Stratan, să fi publicat toată viața la edituri mici - o excepție : Cartea Românească -, iar după moarte să nu se mai gândească niciun editor la poemele sale?)
Aștept răbdător să țin în mână Cartea Dicomesiei, Sfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat, adică ultimele trei volume ale tetralogiei lui Ștefan Bănulescu. Sper să trăiesc până la magica întâmplare și să nu spun ca E. Lovinescu ” Îmi pare rău că mor fără să citesc ultimul roman al lui Radu Tudoran.” Se referea la Anotimpuri.

P. S. Un film tulburător : http://www.youtube.com/watch?v=XKkWIi53ITc&feature=share

Imperiul imaginii

      Cum civilizația textului se află în declin și trăim într-un imperiu al imaginii, cinematografia și arta fotografică au deschise, în față, cele mai multe posibilități de exprimare. Semnificantul este mai puternic decât semnificatul rămas în plan secund, aproape dispărut.  Cât va dura? Când se va sfârși? Arta apropiată de simțuri va asista la sfârșitul dominației omului pe Pământ? Aparentul plăcut ochiului și stârnitor de ispite e suveran. Arta arată totul și nu mai ascunde nimic. Ideile sunt alungate, iar hainele mai mult îi dezbracă pe oameni decât îi protejează.  Ceea ce vedem a devenit esența lucrurilor. Teatrul și pictura sunt alte arte care ar putea profita de noua orientare a societății de consum. Este o situație opusă celei în care se află textul. Semnul a devenit scop în sine, exprimând doar propria formă. Adică, deseori, nimic.

P. S. Actul final al comediei umane va coincide cu începutul, într-un primitivism total al gândirii? Dacă primilor oameni li s-ar fi oferit mărgele colorate, tablete și alte jucărele, ar mai fi învățat ei să scrie și să citească? În definitiv s-a pornit de la necesitatea de a comunica. Deși are un impact copleșitor, imaginea poate transmite mai puține lucruri decât un text, activând instinctele primare : foamea, setea, sexul, dorința de a evita moartea și de a-i distruge, fizic ori moral, pe competitori. Și e perisabilă. Iar oamenii vor deveni/au devenit mai ușor de manipulat.

O legendă literară : Gheorghe Grigurcu

      Așa cum, în politică, ”poporul are totdeauna dreptate”, în literatură cititorul instruit face legea. Am pomenit de nenumărate ori faptul că-i admiram pe criticii de la ”România literară” : Lucian Raicu, N. Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion. ( Nu-mi plăcea deloc Mircea Iorgulescu, fiindcă, deși dădea verdicte răspicate în legătură cu cărțile citite, simțeam în textele sale o profundă inadecvare la natura literaturii analizate. Totuși, Mircea Iorgulescu ne-a lăsat un eseu memorabil: Marea trăncăneală. ) La ”România literară”, Gheorghe Grigurcu era mereu contrat și refuzat, fiindcă nu avea gusturi comune cu cronicarii publicației. Deși adolescent, îmi dădeam seama, citindu-l pe Grigurcu, că ai săi contestatari nu prea aveau dreptate. Și iată că Gheorghe Grigurcu a ajuns o legendă a criticii românești, în ciuda opoziției celor care aveau impresia că numai ei făceau ierarhiile. Un lucru similar s-a petrecut cu Marin Mincu, căruia i se refuza orice merit - era socotit, în mod jignitor, un veleitar -, dar care a devenit ulterior mentorul unor poeți excepționali.
      Nu comentatorul dă importanță unui tablou care cuprinde posibilele reușite ale unui moment literar, ci acesta din urmă vorbește despre valoarea/credibilitatea celui care scoate în față anumite cărți.

P. S. Dumitru Augustin Doman îmi semnalează faptul că Gheorghe Grigurcu scrie cronică literară de peste 50 de ani. E o performanță incredibilă, fabuloasă. Poetul și criticul literar Gheorghe Grigurcu a reușit să ajungă la o cotă inaccesibilă altor muritori, fiindcă n-a făcut niciodată politică literară - adică n-a reprezentat, avocățește, interesele unui scriitor, unui grup sau unei găști literare - și n-a făcut caz de orgoliul critic, o sintagmă moștenită de la generația '60,  denumind neinspirat simpla vanitate care îi spune unui critic că el are totdeauna dreptate, că este deopotrivă sacerdot și judecător, pentru că dă verdicte și își păstrează harul de a boteza chiar după ce săvârșește cele mai crunte păcate. În realitate, cronicarul nu oferă judecăți, ci își dă cu părerea, în limitele gustului său, despre cărțile pe care le citește, fiind un mediator dezinteresat între cititor și operele ieșite din orizontul de așteptare al ultimului.  Adevărata problemă care se pune este a demnității și a credibilității criticului care nu urmărește să-și asigure, prin scris, relații bine plasate și nu încearcă să-i umilească pe cei care n-au poziții administrative profitabile. Ion, Cronică de familie și Moromeții nici n-au nevoie de intermediari - sunt citite de mii de oameni care nu deschid revistele literare -, dar Craii de Curtea-Veche, Cartea Milionarului, Dicționarul onomastic/Toxicologia, Vânătoarea regală, Matei Iliescu și Animale bolnave/Bunavestire ar trebui să beneficieze de serviciile unor interpreți cel puțin onești. Nu numai scriitorul este un explorator de noi teritorii artistice.  Criticul autentic este un descoperitor al lumilor deja plăsmuite, pe care le identifică, le dă un nume, le justifică mod inteligent și le introduce într-un scenariu inventat de el. Prozatorul/ poetul este un alt Columb în căutare de pământuri virgine, în timp ce comentatorul își rezervă rolul lui Amerigo Vespucci.
      Gheorghe Grigurcu n-a avut/n-are vanitatea învățătorului care se mișcă între hotarele unor programe impuse, dând peste degete elevului/scriitorului care face compuneri atipice, nerespectând un plan de idei plauzibile. Gheorghe Grigurcu a căutat necontenit și a găsit texte noi, fascinante, demne de a fi reinventate.

