* Un tânăr a fost ucis de un dobitoc, după meciul Steaua-Dinamo. Dinamoviștii încep, încet-încet, să devină martirii fotbalului românesc. De ce? Pentru că au o galerie frumoasă. Pricep de ce se duc milioane de oameni la meciurile de fotbal, făcând să curgă miliarde de euro în buzunarele descurcăreților. Suntem homo ludens, ne place să ne batem cu banane. Marii fotbaliști au ajuns să aibă statutul unor mercenari de lux. N-am înțeles însă decât târziu de ce se bat suporterii între ei. Adunați în cete imense, ei retrăiesc momentele când primii umanoizi au coborât din copaci și își manifestă sălbăticia. Cu cât sunt mai mulți, cu atât se apropie de stadiul primatelor. Dar semnele neomenescului și ale eșecului creștinismului vedem la fiecare pas, în România de azi : în instituții, în trafic, în relațiile dintre cei care trăiesc într-o comunitate restrânsă.
* După meciul Steaua-Dinamo am înțeles câteva lucruri :
1. Andone, e într-adevăr, un antrenor veritabil. Dar cu cine să facă treabă? Cu fotbaliști care n-au forță nici să alerge până la poarta adversă?
2. Reghecampf e un tip ciudat, agresiv, plin de venin, care promovează un stil năpustit, în fotbalul autohton. Meciul cu englezii a fost o ilustrare a ideii mele. Dar nici slujbașul lui Becali nu înțelege de ce se năpustesc elevii săi spre adversari mult mai puternici decât ei. Steliștii par să nu știe că fotbalul se joacă pe goluri.
* Barcelona fără Messi e zero, Ronaldo fără Real e un jucător aproape modest. Dar va lua, din nou, Balonul de Aur, deși în marile finale pe care le-a jucat n-a făcut absolut nimic.
* Voi renunța să-mi mai pierd timpul cu spectacolele fotbalistice televizate. ( S-a văzut clar cum, la o tragere la sorți, lucrurile fuseseră aranjate.) Voi urmări doar meciurile lui Messi și mă voi uita la tenis, cel mai dificil și mai spectaculos sport, unde totuși forța n-ar trebui să fie decisivă.
P.S. Redescopăr un mare scriitor, tatăl tuturor prozatorilor mahalalei bucureștene : George Mihail Zamfirescu.
vineri, 26 august 2016
miercuri, 24 august 2016
Uniforme de general și teoria laptelui de pasăre
L-am evocat pe profesorul meu de matematică din liceu în mai multe articole, printre care De ce nu am învățat matematică și Cu tristețe, despre mandalaci. Dumnezeu a fost bun cu torționarul ăla care a trăit aproape suta de ani, sănătos și mulțumit de sine. N-am fost în generația care a prins teoria laptelui de pasăre ( sunt oameni mai în vârstă decât mine cu un deceniu ), nici în aceea care și-a însușit memorabila expresie ”Vax albina!” ( cei din care face parte actuala directoare a liceului din Bolintin-Vale, Mihaela Enache). În ce consta sistemul filosofic al laptelui de pasăre? Simplu : în a oferi cuiva tot ce e posibil, tot ce se poate visa. ”Măi, to'a'și (tovarăși - n. m)! Eu vă pot preda vouă orice! Sunt cel mai bun profesor de matematică! Dacă vreți, vă dau și lapte de pasăre!”
Unde voiam să ajung? Că, astăzi, cetățenii care au acces la laptele de pasăre sunt la nivelul intelectual al Elenei Ceaușescu. Sunt oameni cu mai multe doctorate care nu stăpânesc noțiuni de gimnaziu. Cum zicea Tovarășa? ”Trece codoiul ăla acolo!” Sunt unul dintre admiratorii jocului lui Ilie Năstase. A fost, toată cariera sa, numai inspirație. Un vis. Dar omul n-are nimic în cap și, vorba lui Țiriac, n-a muncit o zi într-o viață de om. E un fel de țață cu două clase, care se/ne pune în situații jenante. Una dintre păsăricile sale este să apară în uniformă de general. El, care n-a făcut nici armata! Comuniștii aveau simțul măsurii și îl făcuseră locotenent, pentru a-l putea plăti corespunzător. Acum e general! Și câți generali de felul ăsta n-avem! Ilie apărut la Wimbledon echipat în felul ăsta și a stârnit râsul unei lumi întregi. Dacă, Doamne ferește, am intra în război și i-am trimite pe acești generali pe prima linie a frontului? Ce s-ar întâmpla? Ar renunța toți la gradele cu pricina și ar lua-o la goană? ( Și fiindcă veni vorba, știați că dintre toți corifeii armatei române, Antonescu a fost cel mai slab pregătit? A luat cu opinteli sau cu pile până și gradul de maior. În 1907 a împușcat cu mâna lui zeci de țărani amărâți. Dar a ajuns mareșal!) Uniforma de general a devenit semnul cel mai clar al bătăii de joc care e promovarea pe scara socială românească. Nulitățile sunt mari demnitari în vreme ce poetul Emil Brumaru risca să mănânce bătaie de la portarul spitalului în care era internat ( ca în Salonul nr.6 de Cehov! ), când se ducea să-și cumpere eugenii de la un chioșc aflat în apropiere. ( Sigur, Năstase a mai făcut gafe, dar sunt omenești, scuzabile, izvorâte dintr-o insuficientă educație. A îngenuncheat în fața lui Federer, Nadal și Djokovic, însă scena s-a desfășurat într-un cerc civilizat și relaxat, printre oameni trecuți prin lume și momentul n-a avut răsunetul ridicol la care ne așteptam.)
Uniforma are mai multe funcții.
Cea de polițist indică o autoritate publică, pusă în slujba legii și a cetățeanului.
