luni, 28 decembrie 2009

Oraşul cu un singur locuitor. Scrisoare domnului Radu Aldulescu

În revista Litere, Nr.10, 2009, a apărut următorul articol:



Dragă Radu Aldulescu,

azi mi s-a întâmplat ceva extraordinar. Am întâlnit un domn care citise foarte multă literatură. Lucrează, cred, la Interne şi face parte din generaţia ziaristului Dan Gheorghe, ale cărui bloguri le citesc mereu cu interes. Închipuieşte-ţi că mi-am lăsat toate treburile şi am stat la taclale cu necunoscutul acela, câteva ore, despre Gogol, Călinescu, Iorga şi Caragiale. Întâlnesc destul de rar asemenea oameni şi mă consider norocos când dau peste ei. Cu câţiva ani în urmă citeam un articol publicat de dumneata în "România Literară". Te plângeai acolo că trăieşti printre oameni care nu au nicio legătură cu literatura şi cu preocupările pe care le ai. Mi-am amintit atunci de o idee pe care Nicolae Manolescu o avea în tinereţe, pe când făcea naveta la Câmpina, unde funcţiona ca profesor : scriitorul nu trebuie să trăiască printre alţi scriitori. E mult mai bine să îţi duci zilele printre oameni care nu bănuiesc ce fantasme visezi şi cum îţi flutură mintea. Apoi mi-am dat seama că, în felul acesta, cădem în capcana celui mai teribil exil. Pe mârlanul incult nu ţi-l poţi face niciodată prieten. Şi ce este mai trist decât o existenţă fără prieteni ? Mai mult, dacă află întâmplător că eşti autor şi nu l-ai codorisit cu operele tale, mitocanul nu se dă îndărăt să-ţi judece creaţiile după mintea lui îngustă, chiar dacă n-a citit un op în viaţa lui şi nu ştie cu ce se mănâncă literatura. Te va simţi că faci parte din altă lume şi te va urî de moarte. Te va ameninţa, ca pe Marin Preda, sau va identifica, în mod aberant, persoane reale, în paginile tale, pentru a întoarce întreaga comunitate împotriva ta, cum mi s-a întâmplat mie…
Mă gândeam la dumneata, Radu Aldulescu, ca la personajul din tabloul lui Giorgio de Chirico, "Oraşul cu un singur locuitor". Ştiu că eşti bucureştean şi ţi-aş sugera un exerciţiu. Să-ţi imaginezi că te plimbi printr-un Cişmigiu pustiu, că intri în sala unui cinematograf, unde rulează la nesfârşit acelaşi film neprivit de nimeni, că pe vitrinele librăriilor s-a pus un strat gros de praf, prin care abia îţi mai poţi întrezări romanele, trase acum în ediţii numeroase şi scumpe. Că nu mai circulă nicio maşină, că nu-ţi poţi cumpăra un covrig la un colţ de stradă. Ştiu că nu te omori cu mâncarea, dar cine îţi va mai vinde o revistă literară ? Să mergi noaptea, pe ploaie, prin oraşul pustiu, să nu mai întâlneşti picior de boschetar şi să te culci cu urechile ţiuind de atâta tăcere... De fapt, cam aşa se întâmplă cu toţi cei care vieţuiesc printre oameni cu care nu au nimic în comun.
Am avut apoi onoarea de a te cunoaşte personal. Datorez această bucurie fascinantei doamne Mădălina Ghiu. Mi-ai părut, la cei 55 de ani ai dumitale, un adolescent zvelt, sănătos, incredibil de tânăr. Fotografiile dumitale sunt mincinoase, fiindcă nu eşti deloc fotogenic. Ţi-am văzut camera pe care ţi-ai amenajat-o la Uniunea Scriitorilor, în podul imobilului şi, năucit de surpriză, te-am întrebat cu ce faci focul. Mai exact, de unde îţi procuri lemnele. Văzusem godinul, dar nu şi conducta de gaze. Mai târziu, acasă, mi-am făcut probleme că nu te-am avertizat că gazele pot fi foarte periculoase. Dacă se stinge focul şi ele continuă să iasă... M-am gândit, după câteva zile, dacă acum, când te izbeşti la fiecare pas de scriitori consacraţi, eşti fericit.
Personal, te consider un mare romancier. Am şi scris despre dumneata un articol în care te-am elogiat, argumentându-mi temeinic afirmaţiile. Eşti un talent rar, de prozator autentic, de rasă, cum n-am prea mai avut de la Marin Preda şi Petru Popescu încoace. Am spus că din degetele dumitale picură viaţă adevărată şi te-am numit "un romancier pursânge". În acelaşi timp, am trecut sub tăcere puţinele obiecţii pe care le am faţă de tipul de proză pe care o scrii. Aşa mi s-a părut drept. Aşa e cinstit, în condiţiile în care unor scriitori inferiori dumitale li se ridică osanale, li se dedică volume întregi şi li se arvunesc statui. Te admir şi pentru faptul că ai tăria să nu faci nimic altceva decât să scrii. Dumneata ar trebui să poţi trăi din scris, aşa cum făceau Rebreanu şi Sadoveanu. De trăit... supravieţuieşti, ca să spun aşa. Ai câştigat, ca şi Rebreanu, Premiul Academiei şi ţi s-au înmânat 1000 de lei noi. Şi Rebreanu câştigase acest premiu, dar ştii cu ce s-a ales autorul lui "Ion" din drepturile de autor ? Cu casă în Bucureşti, casă la Valea Mare, pe lângă Piteşti, şi un superautomobil... Ştii, Radu Aldulescu, ce maşină avea Rebreanu ? Un Rolls Royce ! Dumitale, dacă ai mai fi fumat, banii obţinuţi ţi-ar fi ajuns, o scurtă perioadă, pentru ţigări. Aşa, chiar că nu-ţi folosesc la nimic. Şi eşti un autor celebru. Dar hai să-ţi spun un secret. Într-o lume în care valorile ca dumneata sunt atât de preţuite, încât riscă să moară de foame, am ajuns să mă simt bine singur. De aproape treizeci de ani trăiesc numai în localităţi cu un singur locuitor... Tot câte un singur locuitor au şi oraşele în care îşi duc existenţa pământească şi alţi câţiva scriitori. Dar de ce să disperăm ? Mai ţii minte ce ţi-am scris, acum doi ani, prin intermediul Mădălinei Ghiu ? Îmi aduc aminte perfect : "Nu te nelinişti că trăieşti departe de viaţa literară. Acolo unde eşti dumneata, Radu Aldulescu, este şi literatura română."