Propunere creștinească

Aparțin, prin botez, ortodoxiei.
Cred în Dumnezeu, cu toată tăria ființei mele.
În această calitate fac, Preafericitului Patriarh Daniel, o smerită propunere : Catedrala Mântuirii Neamului să fie construită la mormântul lui Arsenie Boca. În felul acesta, cuvântul Mântuire ar avea sens și ne-ar deschide inimile către Creator.

Magie și autenticitate

        Elias Canetti a scris în 1931, la 26 de ani, Orbirea, ”unul dintre cele mai stranii romane ale secolului al XX-lea”, după cum spune cineva. Publicată prima oară în 1935, la intervenția lui Stefan Zweig, cartea trece nebăgată în seamă. Este reeditată în 1946, fără niciun ecou. Abia în 1963, după ce este tradusă în engleză și în franceză, narațiunea se va bucura de succesul meritat. Este o creație pentru care autorul va primi Nobel-ul în...1981, adică la cincizeci de ani după ce își terminase munca! În ceea ce mă privește, am avut impresia că am de-a face cu o capodoperă încă de la prima scenă, în care Kien intră în dialog cu un copil. Și atunci de ce a existat o atât de puternică rezistență la receptarea unui roman incomparabil?
       Să facem un efort și să ne imaginăm că romanul ar fi fost scris în românește. Ce s-ar fi întâmplat? Nimic. Dacă ar fi trăit, G. Călinescu ar fi dat un verdict, pe jumătate inspirat, pe jumătate incompatibil cu obiectul în discuție, îngropându-l definitiv pe autor, fiindcă următorii critici, urmași spirituali ai marelui model, s-ar fi ferit să iasă din rând și să modifice canonul fixat o dată pentru totdeauna. Ce să mai vorbim, probabil că Elias Canetti n-ar fi avut, la noi, nici cota lui H. Bonciu. Dar dacă Junger, Hesse, Broch, Musil ar fi publicat în România? Minori, artificiali, ar fi sunat verdictul. N-ar fi fost evaluați nici la nivelul lui Radu Petrescu și Paul Georgescu, prozatori uriași, dar ocoliți cu grijă de toată lumea. Aici nici Joyce nu s-ar fi bucurat de cine știe ce recunoaștere - lui Călinescu nu-i plăcea Proust! -, ca să nu mai vorbesc de Thomas Mann, prea eseistic pe alocuri, prea adesea lipsit de epic. Manolescu s-a luptat eroic să-l impună pe Alexandru Ivasiuc, scriitor de anvergură europeană, căruia i se reproșa, ca și lui Petru Popescu, caracterul eseistic, tezist, al unor romane. Cât ar mai fi fost forfecat Muntele vrăjit de vajnicii cercetători, pentru lungile dialoguri dintre Naphta și Settembrini! Iar Faulkner are atâtea artificii nemotivate literar în textele sale! Și, ca să vezi, toate personajele americanului vorbesc la fel. Constantin Țoiu s-a impus cu mare dificultate și numai după ce inteligentul Nicolae Manolescu a lansat formula ”romanului intelectual”, care a prins.  ( Într-o convorbire telefonică, Țoiu însuși mi-a spus că dialogurile din Maimuțele  mele sunt...stranii. Asta după ce se supărase pe mine dintr-un motiv pueril. Inițial, într-o scrisoare pe care mi-o trimisese, săltase în slăvi același volum! I-am răspuns că asta și urmărisem : voiam să scriu în așa fel încât să las impresia de straniu.) Nicolae Breban a avut ”scuza” că e descendent al lui Dostoievski, altminteri ar fi dat de necaz.  Iar”romanul pedagogic” al lui Lenz n-ar fi avut nicio trecere, dacă ar fi fost conceput pe malul Dâmboviței. Dar cum ar fi fost receptat Portretul lui Dorian Gray, în cazul în care ar fi aparținut unui român? Știm sigur că Douăsprezece scaune și Maestrul și Margareta ar fi fost socotite superficiale și forțate. Teribilă exigență!  Criticul literar român, mi-a zis un cititor, nu se pricepe la proză.  (Mă rog, știam unul care era maestru în a-i ”mirosi” pe prozatorii de valoare : Valeriu Cristea. Și mai sunt azi Dumitru Augustin Doman - mare scriitor și barometru literar de cea mai mare precizie, în materie de romane fiind de neegalat - și câțiva cronicari foarte tineri și talentați, dar deocamdată, din nefericire, fără o poziție foarte influentă în mecanismul vieții literare. Cu timpul, își vor impune însă opțiunile.) Nu e nimic de discutat în condițiile în care critici străluciți insistă pe ideea că, în unele cazuri, naratorul este totuna cu autorul.
          Să vedem ce cărți sunt apreciate la noi. Care sunt capodoperele noastre? Moromeții, Groapa, Craii de Curtea-Veche, Ion și altele câteva. Indiscutabil, vorbim despre niște cărți mari, unice. Și care sunt marii clasici ai prozei românești? Caragiale, Creangă, Slavici. Vorbim despre opere excepționale și scriitori adevărați , dar numai în limitele limbii noastre. De ce? Pentru că ei scriu dialectal - vezi Caragiale, Creangă, Slavici, Marin Preda -  sau argotic, cum face Eugen Barbu. Autorilor menționați nu li se mai impută că toate personajele vorbesc la fel ca și naratorul, contaminat de vorbirea lor buruienoasă. La Mateiu însă lucrurile sunt mixate savant, într-un aliaj magic. Tipul acesta de literatură ne place tuturor și este încurajat deopotrivă de critici și de cititori. Suntem fascinați de oralitate. Nu mai spun că n-am fost surprins atunci când un tânăr și foarte talentat critic literar le dădea o binevenită lecție prozatorilor care nu cunosc viața și nu trebuie să scrie romane cu substrat, simboluri sau alegorii sau să încerce a crea universuri epice originale. Datoria romancierilor ar fi să transcrie cât mai bine niște experiențe personale. În această atitudine, limpede exprimată de cineva, dar împărtășită de majoritatea comentatorilor - care cunosc, nu-i așa, și viața - se strecoară două erori majore. În primul rând, este absolutizată scriitura, adică se mizează excesiv pe limbaj. Ce să spunem despre ruși, care nu erau deloc niște stiliști, dar sunt cei mai impresionanți prozatori?   