Reverenda subliniază misiunea preotului, care e aceea de a promova bunătatea, iertarea, toleranța și credința în Dumnezeu.
Uniformele elevilor și ale soldaților arată, ca și altele, că persoanele respective fac parte din instituții ale căror reguli trebuie să le respecte.
Pușcăriașii poartă uniforme care le anulează personalitatea și sugerează lipsa libertății.
Propun ca parlamentarii și membrii guvernului să poarte și ei, în mod obligatoriu, uniforme și să meargă pe jos, încolonați, către locul unde muncesc. O uniformă de împărat, dacă există așa ceva, ar trebui să poarte Gigi Becali. Însemnele regale sunt potrivite pentru Hagi, Guță și Adi Minune. Uniforme de scandalagii ar trebui să aibă Reghecampf, Mihai Stoica și alții.
Iar noi să purtăm uniforme de adormiți, inscripționate vizibil, să se vadă că suntem o națiune de neisprăviți care cască gura la nulitățile care se joacă, pe bani mulți, de-a shogunii și idioții.
P.S. Pe vremuri, Traian T. Coșovei făcea furori când venea la Cenaclul de Luni îmbrăcat într-o uniformă de general interbelic. Era un gest excentric, cu toate că Traian era un General al Poeziei, dar el nu era plătit ca general al armatei române, ci era urmărit, ca noi toți, de agie.
Unde voiam să ajung? Că, astăzi, cetățenii care au acces la laptele de pasăre sunt la nivelul intelectual al Elenei Ceaușescu. Sunt oameni cu mai multe doctorate care nu stăpânesc noțiuni de gimnaziu. Cum zicea Tovarășa? ”Trece codoiul ăla acolo!” Sunt unul dintre admiratorii jocului lui Ilie Năstase. A fost, toată cariera sa, numai inspirație. Un vis. Dar omul n-are nimic în cap și, vorba lui Țiriac, n-a muncit o zi într-o viață de om. E un fel de țață cu două clase, care se/ne pune în situații jenante. Una dintre păsăricile sale este să apară în uniformă de general. El, care n-a făcut nici armata! Comuniștii aveau simțul măsurii și îl făcuseră locotenent, pentru a-l putea plăti corespunzător. Acum e general! Și câți generali de felul ăsta n-avem! Ilie apărut la Wimbledon echipat în felul ăsta și a stârnit râsul unei lumi întregi. Dacă, Doamne ferește, am intra în război și i-am trimite pe acești generali pe prima linie a frontului? Ce s-ar întâmpla? Ar renunța toți la gradele cu pricina și ar lua-o la goană? ( Și fiindcă veni vorba, știați că dintre toți corifeii armatei române, Antonescu a fost cel mai slab pregătit? A luat cu opinteli sau cu pile până și gradul de maior. În 1907 a împușcat cu mâna lui zeci de țărani amărâți. Dar a ajuns mareșal!) Uniforma de general a devenit semnul cel mai clar al bătăii de joc care e promovarea pe scara socială românească. Nulitățile sunt mari demnitari în vreme ce poetul Emil Brumaru risca să mănânce bătaie de la portarul spitalului în care era internat ( ca în Salonul nr.6 de Cehov! ), când se ducea să-și cumpere eugenii de la un chioșc aflat în apropiere. ( Sigur, Năstase a mai făcut gafe, dar sunt omenești, scuzabile, izvorâte dintr-o insuficientă educație. A îngenuncheat în fața lui Federer, Nadal și Djokovic, însă scena s-a desfășurat într-un cerc civilizat și relaxat, printre oameni trecuți prin lume și momentul n-a avut răsunetul ridicol la care ne așteptam.)
Uniforma are mai multe funcții.
Cea de polițist indică o autoritate publică, pusă în slujba legii și a cetățeanului.
Reverenda subliniază misiunea preotului, care e aceea de a promova bunătatea, iertarea, toleranța și credința în Dumnezeu.
Uniformele elevilor și ale soldaților arată, ca și altele, că persoanele respective fac parte din instituții ale căror reguli trebuie să le respecte.
Pușcăriașii poartă uniforme care le anulează personalitatea și sugerează lipsa libertății.
Propun ca parlamentarii și membrii guvernului să poarte și ei, în mod obligatoriu, uniforme și să meargă pe jos, încolonați, către locul unde muncesc. O uniformă de împărat, dacă există așa ceva, ar trebui să poarte Gigi Becali. Însemnele regale sunt potrivite pentru Hagi, Guță și Adi Minune. Uniforme de scandalagii ar trebui să aibă Reghecampf, Mihai Stoica și alții.
Iar noi să purtăm uniforme de adormiți, inscripționate vizibil, să se vadă că suntem o națiune de neisprăviți care cască gura la nulitățile care se joacă, pe bani mulți, de-a shogunii și idioții.
P.S. Pe vremuri, Traian T. Coșovei făcea furori când venea la Cenaclul de Luni îmbrăcat într-o uniformă de general interbelic. Era un gest excentric, cu toate că Traian era un General al Poeziei, dar el nu era plătit ca general al armatei române, ci era urmărit, ca noi toți, de agie.