Şerban Tomşa

sâmbătă, 26 decembrie 2009

Sărbători fericite tuturor prietenilor !

Urez sărbători fericite tuturor prietenilor care citesc acest blog, celor care nu-l citesc, oamenilor care mă iubesc şi pe care îi iubesc.


Umilinţa de a fi profesor în România

Acum vreo două zile am fost anunţat că fiecărui cadru didactic i se oferă 130 de lei noi, pentru a-şi cumpăra cărţi... Dar nu oricum... Trebuie să ducem câte o factură din perioada 25 decembrie-2 ianuarie... Eşti obligat, adică, să achiziţionezi cărţi numai în intervalul de timp amintit... Altminteri, trebuie să dai banii înapoi...
Nu e înjositor ? Să ţi se dea, ca unui cerşetor, o sumă derizorie, ca să-ţi iei câteva volume amărâte... Chestia asta mi se pare incredibilă chiar şi pentru România zilelor noastre, unde te poţi aştepta la orice....

miercuri, 23 decembrie 2009

O reîntâlnire cu trecutul probabil şi cu viitorul imposibil. O idee a poetului Valentin Emil Muşat

Când ninge, devin un personaj într-o poveste despre care simt că se va termina bine şi al cărei autor îmi rămâne necunoscut. Nu mai păşesc pe stradă, ci mă răsfăţ între paginile unei cărţi nescrise...
Când ninge, mă simt un zeu fericit. Lucrul acesta se întâmplă de când eram copil şi nu este bucurie mai mare decât să văd lumea anulată şi reinventată de câţiva fulgi de nea. Poate că zăpada este cel mai mare artist. Din câteva tuşe, reînnoieşte întreg Universul. În liceu şi în primii ani de facultate visam ninsoarea, cu o noapte înainte ca ea să-şi facă miraculoasa apariţie... Îi anunţam pe colegi încă de la prima oră :
- Astăzi va ninge !
Şi, pe la ora nouă, începea vraja...
Eram îndrăgostit, pe vremea aceea de o colegă, Mariana U., căreia nu am îndrăznit să-i adresez niciodată cuvântul... Tot atunci, în nopţile de miercuri spre joi, visam că scriu, de fiecare dată, două poeme pe care le transcriam îndată ce mă trezeam. Erau cele mai bune poezii pe care le reuşeam, iar Geo Dumitrescu mi le publica în "România literară" şi "Luceafărul"... Semnam cu pseudonimul George Vlăsceanu.
Pe urmă, când eram prieten cu Nino Stratan, întâmpinam totdeauna prima ninsoare împreună, plimbându-ne prin viscol, îmbrăcaţi sumar şi cu capetele descoperite, din Grozăveşti până în Cotroceni şi înapoi...
Magia iernilor a continuat până la Revoluţie. Beam vin, făceam pârtii, spărgeam lemne şi modelam oameni de zăpadă. Aşa m-a prins Revoluţia ! Îmi pierdusem orice speranţă de de viitor, renunţasem să mai scriu şi, într-o pauză de despicat butuci, i-am văzut, în ziua aceea ficţională, pe Ion Caramitru şi Mircea Dinescu urlând pe micile ecrane :
- Fraţilor, dictatorul a fugit !
Am chemat prietenii, un preot ortodox şi un profesor, am scos vin proaspăt şi am închinat în cinstea marii schimbări...
Ce a rămas din speranţele noastre ? Nimic... Şi nici nu vreau să mai vorbesc despre acest subiect...