Se știe că Breban și alți corifei sunt nițel agramați. În al doilea rând,  așezarea întregii proze în planul reportajului cu note personale este un abuz, o discriminare estetică. La fel de bine, altcineva ar putea demonstra că scriitura devine, în condițiile date, transcrierea unor scene petrecute aievea, în care ideea este, de regulă, refuzată. Tehnica e minimă, un fel de manufactură de instinct. Proză leneșă, ar fi zis Ion Barbu. Ce trăncănea un țăran din satul lui Preda?  Lucruri nu grozav de interesante : ” Ce a creat ăsta, mă? A povestit și el ce a auzit pă ulița noastră!” Nu mâna sau ”inspirațiunea” decid valoarea unui op, ci o ureche fidelă și nuanțată. Toți marii prozatori români au auzul ascuțit, fiindcă și critica românească dintotdeauna a mers pe aceste linii de forță artistice. Dar autorii nu pot fi traduși și rămân pe veci în granițele minunatelor noastre dialecte. Nu e un păcat, ci o opțiune. Dar lipsa de toleranță la adresa altor modalități narative este o vină capitală. Cum să le impui unor autori ce și cum să scrie? ( Îmi amintesc că Ivasiuc avea o rubrică micuță în ”România literară”, unde scria adesea despre ”diversitate de stiluri” și alte mofturi, acceptate numai de câțiva critici care s-au dovedit, până la urmă, printre puținii valizi din epocă. ) Se spune că nivelul unei civilizații este dat de religia dominantă. Dacă criticii noștri s-au comportat până acum ca niște diaconi intoleranți, binecuvântând numai cărțile care merg pe orizontul de așteptare descris mai sus, lucrurile sunt clare. Contrar tuturor așteptărilor - Preda, Barbu și ceilalți acceptau numai propriul mod de a face literatură -, mai multă nuanțare are, în înțelegerea cărților de proză, Radu Aldulescu,  romancierul român cu opera cea mai proeminentă din ultimul sfert de veac și cu o amprentă stilistică de neconfundat.  Profund original, el este însă deschis, când analizează opurile confraților, către fantastic, grotesc, introspecție și livresc.( Stăpâni pe uneltele lor, poeții le impun ei înșiși criticilor direcții literare fertile, fiindcă sunt mai buni teoreticieni decât cei din urmă. Fac afirmația asta, exceptându-i, desigur,  de la regulă pe Gheorghe Gricurcu și Al. Cistelecan. ) Dacă aș fi malițios, aș remarca faptul că gusturile literare urmează, la noi, o străveche chemare folclorică. Așa cum strămoșii se dădeau în vânt după basme, doine și balade, acum ne plac realismul, veridicul, autenticul, pitorescul, pestrițul, înjurătura, apropiind foarte mult literatura de stradă ( sau de uliță : poiana lui Iocan a devenit un loc mitic. ). Să fie o formă de snoavă savantă? Este, indiscutabil, o formulă valabilă din punct de vedere literar. Dar și Slavici tot experiențe de viață voia să transcrie. Unele bat până la noi, altele nu. Cu ce am evoluat de atunci până acum? Iar Caragiale a copiat realitatea fără rușine. Ce nu înțeleg este însă de ce alte formule literare nu-și găsesc locul în spectrul comodei noastre percepții.  Îi vedeți de pildă, pe Mann și Junger scriind dialectal și argotic? Ismail Kadare e albanez, dar scrie ca un european.
 Sunt și acum convins că Bukowski reprezintă modul ideal de a se exprima onest al unui scriitor, dar sunt la fel de fascinat de Joce, Buzzati, Lowry și Faulkner. Iar autorul Cătunului este, cum am convenit deja, lipsit de autenticitate. ( Mă bate gândul că și uluitoarea lume a lui Dickens nu se apropie de nicio realitate și este în întregime inventată : prea mulți oameni cu suflete de Feți-Frumoși, prea mulți ticăloși absoluți. Basme, ce s-o mai lungim. )
Răspunsul mi-l dă romancierul Dan Miron într-un schimb de mesaje. ( Dan Miron îl recitește acum pe Faulkner. ) ”În marea literatură, autenticitatea este sacrificată de dragul frumuseții.” Marquez este un exemplu convingător. ”Magia cu care scriitorul îl poartă pe cititor pe unde dorește” este secretul literaturii adevărate. Dacă poate și dacă are pe cine, aș adăuga eu. Și atunci bezna se luminează. Nu tot ce pare autentic este valoros, nu tot ce este artificial este fals.Toată opera lui Preda este dialectală, orală, ”autentică”. Dar magie există numai în câteva povestiri din Întâlnirea din Pământuri , în Scrieri de tinerețe, în Moromeții I, în Viața ca o pradă, într-o bună parte din Cel mai iubit dintre pământeni și în insule izolate din alte romane. Magia există peste tot în  Craii de Curtea-Veche, Îngerul încălecat, Rădăcina de bucsau, Simion Liftnicul și Groapa. Dar este și în Vara baroc, în Prins, în jurnalele lui Radu Petrescu, în Tache de catifea, în Iluminările lui Ivasiuc, în Îngerul de gips și în Cartea Milionarului,  genială construcție artificială, poate cea mai însemnată din literatura noastră.
Da, cheia este magia fără limite, fără sfârșit, inefabilă, cuceritoare. Adică un element care nu poate fi definit și rămâne la gustul fiecăruia. Seducție pură. Și ne întoarcem de unde am plecat.
Nu a demonstrat Eugen Ionescu, în mod strălucit,  că aceeași operă poate fi, în egală măsură, genială sau lipsită de orice valoare?
Ideea este că scrie fiecare ce vrea și înțelege fiecare ce poate. Nimeni nu deține adevărul în ceea ce privește canonul valabil pentru un anumit moment literar. Consecințele sunt incalculabile.