Etichete:
Cehov,
Emi Brumaru,
Ilie Năstase,
profesor,
Salonul nr.6,
Traian T. Coșovei,
uniforme
vineri, 19 august 2016
Marii rispitori
* Într-un fel, destui oameni își risipesc cea mai mare parte a vieții, făcând lucruri care nu le plac, la care nu se pricep și care îi fac nefericiți. ( Numai politicienii fac o meserie în care se dovedesc incapabili, dar lucrul ăsta le aduce bani, fericire, notorietate.) Trist e însă că talente eclatante se irosesc în van, din felurite pricini. Nu contează domeniul, însă sunt dureros impresionat că oameni foarte înzestrați se rătăcesc de marile lor ținte artistice, sportive sau științifice. Puțini dintre ei se redresează în ultima clipă și lasă posterității ceva care să stea oricând mărturie că nu s-au ratat. Toată această categorie de oameni au însă o trăsătură comună : nu cunosc sentimentul invidiei, deși, omenește vorbind, ei ar avea justificarea psihologică de a-i privi cu mâhnire pe cei născuți, vorba unui dascăl, în zodia porcului. Ratarea este una dintre temele romanelor mele. În Ghețarul este elementul esențial. Literatura ca eșec al eșecului, ca temă literară, l-a bântuit, cred, și pe Stendhal. ( Ideea mea era că și Leonardo da Vinci întruchipează o formă a ratării. E una fericită, a celui care nu finalizează ceea ce nu va fi niciodată perfect. )
În tenis, lucrurile sar în ochi și pot fi mult simplificate. Lăsând la o parte ghinioanele unui Juan Martin del Potro, mereu accidentat și operat, mă încearcă părerea de rău că sunt tenismeni care ar fi atins culmi de neimaginat, dacă s-ar fi antrenat cu seriozitate și n-ar fi amestecat sportul cu altele : Ilie Năstase( îl vedeai deseori în tribună, asistând la meciurile adversarilor săi, cu țigara în gură), Marat Safin, Feliciano Lopez, Goran Ivanisevic, Ivan Ljubicic, Tsonga. În această categorie l-aș băga și pe Djokovic, nepăsător până la nesimțire cu darurile sale. Sârbul ne/și-o face când ne e lumea mai dragă. Au avut de câștigat marii truditori ai terenurilor frumos liniate : Borg, Guillermo Vilas ( reverul său îi plăcea mult lui Stratan!), Thomas Muster, Michael Stich, Ivan Lendl, Rafael Nadal, Andy Murray. Scoțianul va fi, dar nu foarte repede, viitorul nr. 1 mondial. Iată și o scurtă listă de fotbaliști care ar fi putut aduce mai aproape cerul, dacă nu le-ar fi fost...o sete atât de cumplită : George Best, Paul Gascoigne, Nicolae Dobrin, Mutu, Florea Dumitrache, Alexandru Boc, Constantin Zamfir. Oricum, ei au scris istorie într-un mod mai spectaculos.
* Legea pensiilor e făcută pentru descurcăreții vieții. E imposibil să ajungi la 65 de ani, relativ sănătos și cu mințile întregi, în condițiile de muncă din România. Iar dacă te pensionezi anticipat, primești bani care nu-ți ajung pentru un covrig zilnic. Un lucru interesant este că artiștii, primesc, ca și minerii, drepturi neașteptate.
* Ticăloșia merge mult prea departe într-o țară trădată de vârfurile sale politice. La Jocurile Olimpice, sportivii români s-au prezentat foarte slab. Ei reprezintă un stat care n-a făcut nimic pentru ei, cum nu face pentru nimeni care muncește. Oamenii noștri s-au trezit că poartă, la Rio, niște cârpe în loc de echipamente. Rușinea e tot așa de mare ca atunci când hrana destinată ostașilor care luptau în Războiul pentru Independență din 1877 ajungea pe piața neagră, iar soldații mureau în tranșee, mai mult de foame și de dezinterie decât de gloanțele turcilor, la Plevna, la Smârdan, la Vidin. Eminescu a fost atât de scârbit de această situație, încât n-a scris nicio poezie pe tema respectivă. A publicat însă articole care i-au adus dușmani neîmpăcați. Apropo, știați că marele critic literar Titu Maiorescu era avocatul celui care deturna proviziile destinate frontului? Trădarea e o trăsătură intrată în genomul românesc.
* Ce face în acest timp Parlamentul? Ce să facă? Se piaptănă. Și-a dat seama că a uitat să pună o coroană regală acvilei de pe stema țării. (Chiar și Klaus Iohannis și-a dat o palmă peste frunte, constatând cutremurătoarea omisiune!) Pe urmă, băieții își mai votează niște privilegii, mai numără câinii de la stânele ciobanilor și adorm pe scaune, răpuși de atâta muncă. Halal!
P.S. Sincer vorbind, nu am superlative pentru inteligența uluitoare a Prințului Radu, dar de la înlăturarea Prințului Nicolae de la o ipotetică succesiune la tron, ideea de monarhie a murit în România.
În tenis, lucrurile sar în ochi și pot fi mult simplificate. Lăsând la o parte ghinioanele unui Juan Martin del Potro, mereu accidentat și operat, mă încearcă părerea de rău că sunt tenismeni care ar fi atins culmi de neimaginat, dacă s-ar fi antrenat cu seriozitate și n-ar fi amestecat sportul cu altele : Ilie Năstase( îl vedeai deseori în tribună, asistând la meciurile adversarilor săi, cu țigara în gură), Marat Safin, Feliciano Lopez, Goran Ivanisevic, Ivan Ljubicic, Tsonga. În această categorie l-aș băga și pe Djokovic, nepăsător până la nesimțire cu darurile sale. Sârbul ne/și-o face când ne e lumea mai dragă. Au avut de câștigat marii truditori ai terenurilor frumos liniate : Borg, Guillermo Vilas ( reverul său îi plăcea mult lui Stratan!), Thomas Muster, Michael Stich, Ivan Lendl, Rafael Nadal, Andy Murray. Scoțianul va fi, dar nu foarte repede, viitorul nr. 1 mondial. Iată și o scurtă listă de fotbaliști care ar fi putut aduce mai aproape cerul, dacă nu le-ar fi fost...o sete atât de cumplită : George Best, Paul Gascoigne, Nicolae Dobrin, Mutu, Florea Dumitrache, Alexandru Boc, Constantin Zamfir. Oricum, ei au scris istorie într-un mod mai spectaculos.