P:S. Mă întreb ce carieră literară ar fi făcut Gogol la București și ce destin ar fi avut romanul românesc dacă, în loc să-și facă intrarea în marea literatură cu Ciocoii vechi și noi, ar fi început cu Suflete moarte.
        Și o precizare : n-am citit până acum Orbitorul lui Mircea Cârtărescu, fiindcă n-am găsit cartea la niciuna dintre bibliotecile la care am acces.

”Ce este acela un urmuz?” Povestire preluată de pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman

23 noiembrie este ziua morţii lui Urmuz. Cum trăiesc eu în oraşul naşterii lui Urmuz, îl omagiez şi eu cum pot aici. Adică reproducând povestirea cu care încep volumul de povestiri Concetăţenii   lui Urmuz:

                  Ce este acela un urmuz?

       Era 17 martie, se desprimăvăra şi în vremea aceea Augustin Doman publica pe prima pagină a ziarului pe care-l conducea un editorial în întâmpinarea ordinarei şedinţe a Consiliului Local de după-amiază. Şi ce scria el? Le cerea consilierilor să dea numele lui Urmuz unei străduţe, unei intrări sau măcar unei fundături, fiind vorba de oraşul în care s-a născut nefericitul grefier de la Înalta Curte de Casaţie. Şi asta după ce Augustin D. citise cu o zi înainte proiectul de hotărâre prin care strada 23 August devenea strada Duzilor, pe care nu se afla nici urmă de dud, strada V.I. Lenin urma să se cheme strada Teilor, pe care, aţi ghicit, nu era nici un tei, Piaţa Roşie devenea Piaţa Trandafirilor fără trandafiri şi aşa mai încolo vreo şapte străzi, intrări, fundături.

       Dar n-ajunge bine în redacţie şeful ziarului că e şi sunat pe telefonul mobil de Costel Machelele, patronul său atotcunoscător într-ale jurnalisticii.

       "Domnule, ţi-am spus să scrii editoriale populare, chiar puţin populiste, să plângă femeile dimineaţa în autobuz, nu despre nu ştiu ce urmuz. Şi-apoi, ce e acela un urmuz?"

       Ei, te-a cam prins patronul la înghesuială! şi-a zis redactorul şef. Ce-ai să-i răspunzi? Ei?

       "Păi, urmuzul este un fel de trei fraţi pătaţi şi inocenţi..."

       "Bine, a mai zis patronul uşor calmat, ştii că eu nu intervin în conţinutul ziarului, că ai libertate deplină, dar reţine că trebuie să fii populist, să nu scrii despre cine ştie ce urmuz..."

"Am înţeles, trei fraţi pătaţi şi..."

Peste un sfert de oră, redactorul şef este vizitat de secretarul Consliului Local care, după prima sorbitură de cafea, zice:

"Domnule Doman, suntem noi parlamentul local, dar articolul dumneavoastră ne încurcă foarte tare. La noi, proiectele de hotărâri sunt hotărâri, ele nu permit amendamente pentru că nu putem face modificări pe text... Şi pe urmă, ce e acela un urmuz?"