* Legea pensiilor e făcută pentru descurcăreții vieții. E imposibil să ajungi la 65 de ani, relativ sănătos și cu mințile întregi, în condițiile de muncă din România. Iar dacă te pensionezi anticipat, primești bani care nu-ți ajung pentru un covrig zilnic. Un lucru interesant este că artiștii, primesc, ca și minerii, drepturi neașteptate.
* Ticăloșia merge mult prea departe într-o țară trădată de vârfurile sale politice. La Jocurile Olimpice, sportivii români s-au prezentat foarte slab. Ei reprezintă un stat care n-a făcut nimic pentru ei, cum nu face pentru nimeni care muncește. Oamenii noștri s-au trezit că poartă, la Rio, niște cârpe în loc de echipamente. Rușinea e tot așa de mare ca atunci când hrana destinată ostașilor care luptau în Războiul pentru Independență din 1877 ajungea pe piața neagră, iar soldații mureau în tranșee, mai mult de foame și de dezinterie decât de gloanțele turcilor, la Plevna, la Smârdan, la Vidin. Eminescu a fost atât de scârbit de această situație, încât n-a scris nicio poezie pe tema respectivă. A publicat însă articole care i-au adus dușmani neîmpăcați. Apropo, știați că marele critic literar Titu Maiorescu era avocatul celui care deturna proviziile destinate frontului? Trădarea e o trăsătură intrată în genomul românesc.
* Ce face în acest timp Parlamentul? Ce să facă? Se piaptănă. Și-a dat seama că a uitat să pună o coroană regală acvilei de pe stema țării. (Chiar și Klaus Iohannis și-a dat o palmă peste frunte, constatând cutremurătoarea omisiune!) Pe urmă, băieții își mai votează niște privilegii, mai numără câinii de la stânele ciobanilor și adorm pe scaune, răpuși de atâta muncă. Halal!
P.S. Sincer vorbind, nu am superlative pentru inteligența uluitoare a Prințului Radu, dar de la înlăturarea Prințului Nicolae de la o ipotetică succesiune la tron, ideea de monarhie a murit în România.
Etichete:
echipament sportiv,
Eminescu,
ratare,
risipitor,
talent
luni, 15 august 2016
Pentru a deveni o națiune de imbecili, n-avem nevoie de școală și de profesori!
Pentru a deveni o națiune de imbecili, n-avem nevoie de școală și de profesori. Dascălii pot crăpa de foame, pot fi supuși unor umilințe de neimaginat. Cine i-a pus să-și aleagă meseria asta?
Reiau postarea de pe Facebook a unei prietene de rețea, Ligia Crosman :
acum cateva zile am vazut-o intr-un supermarket aproape de casa pe profesoara mea de literatura universala din liceu ... o doamna deosebita, era si profesoara de germana si de rusa ... vreo sapte limbi straine stia printre care si poloneza ... efectiv nu pot scapa de imaginea ei ... am urmarit-o prin tot supermarketul ... mergea cu capul in jos, batrana, ponosit imbracata, aproape murdara si cu o privire dintre cele mai indurerate de mi s-a strans sufletul in mine... a cumparat niste fructe la pret redus dintre acelea care sunt mai mult stricate ... as fi vrut sa ma duc la ea si sa-i spun cine sunt dar n-am putut ... nu mai stiu in ce lume traim!
Răspund și eu cu o poezie a unui mare poet român, George Bacovia :
Cu voi
Reiau postarea de pe Facebook a unei prietene de rețea, Ligia Crosman :
acum cateva zile am vazut-o intr-un supermarket aproape de casa pe profesoara mea de literatura universala din liceu ... o doamna deosebita, era si profesoara de germana si de rusa ... vreo sapte limbi straine stia printre care si poloneza ... efectiv nu pot scapa de imaginea ei ... am urmarit-o prin tot supermarketul ... mergea cu capul in jos, batrana, ponosit imbracata, aproape murdara si cu o privire dintre cele mai indurerate de mi s-a strans sufletul in mine... a cumparat niste fructe la pret redus dintre acelea care sunt mai mult stricate ... as fi vrut sa ma duc la ea si sa-i spun cine sunt dar n-am putut ... nu mai stiu in ce lume traim!
Răspund și eu cu o poezie a unui mare poet român, George Bacovia :
Cu voi
Mai bine singuratic și uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În țara asta plină de humor,
Mai bine singuratic și uitat.
-O, genii întristate care mor
În cerc barbar și fără sentiment -
Prin asta ești celebră-n Orient,
O, țară tristă, plină de humor.
Pierdut să te retragi nepăsător,
În țara asta plină de humor,
Mai bine singuratic și uitat.
-O, genii întristate care mor
În cerc barbar și fără sentiment -
Prin asta ești celebră-n Orient,
O, țară tristă, plină de humor.