"Cum să vă spun, e o terasă cu geamlâc şi sonerie".

"Şi merită să stricăm bunătate de text cules la calculator fără greşeli de tipar, reţineţi, pentru o terasă cu geamlâc şi, auzi, sonerie? Ce sonerie?"

Peste stradă de primărie se află un restaurant cu terasă, iar pe zidul restaurantului se află o placă de marmură cenuşie, fostă albă, cu următoarea inscripţie: "PE ACEST LOC S-A AFLAT CASA ÎN CARE S-A NĂSCUT LA 17 MARTIE 1883 SCRIITORUL URMUZ". La o masă de sub această placă îşi fac încălzirea cu o vodcă înainte de şedinţă consilierii liberali Nae Lingurar şi Cristian Pădurar. Nae L. zice:

"Ai citit articolul lui Doman?"

"Ca de obicei, m-am uitat peste el aşa, în treacăt", răspunde Lingurar.

"Dar ce e acela un urmuz?" se trezesc întrebând amândoi deodată. Şi în timp ce se uită cu ochi holbaţi unul la celălalt, o voce falsă din tavanul fals răspunde fredonând în falset:

"Un urmuz este un vas alambicat ce conţine esenţa eternă a lucrului în sine".

Vremea fiind foarte frumoasă, după ordinara şedinţă a parlamentului local, consilierii au trecut strada şi-au ocupat mesele de pe terasă în mod ordonat, pe doctrine: social-democraţii au lipit două mese şi s-au aşezat strategic în capătul terasei. Cei trei liberali au preferat un loc mai retras, iar creştin-democraţii - între social-democraţi şi liberali. La o masă de şase persoane s-au aşezat cei rămaşi fără partid în timpul legislaturii. Având cu toţii sentimentul datoriei împlinite prin schimbarea denumirii de străzi şi prin acordarea titlului de cetăţean de onoare patronului Marin Berbecel care a sponsorizat târgul de ţuică şi caş din zonă, aleşii urbei se reped însetaţi asupra paharelor, care cu tărie, care cu vin sau bere.

La masa cea mai lungă, a social-democraţilor, consilierul Eugeniu Micşan de la comisia de cultură, sport şi sănătate, întreabă pentru a treia oară pe colegii de masă şi de partid de masă:

"Măi prieteni, eu vă iubesc şi vă respect, dar ce e acela un urmuz?"

Îi răspunde în ritm de mitralieră ospătarul turnând vin în pahare:

"Un ceva format din ochi, favoriţi şi rochie verde cu trenă lungă care se găseşte cu mare greutate prin grădina botanică şi pe strada Arionoaiei, însoţind un viezure, varză, mazăre..."

După mai multe sticle de vin, deosebirile dintre doctrine s-au nivelat, mesele s-au unit în mijlocul terasei, iar consilierii s-au îmbătat în mod democratic, doar câte unul mai întrebând în văzduh, nebăgat în seamă de nimeni:

"Ce e, domnule, acela un urmuz?"

A doua zi, în ziarul local, redactorul şef îşi povestea un vis în care se întâlnea pe aceeaşi terasă, la o bere neagră, sub placa cenuşie, fostă albă, cu Urmuz. Tânărul grefier avea cărare pe mijlocul capului, un ochi holbat şi unul închis, o mustaţă perie, purta cravată verde la un sacou bleu-ciel şi în faţă, lângă halbă, ţinea un ceas cu cuc. Cu o voce egală, fără relief nervos, Urmuz făcea teoria morţii voluntare fără pricină, fără pricină. La masă se mai aflau parcă Franz Kafka şi Daniil Harms. La fiecare frază a lui Urmuz, Kafka râdea gânditor: "He, he!" Şi iar: "He, he!". Harms, cu ochi jucăuşi şi ridicări din umeri, îi ţinea isonul chicotind:   "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!" La sfârşit, însă, Urmuz şi-a întrerupt consecvenţa ideilor şi-a spus că va pune încă o dată în practică actul renunţării definitive, dar de data aceasta cu motiv, cu motiv... Şi Kafka: "He-he!He-he!" Iar Harms: "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!"

Nici nu ajunge însă bine soarele în mijlocul cerului, că telefonul redactorului şef zbârnâie nervos, iar patronul îl apostrofează:

"Fii, domnule, populist. Trebuie să mărim tirajul. Şi apoi, ce e acela un urmuz?"

E primăvară şi pe strada Dudului din prima capitală românească; e linişte, mare linişte, e o asurzitoare linişte.

http://blogdoman.blogspot.ro/

P.S. Dumitru Augustin Doman locuiește în Curtea de Argeș, orașul în care s-a născut și Urmuz.