Etichete:
George Bacovia,
Ligia Crosman,
profesor,
școală
duminică, 14 august 2016
Jocuri de cuburi sau despre ingeniozitatea lui Nabokov
Se spune că Nabokov îl detesta pe Dostoievski. Spunea că scrie oribil și că personajele sale sunt ridicole. El, Nabokov, scrie cu o plăcută lejeritate, cu momente de orbitoare strălucire, când amănuntele anoste sunt implicate în exprimarea unor adevăruri revelatoare. Am citit Adevărata viață a lui Sebastian Knight, Polirom, 2011, cu o uimire mereu reînnoită de câte ori am dat peste un pasaj în care talentul rusului mă copleșea. Prin anii '78 ai secolului trecut aveam ideea de a scrie o carte despre o altă carte niciodată pusă în text. Am folosit ideea în Călugărul Negru, dar într-o formă oarecum distorsionată. Cu zeci de ani înaintea mea, Nabokov scria o carte despre un autor imaginar căruia îi inventează o operă și chiar exegeze pe marginea închipuitelor cărți. E ca un joc de cuburi colorate. Sebastian Knight este recompus din amintirile naratorului, relațiile personajului cu mama sa vitregă și cu cea naturală, din mărturiile prietenilor și iubitelor, ele însele figuri enigmatice și mai mult decât originale. Tehnica e cu atât mai interesantă cu cât Sebastian Knight este un tip retras, solitar, cu un comportament plin de ciudățenii. Sebastian Knight, fratele vitreg al naratorului, este un mare scriitor, cu o creație ignorată de marele public. Vorbeam despre detalii. Iată o mostră ( e ziua în care tatăl lui Sebastian moare în urma unui duel) :” Era o dimineață atât de întunecată, încât în clasă fusese aprinsă lumina, iar asta îmi provoca întotdeauna un fel de zumzăit enervant în creier. M-am întors acasă pe la trei și jumătate dpă-amiaza, cu sentimentul acela de slinoșenie pe care îl aveam mereu când veneam de la școală și care acum era sporit de lenjeria aceea care mă mânca.”(pag. 15) Nabokov este, cum am arătat și cu alt prilej, un pictor impecabil :” Mă văd pe mine însumi, un băiețel de patru sau cinci ani, ridicat pe vârfuri și foindu-mă ca să zăresc mai bine cutia de culori de lângă cotul în mișcare al fratelui meu vitreg : nuanțele lipicioase de roșu și albastru, atât de îndelung folosite încât se vede emailul lucind pe fundul fiecărei adâncituri a cutiei. Ori de câte ori amestecă Sebastian culorile în capacul concav de tinichea, se aude un clinchet ușor, iar apa din paharul aflat dinaintea lui e tulburată de pânze fermecate.” (pag. 17)
Portretele sunt de neuitat, dar modul în care Nabokov conduce acțiunea impresionează atât de mult, încât mă întreb dacă geniul presupune și o ingeniozitate ieșită din comun sau dacă aceasta din urmă poate fi echivalată, în planul valorii, cu geniul narativ al unui Tolstoi, simplu, natural, sănătos. Sebastian suferă de o boală de inimă, ereditară. Aflând că idolul său e pe patul de moarte, într-un sanatoriu, naratorul fuge acolo, cu speranța de a-l mai găsi în viață. Din pricina indicațiilor greșite ale angajaților spitalului, veghează o noapte întreagă somnul unui necunoscut, iar dimineața este informat că Sebastian murise cu o zi în urmă și fratele mai mic nu mai află secretul pe care scriitorul vrusese să i-l încredințeze. ”Oricare ar fi fost secretul lui, aflasem și eu unul, și anume că sufletul este doar un mod de a fi, nu o stare permanentă, că orice suflet poate fi al tău, dacă-i percepi și-i urmezi ondulațiile. Iar viața de apoi poate că este capacitatea plenară de a trăi în mod conștient în orice suflet vrei, în oricâte suflete, neștiutoare toate de povara lor schimbătoare. Așadar, eu sunt Sebastian Knight. [...] Sufleorul chel își închide caietul în timp ce lumina scade încet. Sfârșit, sfârșit. Toți se întorc la viața lor de zi cu zi ( și Clare se întoarce în mormânt) - dar personajul principal rămâne, căci, oricât de mult aș încerca, nu pot ieși din rol : masca lui Sebastian mi se lipește de față, asemănarea nu se șterge. Eu sunt Sebastian sau Sebastian sunt eu sau poate amândoi suntem cineva pe care niciunul dintre noi nu-l cunoaște.” ( pag. 221)
Portretele sunt de neuitat, dar modul în care Nabokov conduce acțiunea impresionează atât de mult, încât mă întreb dacă geniul presupune și o ingeniozitate ieșită din comun sau dacă aceasta din urmă poate fi echivalată, în planul valorii, cu geniul narativ al unui Tolstoi, simplu, natural, sănătos. Sebastian suferă de o boală de inimă, ereditară. Aflând că idolul său e pe patul de moarte, într-un sanatoriu, naratorul fuge acolo, cu speranța de a-l mai găsi în viață. Din pricina indicațiilor greșite ale angajaților spitalului, veghează o noapte întreagă somnul unui necunoscut, iar dimineața este informat că Sebastian murise cu o zi în urmă și fratele mai mic nu mai află secretul pe care scriitorul vrusese să i-l încredințeze. ”Oricare ar fi fost secretul lui, aflasem și eu unul, și anume că sufletul este doar un mod de a fi, nu o stare permanentă, că orice suflet poate fi al tău, dacă-i percepi și-i urmezi ondulațiile. Iar viața de apoi poate că este capacitatea plenară de a trăi în mod conștient în orice suflet vrei, în oricâte suflete, neștiutoare toate de povara lor schimbătoare. Așadar, eu sunt Sebastian Knight. [...] Sufleorul chel își închide caietul în timp ce lumina scade încet. Sfârșit, sfârșit. Toți se întorc la viața lor de zi cu zi ( și Clare se întoarce în mormânt) - dar personajul principal rămâne, căci, oricât de mult aș încerca, nu pot ieși din rol : masca lui Sebastian mi se lipește de față, asemănarea nu se șterge. Eu sunt Sebastian sau Sebastian sunt eu sau poate amândoi suntem cineva pe care niciunul dintre noi nu-l cunoaște.” ( pag. 221)
duminică, 7 august 2016
Erich Maria Remarque sau despre solidaritate
Nu mai am timp să scriu recenzii, dar voi prezenta în continuare, sumar, cărțile care îmi plac.