Oamenii mici omoară animale mari

        Mi-am promis mie însumi să nu mai postez nimic, pe blog,  până nu voi reuși să scriu despre cartea unui frate din Moldova. M-am abținut chiar când un prieten mi-a zis că i s-a semnalat că l-am mai înțepat în textele mele  - el face politică -, în condițiile în care m-am ferit să-mi dau cu părerea despre mersul ultimelor evenimente de la noi și n-am făcut nici cea mai mică aluzie la adresa amicului cu pricina. Ba chiar am făcut un greu compromis de dragul lui. N-am zis nimic nici măcar când am văzut că, pe net, Sfântul Arsenie Boca a fost transformat în agent electoral.
         Fac însă prostia de a deschide televizorul. Și ce văd? Ion Țiriac a fost la vânătoare, la Polul Nord! Urșii polari sunt aproape de extincție, dar demenții continuă să-i masacreze. Păcat, cândva avusesem o părere bună despre Țiriac. Țin și acum minte cum îl băgase în corzi, pe arena Progresul, în finala Cupei Davis, pe celebrul  Stan Smith, după ce acesta din urmă îl făcuse pulbere pe Ilie Năstase, cu două zile în urmă. N-am văzut și n-am auzit în viața mea ca unui alt tenismen să i se scandeze numele, cu atâta entuziasm, pe un teren de joc.  Alt îmbuibat, Ioan Nicolae, a împușcat, pe bani grei, un elefant pe care îl va împăia și-l va aduce la moșia sa.
        Deja mă umplusem de scârbă când îl văzusem pe regele Juan Carlos fotografiat lângă niște pachiderme ucise de el. Și este inutil să mă întreb de ce oamenii cu bani mulți nu fac ceva pentru protejarea mediului și a animalelor sălbatice, preferând să le nimicească. Se poate însă psihanaliza mania asta a bogaților de a omorî niște făpturi nevinovate, cărora nu le poartă nimeni de grijă?
         Dacă aș avea puterea necesară, aș da o lege prin care ”trofeele” proprietarilor de pușcoace să fie trecute la capitolul Crime împotriva naturii și aș confisca toate armele de vânătoare.
     
P. S. 1.S-ar părea că pușcăriașii și politicienii s-au pus cu furie pe scris, fiind, evident, mai mediatizați decât scriitorii profesioniști. Inspirat de un film cu un mafiot căzut în patima autorlâcului, îmi propun să analizez complexul care stă la baza orientării unor cetățeni către condiția de scriitor.
        2. Aflu, cu tristețe, că poeta Cornelia Maria Savu a trecut la cele veșnice. Îi citeam poemele încă din adolescență, dar am cunoscut-o abia în primăvara trecută, când ne-am întâlnit întâmplător la fosta ASB. Dumnezeu s-o odihnească!

”Graphophobia. Cinci scriitori care n-au iubit scrisul.” Postare preluată de pe blogul lui Valeriu Gherghel

Mulți scriitori au deplîns vanitatea scrisului. Cîțiva au mărturisit că-l urăsc. Recent, în The Huffington Post, Bill Cotter a alcătuit o listă cu 10 mari scriitori care și-au afirmat disprețul / ura / lehamitea față de scris. Ar fi o activitate neserioasă. Puteți verifica afirmațiile lor aici. Firește, înșiruirea lui Bill Cotter este departe de a fi completă. Cam toți scriitorii își urăsc de moarte meseria. Mulți renunță fără nici un regret la ea. În lista mea, veți găsi alți cinci scriitori cărora nu le-a plăcut să scrie. Așadar:

1. Nikolai Gogol
După ce publică Suflete moarte, în 1842, sub titlul impus de cenzură Aventurile lui Cicikov, prozatorul începe treptat să creadă că a făcut o eroare imensă, că a fost doar o ”jucărie a diavolului”. Scrisul nu înseamnă decît deșertăciune, trufie, slavă deșartă. În 1848, face un pelerinaj la Ierusalim. În noaptea de 24 februarie 1852, deprimat își arde manuscrisele. Moare peste cîteva zile. Din partea a doua a romanului Suflete moarte s-au păstrat, totuși, cîteva capitole. Nu există un răspuns acceptabil la întrebarea: ”De ce nu a terminat Gogol Suflete moarte?”.

2. Lev Nikolaevici Tolstoi
Avea lungi perioade în care nu scria (prefera să se plimbe călare prin pădurea din preajma conacului de la Iasnaia Poliana). La un moment dat a hotărît pur și simplu să renunțe la scris. A afirmat adesea că literatura este imorală, vătămătoare, inutilă. Într-o scrisoare publică, Turgheniev l-a rugat să revină asupra acestei hotărîri. A cedat fără plăcere.

3. J. D. Salinger
A scris puțin, la intervale mari de timp. După 1965, s-a lăsat complet de scris și nu a mai publicat nimic, deși admiratorii lui neîmpăcați speră că prozatorul cel retras și dificil a păstrat pentru posteritate, într-un seif, cîteva manuscrise. Ziarele au anunțat că publicarea acestor romane ipotetice va începe în 2015.

4. Harper Lee
După ce a scris și a publicat în 1960 (la insistențele prietenilor) romanul Să ucizi o pasăre cîntătoare (To kill a Mockingbird), roman care a avut un succes instantaneu, fiind recompensat cu Pulitzer Prize, autoarea a renunțat la scris (înspăimîntată probabil de succes și de publicitatea excesivă). Harper Lee mai trăiește. În deosebire de admiratorii lui Salinger, admiratorii ei nu-și mai fac nici o iluzie. Închei succinta mea enumerare cu un caz similar:

5. Margaret Munnerlyn Mitchell
După ce publică, în 1936, romanul Pe aripile vîntului (Gone with the Wind) pentru care primește Pulitzer Prize un an mai tîrziu, speriată de zarva iscată în jurul ei, renunță la scris.

Nu mă îndoiesc că măcar o parte dintre autorii evocați de Enrique Vila-Matas în eseul intitulat Bartleby & Co (traducere de Ileana Scipione, București: RAO, 2004) și-au redactat cărțile cu ură. În treacăt fie spus, cu excepția lui Flaubert, nu cunosc nici un scriitor care să fi susținut că a scris din pură plăcere și că lucrul la o carte l-a făcut fericit.

http://filosofiatis.blogspot.ro/

P.S. Îi mulțumesc dlui Valeriu Gherghel pentru posibilitatea de a reproduce textul său aici și pentru extraordinara sa inspirație de a găsi - cu recunoscuta-i erudiție -, ca și misteriosul Scorchfield, teme literare care ne saltă de pe scaune.

Diferența dintre inteligență și limitare

Este evident că acum naționala de fotbal a României joacă frumos și eficient. După ce ironizaseră ”soborul” de antrenori”, ziariștii se reped să-l salte în slăvi pe ”tata Puiu”. El, Generalul, ne-a salvat! După e Federația se făcuse că-l solicită pe Mircea Lucescu, iar acesta din urmă se prefăcuse că se gândește, s-a ajuns la un compromis. Din punctul meu de vedere, de nespecialist, mi se părea o soluție catastrofală. Tata Puiu a avut cândva la dispoziție o echipă de genii fotbalistice, o formație cizelată în mare parte de Lucescu și de Jenei, iar generalul de mucava  a cules laurii. Când a fost în situația de a construi el însuși ceva, s-a dovedit lamentabil. Așa cum Pițurcă este un jucător de cărți, Puiu e un pupător de icoane, ceea ce, între noi fie vorba, nu reprezintă adevărata credință. În fine...
Iată însă că Anghel Iordănescu ne surprinde pe toți, făcându-și o echipă de antrenori. Chiar dacă are puteri limitate, un om inteligent își apropie alți oameni de calitate, mai buni decât el, îi consultă și ajunge la rezultate remarcabile. Deșteptăciunea presupune deschidere, spre deosebire de prostie care înseamnă suficiență, evitarea valorilor și cultivarea mediocrităților.
Nu știu cât de mare antrenor este Anghel Iordănescu , dar pot spune că este cu certitudine un om care posedă o formă specială de inteligență. Felicitări din toată inima!
Am reînceput să țin cu reprezentativa noastră.

Tot mai grea este oglinda

Cordonul munților Carpați imită forma Constelației Dragonului.
Marile piramide egiptene sunt dispuse după geometria stelelor din centura Orionului, iar poziția lor față de Nil  o repetă pe cea a Vânătorului față de Calea Lactee.
Ce mai tura, Pământul este o oglindă a Cerului.
Pâlcul ăla de copaci, spune o măicuță de la mănăstirea Văratec, este ”pădurea de argint”. Mai încolo sunt ”codrii de aramă”. ”Plopii fără soț” erau pe undeva prin apropierea locuinței Cleopatrei Poenaru. ”Lacul codrilor albastru” ar fi iazul Loești, nicidecum balta frumos amenajată de comuniști lângă Ipotești - ancoraseră și nuferi de fundul apei! -, cu prilejul centenarului nașterii poetului.
Ion al Glanetașului stătea în capul satului. Ana, fata lui Vasile Baciu, a dus-o greu, e adevărat, dar încă trăiește și putem face o poză cu ea. Pe Ilinca, sora lui Niculae Moromete, am văzut-o și eu prin 1986, când am vizitat, prima și ultima dată, Siliștea-Gumești. Moromete ar fi chiar Tudor Călărașu, tatăl prozatorului Marin Preda. De altfel, toată opera acestuia din urmă are la bază principiul mimesis-ului. Ba chiar se spunea - Ion Caraion - că teleormăneanul n-a pus nimic din imaginație. D-aia îl și înjura pe prozator, cu foc, învățătorul Florea Gheorghe, în fiecare zi a celor o sută de ani pe care dascălul i-a trăit!
Când umbla prin satul natal, Sorin Stoica auzea strigându-i-se la tot pasul :
- Bă, criminalule, ai nenorocit niște familii!
Doamna aceea distinsă, stând pe o bancă din Cișmigiu, n-a fost muza poetului X? Ba da, știu că i-a inspirat trădătorului poeme ne neuitat.
Asta e. Așa citesc unii literatura. Ca pe o oglindă fidelă a actelor omenești, nu ca pe o imagine care încearcă să urce viața într-un cer al arhetipurilor rezistente la trecerea timpului. Așa și scriem de la o vreme. Perspectiva oglinzii plimbate de-a lungul unui drum s-a îngustat în direcția detaliului fiziologic. Dacă Geo Bogza își cosmetiza „artistic” reportajele, ficțiunile de acum trag greu către trivial și patologic, amenințând să prăbușească oglinda peste realitate. În absența ideilor care să susțină tavanul iluziei, acesta se poate dărâma peste patul ”autoriului”.

P.S. Voi scrie curând despre American Psycho de Bret Easton Ellis.