Erich Maria Remarque este una dintre slăbiciunile mele. El promovează valori morale care îmi sunt dragi, într-o formă literară mai mult decât onorabilă. Nu pot spune că e un mare scriitor. Dacă-l comparăm cu corifeii epocii, pare de nivel mediu. Dar e un scriitor adevărat. Obeliscul negru, Trei camarazi și Pe frontul de vest nimic nou sunt cărți foarte bune. Arcul de triumf ( personajul feminin e pe jumătate româncă! ), Soroc de viață și soroc de moarte și Întoarcerea din război sunt onorabile. În această vară am citit Iubește pe aproapele tău (Editura Romhelion, București, 1991, traducere de Camil Baltazar), însă nu mă pot pronunța asupra valorii literare a volumului, fiindcă sunt copleșit de conținutul textului. Calvarul evreilor din Europa, în pragul celui de-al doilea război, este magistral evocat. Dramatismul și veridicitatea situațiilor îl aduc pe cititor într-o stare de tensiune morală greu de exprimat în cuvinte. Personajele, bine conturate, trec necontenit granițe, înainte și înapoi, supraviețuind miraculos numai datorită solidarității pe care o manifestă. Sunt apatrizi, nu au cămin, hrană, protecție. Tot ce pot face e să se ajute unii pe alții. Ceea ce face Steiner pentru Kern și Ruth trece dincolo de frontierele oricărei religii și se încadrează în preceptul creștin atât de puțin respectat de creștinii cei mai smeriți : ”Să faci pentru aproapele tău mai mult decât faci pentru tine însuți!” Poveștile de dragoste ale lui Remarque sunt ușor edulcorate și îmi displac ( ca și în cazul lui Hemingway, dar s-ar putea să fie un moft al meu : am alergie la narațiunile sentimentale), însă ideea de prietenie străbate, ca un fir roșu, toată opera scriitorului și mă tulbură profund. Sunt și scene memorabile, demne de pana unui mare creator. La Praga, în sala de așteptare a Comitetului pentru ajutorarea emigranților, ticsită de oameni dintre care jumătate erau evrei, o fetiță se apropie de un bărbat cu capul în formă de pară și îi cere să îi arate vioara pe care el o ține într-o cutie. Apoi îl pune să cânte, iar bătrânul interpretează bucăți din Schumann și Schubert, proiectând o așteptare chinuitoare într-o lumină celestă. Dacă sacrificiul este cuvântul de ordine pentru eroii din Iubește pe aproapele tău ( Steiner le dăruiește tot ce are lui Kern și Ruth și se întoarce acasă, cu prețul vieții, pentru a o revedea pe soția sa, Maria, aflată pe patul de moarte), nu lipsesc torționarii, conformiștii și trădătorii. Ponderea lor este însă neînsemnată. Ca în toate cărțile sale, Remarque are umor. De pildă, drumurile personajelor centrale se întretaie cu ale unui individ obsedat în mod permanent să mănânce o găină friptă.
Iubește pe aproapele tău este o lectură antrenantă și emoționantă. Am ajuns, cu timpul, să cumpăr cărțile lui Erich Maria Remarque în mai multe exemplare, pentru a le putea dărui și altora.
Erich Maria Remarque este una dintre slăbiciunile mele. El promovează valori morale care îmi sunt dragi, într-o formă literară mai mult decât onorabilă. Nu pot spune că e un mare scriitor. Dacă-l comparăm cu corifeii epocii, pare de nivel mediu. Dar e un scriitor adevărat. Obeliscul negru, Trei camarazi și Pe frontul de vest nimic nou sunt cărți foarte bune. Arcul de triumf ( personajul feminin e pe jumătate româncă! ), Soroc de viață și soroc de moarte și Întoarcerea din război sunt onorabile. În această vară am citit Iubește pe aproapele tău (Editura Romhelion, București, 1991, traducere de Camil Baltazar), însă nu mă pot pronunța asupra valorii literare a volumului, fiindcă sunt copleșit de conținutul textului. Calvarul evreilor din Europa, în pragul celui de-al doilea război, este magistral evocat. Dramatismul și veridicitatea situațiilor îl aduc pe cititor într-o stare de tensiune morală greu de exprimat în cuvinte. Personajele, bine conturate, trec necontenit granițe, înainte și înapoi, supraviețuind miraculos numai datorită solidarității pe care o manifestă. Sunt apatrizi, nu au cămin, hrană, protecție. Tot ce pot face e să se ajute unii pe alții. Ceea ce face Steiner pentru Kern și Ruth trece dincolo de frontierele oricărei religii și se încadrează în preceptul creștin atât de puțin respectat de creștinii cei mai smeriți : ”Să faci pentru aproapele tău mai mult decât faci pentru tine însuți!” Poveștile de dragoste ale lui Remarque sunt ușor edulcorate și îmi displac ( ca și în cazul lui Hemingway, dar s-ar putea să fie un moft al meu : am alergie la narațiunile sentimentale), însă ideea de prietenie străbate, ca un fir roșu, toată opera scriitorului și mă tulbură profund. Sunt și scene memorabile, demne de pana unui mare creator. La Praga, în sala de așteptare a Comitetului pentru ajutorarea emigranților, ticsită de oameni dintre care jumătate erau evrei, o fetiță se apropie de un bărbat cu capul în formă de pară și îi cere să îi arate vioara pe care el o ține într-o cutie. Apoi îl pune să cânte, iar bătrânul interpretează bucăți din Schumann și Schubert, proiectând o așteptare chinuitoare într-o lumină celestă. Dacă sacrificiul este cuvântul de ordine pentru eroii din Iubește pe aproapele tău ( Steiner le dăruiește tot ce are lui Kern și Ruth și se întoarce acasă, cu prețul vieții, pentru a o revedea pe soția sa, Maria, aflată pe patul de moarte), nu lipsesc torționarii, conformiștii și trădătorii. Ponderea lor este însă neînsemnată. Ca în toate cărțile sale, Remarque are umor. De pildă, drumurile personajelor centrale se întretaie cu ale unui individ obsedat în mod permanent să mănânce o găină friptă.
Iubește pe aproapele tău este o lectură antrenantă și emoționantă. Am ajuns, cu timpul, să cumpăr cărțile lui Erich Maria Remarque în mai multe exemplare, pentru a le putea dărui și altora.
sâmbătă, 6 august 2016
Un vis ciudat, cu Sorin și Marinică Preda
Ieri a fost ziua în care s-a născut Marin Preda, autorul Moromeților.
În noaptea trecută am avut un vis ciudat, cu nepoții cunoscutului prozator. Se făcea că eu și Sorin eram în vizită la Marinică. Acesta începuse din nou facultatea, era în anul întâi și îi citea fratelui său, cu evlavie, începutul unei proze. Era slab, galben, tras la față. Lui Sorin tocmai îi apăruse un roman, Barabas. Avea fața plină și arăta prosper. Îl încuraja pe fratele său, bătându-l pe umăr, însă părea îngrijorat în legătură cu cronicile care încă nu apăruseră la Barabas. La rândul meu, încercam să-i ridic moralul, spunându-i că volumul său se va bucura de mare succes. Camera lui Marinică era o odaie mizeră, într-o cocioabă, cu pământ pe jos și cu pereții burdușiți. Două paturi țărănești, străvechi, erau așezate de-a lungul pereților. Lângă peretele opus ușii se afla o masă murdară, unde erau așezate filele încercării sale literare. Cineva vărsase apă pe jos, în colțul de după ușă. Atunci a intrat un rom negru la față ca un african. Sosise cu căruța și avea un bici în mână. Aștepta să mai apară cineva și s-a culcat direct pe jos, în balta de la picioarele noastre, având sub cap niște coli mototolite. Jenat, m-am ridicat de pe pat și l-am invitat să se întindă. N-a vrut și a insistat să rămână pe pământul gol, spoit în maro. Sorin s-a apropiat de mine și mi-a propus să scriem împreună un roman. Am acceptat, ne-am privit cu încredere unul pe altul, deși îmi spuneam în gând că acest lucru va fi imposibil. Aici visul s-a sfârșit brusc.
În noaptea trecută am avut un vis ciudat, cu nepoții cunoscutului prozator. Se făcea că eu și Sorin eram în vizită la Marinică. Acesta începuse din nou facultatea, era în anul întâi și îi citea fratelui său, cu evlavie, începutul unei proze. Era slab, galben, tras la față. Lui Sorin tocmai îi apăruse un roman, Barabas. Avea fața plină și arăta prosper. Îl încuraja pe fratele său, bătându-l pe umăr, însă părea îngrijorat în legătură cu cronicile care încă nu apăruseră la Barabas. La rândul meu, încercam să-i ridic moralul, spunându-i că volumul său se va bucura de mare succes. Camera lui Marinică era o odaie mizeră, într-o cocioabă, cu pământ pe jos și cu pereții burdușiți. Două paturi țărănești, străvechi, erau așezate de-a lungul pereților. Lângă peretele opus ușii se afla o masă murdară, unde erau așezate filele încercării sale literare. Cineva vărsase apă pe jos, în colțul de după ușă. Atunci a intrat un rom negru la față ca un african. Sosise cu căruța și avea un bici în mână. Aștepta să mai apară cineva și s-a culcat direct pe jos, în balta de la picioarele noastre, având sub cap niște coli mototolite. Jenat, m-am ridicat de pe pat și l-am invitat să se întindă. N-a vrut și a insistat să rămână pe pământul gol, spoit în maro. Sorin s-a apropiat de mine și mi-a propus să scriem împreună un roman. Am acceptat, ne-am privit cu încredere unul pe altul, deși îmi spuneam în gând că acest lucru va fi imposibil. Aici visul s-a sfârșit brusc.
Etichete:
Marin Preda,
Marinică Preda,
Moromeții,
Sorin Preda
vineri, 5 august 2016
Mesaj transmis de o profesoară de origine română care predă în Franța
Înainte de a scrie despre Erich Maria Remarque și Vladimir Nabokov, reproduc articolul lui Lăzăreanu Răzvan, postat pe www.expunere.com . Este un text menit să ne aducă rapid cu picioarele pe pământ, în condițiile în care am transformat școala într-un club al ignoranților agresivi.
O profesoară de origine română a transmis
un mesaj dur tuturor elevilor din România care se plâng de obicei de faptul că
nu le place la școală, dar și părinților și profesorilor din România care sunt
nemulțumiți de felul în care se „face carte” la noi. Doctorand la Universitatea
din Poitiers (Franța) și la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași,
Ana-Maria Constantin predă în prezent la un liceu de prestigiu din Franța, iar,
de curând, a postat pe Facebook o analiză comparativă asupra sistemelor de
educaţie din Franţa şi România, cu accent pe disciplina existentă în sistemul
francez.
”Nu știu câți dintre voi aţi văzut
filmul ‘Liceenii’. Era o frântură din educația care a dispărut acum 25 de ani.
S-au dus regulamentele școlare dure, s-au dus uniformele obligatorii și profii
exigenți. Eu încă am mai prins câțiva, în anii ’90, în fața cărora îmi mănânc
unghiile, ba mai ziceam și-un „Tatăl nostru” de frică să nu mă scoată la tablă. Azi, profesorii se plâng că elevii nu mai învață, că sunt mai bine
îmbrăcați ca ei, că la școală se face parada modei, atunci când elevii
catadicsesc să vină la școală. Dar nu vă spun mai multe, pentru că
știți și voi cam cu ce se mănâncă școala românească, cu milioane de absențe și
promovabilitate mediocră la Bacalaureat de când s-au pus camere video care
inhibă inspirația.