Străinul

     E sfârșit de octombrie, dar ninge ca-n decembrie, cu fulgi lați și transparenți, ca palmele copiilor din poemele lui Nichita Stănescu. Anotimpul ăsta nu seamănă cu celelate toamne Un octombrie hibernal sau o iarnă de octombrie. Cerul este cenușiu și nefericit ca un țăran care nu reușește să intre în rândul lumii, oricât ar încerca.
     Ieri, într-o pauză, un elev de treisprezece ani, cu probleme de comportament, se laudă că a pus un berbec întreg la pastramă.
- Zău? îl  întreb. Și de unde l-ai luat?
- De la unchiu'. Era un berbec d-ăla gras, australian.
- Și cine l-a înjunghiat?
- Eu.
- Ai înnebunit? Ești doar un copil! Cum să omori animale? Poți suferi traume care vor face din tine un criminal.
- Ba tai dă toate! Și țapi, și viței!
- Băi, lasă-mă! Nu știi că iezii și caprele plâng și te imploră să nu le tai?
- Eu le dau cu toporu'-n cap până s-apuce să se vaiete!
- Să știi că nu mai suntem prieteni! Pleacă de lângă mine! i-am zis, scârbit de cruzimea lui.
- Păi, ce, e mai bine să mor de foame? a mormăit el.
Nu cred că aș mai putea crește animale care să fie sacrificate. I-aș considera pe porci drept frații mei și i-aș lăsa să îmbătrânească în cocină. Nu mai vorbesc de viței, miei și iezi. S-a constat științific că un purcel are inteligența uni copil de cinci-șase ani. ( Câinele e și mai  evoluat.)
Grijile mele se îndreaptă către pisici și câini. Azi am curățat cuștile câinilor și le-am umplut cu paie. M., câinele venit de la o vecină în căutarea unei soarte mai bune, și Pașenka, primul maidanez îmblânzit, s-au instalat confortabil la locurile lor și mă priveau mulțumiți. Lupan, cel de-al doilea maidanez,  n-a îndrăznit să intre în locuința sa. Așa a fost mereu. N-a suportat să-i pun zgardă, stă retras și uneori mârâie când îl mângâi. Nu l-am certat niciodată, dar are o frică adânc vârâtă în suflet. Dacă n-ar fi ceilalți, n-ar  putea trăi în spațiul limitat de gardurile mele. Cred că a crescut în sălbăticie și nu s-a simțit iubit de nimeni. E un fugar. În vară, când am avut lucrări la casă, celor trei le-am dat drumul în libertate. Au cutreierat locurile pe care supraviețuiseră odinioară, apoi au venit la portița grădinii. Pașenka și M. au intrat în curte îndată ce le-am deschis, însă Lupan a rămas afară până seara, în ciuda rugăminților mele. S-a întâmplat de câteva ori.  Abia când îi hrăneam, îl convingeam să vină la mine și să rămână în ogradă. Acum, după ce a scrutat zarea, s-a culcat la intrarea în  cușcă. Va rămâne pe veci un străin și nefericirea lui mi se transmite și mie.
       În schimb, Pașenka mă terorizează cu afectivitatea sa, face pe prostul, sare pe mine, îmi murdărește hainele, îmi linge mâinile. ( Uneori, când trec grăbit prin zonă, ceilalți doi îl imită și sar și ei cu labele pe pieptul meu, dar cu mai puțin curaj. ) Când l-am adoptat, avea răni la urechi, de la microcipuri. Probabil că a avut un stăpân care l-a iubit și l-a alintat. Dacă nu trec o zi pe la el, se manifestă cu și mai mult entuziasm în clipa în care mă vede. De fiecare dată când ajung acasă, după un drum la oraș, țipă și scheaună, știind că i-am adus ceva bun. Le împart tuturor ce am, dar numai el se bucură foarte tare.
       Încerc să mi-l imaginez pe stăpânul său de la oraș. E, mai mult ca sigur, un intelectual. Intră în apartament, se spală, își shimbă hainele și ia o carte în mână. Înainte de a întoarce pagina, se oprește câteva clipe și se gândește unde va fi dispărut câinele său și dacă animalul mai este în viață. ( Exact așa cum fac eu când îmi amintesc de motanul Mitea, pe care cineva l-a prins, în vara asta, într-o cursă, l-a băgat într-un sac și l-a aruncat la marginea capitalei. Pe el l-o fi salvat cineva? )
Dar orășeanul nostru nu-și face iluzii. Oftează și merge mai departe cu lectura.

P.S. Barcelona joacă bătrânește, fără fundași și fără atacanți. În general, fără mai nimic, mizând pe superputerile dispărute ale lui Messi și pe sclipirile lui Neymar. O echipă stângace și lentă. Așa se întâmplă când alegi antrenor după criterii etnice. Barcelona este departe de renașterea mult așteptată. Nici Ronaldo nu mai este jucătorul pe care-l știam, dar Real Madrid este cea mai spectaculoasă echipă din lume, având în componență toate starurile mondiale aflate la zenitul carierei. Chiar și așa catalanii îi puteau încurca pe madrileni, dacă Messi ar fi înscris la primele sale două ocazii. Se pare însă că el a rămas, după plecarea lui Guardiola,  doar un fotbalist pentru istorie.
      Finala Simonei Halep este o afacere tipic românească, în care a pierdut mai mult decât câștigase înainte. Și-a arătat slăbiciunile exact când nu trebuia. Mai mult nu comentez, că mă doare capul de necaz.