Nici să fii la catedră nu e mai bine, pentru că rezultatele
dezastruoase le sunt imputate profesorilor. Dacă se chiulește, e vina lor, că nu
știu să țină un curs care să-i atragă, care să le mențină interesul treaz, care
să-i țină la școală și să nu-i trimită pe stradă sau prin baruri. Dacă nu se
învață e tot vina lor, a profesorilor. Aceasta era situația când încă eram
profesoara în țară.Acum lucrez din nou în învățământ, în
Franța, la Lycée de La Rochelle.
Pentru că, un liceu care se respectă
are o reputație. Reputație care se construiește în ani și cu mult efort.
Reputația se face pe baza rezultatelor de mai sus, dar și prin absolvenții săi.
Absolvenții trebuie sa continue studiile sau să fie angajați. Pentru a ajunge la studii
universitare sau angajatul ireproșabil, liceul nu se joacă cu regulile. Regulamentul este foarte dur și dacă
vă povesteam de ,,Liceenii”, nu o făceam întâmplător.
Toată lumea are uniformă. Uniforma este obligatorie. Obligatorie este și coafura
fetelor, un coc micuț, ca și barba permanent rasă a băieților. Obligatorii sunt
și pantofii negri cu toc de trei centimetri pentru fete. Balerinii nu sunt
acceptați, cum nu sunt permise nici tocurile mai mari de trei centimetri. Cine
nu se încadrează este exclus de la cursuri sau mai bine zis, trimis acasă să se
schimbe. Dacă ai reușit să treci de prima selecție de la poartă, te poate
trimite acasă orice profesor sau Consilierul Principal Educativ care răspunde
de Viața Școlară. Și apoi, e problema ta dacă rămâi cu
absențe nejustificate. O să regreți cu ocazia consiliilor
clasei care se reunesc la fiecare sfârșit de semestru pentru a analiza situația
școlară și disciplinară a tuturor elevilor. Acolo, în ședință, de față cu toți
profesorii și directorii, absențele, excluderile, abaterile disciplinare sunt
tocate mărunt. Dacă exagerezi, poți fi sigur că n-o să ai o diplomă pe care să
scrie Lycée de La Rochelle Ci o diplomă oarecare, fără prea multă valoare.
Să revenim la regulament.
Știți că, în România, se filmează
orele cu telefonul mobil, că elevii se amuză între ei sau pe socoteala profesorului
care, vrând-nevrând, e profesorul lor. Ei bine, aici e absolut imposibil.
Telefoanele mobile nu sunt permise în incinta școlii (și nici în internat între
anumite ore, cum e ora de studiu sau după stingere) și orice folosire a
gadgeturilor mobile este sancționată simplu prin confiscare. Ulterior, aparatul
ajunge la Directorul Adjunct care judecă singur dacă și când îl returnează
proprietarului. Se poate ajunge la o lună, două, sau tot anul școlar. În
funcție de gravitatea faptei.
La ore, dacă nu ești disciplinat,
profesorul nu se încurcă cu tine. Nu ai chef de oră, te poftește afară, dar
nici asta nu e de bine, pentru că nu ai voie să părăsești liceul așa, când ai
tu chef. Practic ești obligat să rămâi în școală, ți se notează excluderea, și
o să lucrezi de unul singur la Viața Școlară. Ba, mai mult, o să mai primești
și o pedeapsă ca să nu te mai amuzi în ore în loc să asculți lecția.
Pedepse se dau ușor. Se numesc
„Rețineri”. O să faci teme, eseuri, pe diverse subiecte, în general legate de
greșeala făcută. Dacă ai fost lipsit de respect, o să scrii câteva pagini
despre respect și nevoia de respect. Dacă ai copiat, o să argumentezi cum
dăunează copiatul disciplinei școlare…
Dacă excelezi în greșeli o să faci
multe chestii practice. De exemplu, o să lucrezi pentru colectivitate la
restaurantul unde mănâncă elevii, o să faci curat prin școală sau la
spălătorie. Și vă spun sincer, nimic din toate astea nu e amuzant. Dar e
meritat. Greșelile meritate sunt asumate. O reținere sau o excludere pleacă în plic
la părinți care o retrimit semnată la școală. Ele rămân în dosarul elevului
pentru posteritate.
Absențele sunt foarte bine
supravegheate. Practic, sistemul îți poate arăta la orice oră cine nu e prezent
la cursuri și din ce motiv. Motiv necunoscut înseamnă că echipa de la Viața
Școlară pune mâna pe telefon și sună. Te sună pe tine, părinte sau tutore.
Părinții pot vedea și ei de acasă dacă odrasla e la școală au ba. Dacă
părintele e cu copilul acasă, sună la școală ca să-i anunțe absența și motivul.
Totul e contabilizat.
Dacă ai lipsit, când apari la școală
te prezinți cu carnetul personal pentru a justifica absența și a o reglementa
informatic. Părinții semnează absențele elevilor minori, majorii pot să și le
semneze singuri, în consecință de cauză.
Elevii și părinții au semnat
contractul cu școala. Contractul e lege și toată lumea se supune. Democrația… e
în altă parte”, este mesajul transmis de Ana-Maria Constantin în mediul
online, potrivit stiridiaspora.com
P.S. Am mai scris pe această temă și țin minte că o doamnă a intervenit energic, spunând că fiica ei nu învață carte, fiindcă învățătoarea e urâtă și... are mustăți.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)