Aseară, într-o convorbire cu Valentin Emil Muşat, cunoscutul poet din Vălenii de Munte, am auzit următoarea idee :
- Bătrâne, putem face un lucru în legătură cu prietenia noastră.
Cu Emil vorbesc des la telefon, dar nu l-am văzut din 1981...
- Ce putem, bătrâne ?
- Putem închiria de la nişte studenţi o cameră în Grozăveşti sau în 6 Martie şi ne reunim ca în tinereţea noastră fabuloasă, de acum treizeci de ani. Cei care mai suntem în viaţă, destul de puţini... Deşi nu suntem bătrâni...
- Extraordinar, am sărit eu în sus. Când s-o facem ? La vară ? Adică până a nu muri încă...
- Da, a zis Emil, s-o facem în primăvară, dar să nu murim atunci, în toiul petrecerii...
Şi a rămas lucru stabilit : îi vom suna pe toţi foştii căminişti şi necăminişti care mai trăiesc prin campusurile unor universităţi , la umbra salcâmilor lui Marin Preda sau pe sub prunii de la poalele Carpaţilor...
După ce am închis telefonul, am rămas visător. Dacă faci un lucru temeinic şi ai parte de bucurii, simţi nevoia să-l repeţi. Dacă ratezi o acţiune, vei reuşi a doua oară ? Revoluţia noastră şi-a ratat ţintele... Şi atunci ?

luni, 21 decembrie 2009

Cum "ar fi fost" blogul lui Nichita Stănescu ?

Se apropie Marea Zi a Naşterii lui Hristos în noi şi mă gândesc cum ar fi fost blogul lui Nichita ?
Nu cum ar fi arătat... Cum "ar fi fost" ?
Ce ar fi scris Nichita pe el ?
Cine l-ar fi citit ?
Cum ar fi sunat comentariile ?
Cum ar fi răspuns Nichita la părerile altora ?
Ar fi căutat Nichita să câştige bani, cu blogul său ?
L-ar fi întrebat cineva pe Nichita de ce îl cheamă Nichita ?
L-ar fi întrebat cineva de ce bea vodcă ?
Cât ar fi înţeles ei din ce scria el ?
Cât s-ar fi bucurat când ar fi descoperit pe cineva care să fie "congruent" cu el ?
Cum l-ar fi privit cei care nu-l apreciau ?
Cine nu-l "înţelegea" pe Nichita ?

Sunt sigur că toate răspunsurile la întrebările de mai sus ar fi fost luminoase... Nichita descoperise iubirea ca principiu universal pe cont propriu...
Îmi amintesc un articol scris de Nichita, în "România literară", despre Marin Preda, cu prilejul împlinirii, de către marele romancier, a vârstei de 50 de ani. Nu am textul la îndemână, dar reproduc cu exactitate :
"Mai întâi, mi-a părut rău şi zgârcit." Genială definiţie a unei proze extraordinare, de adânci intuiţii existenţiale, de către un poet imponderabil ! Pe urmă, Nichita o dă la întors şi spune că Preda era rău şi zgârcit cu sine, dar altruist cu cititorii, etc. Să vedem care era şi părerea lui Marin Preda despre Nichita. Tot cel din urmă povesteşte cum, într-o dimineaţă, a fost oprit de Preda, care nu prea îl saluta şi care i-a spus "încântat" :
- Monşer, dumneata ai talent literar ! Mi-a demonstrat, azi-noapte, prietenul meu Lucian Raicu !
Cu alte cuvinte, Marin Preda nu crezuse despre Nichita nici măcar că are o brumă de talent !
Uluitor, incredibil... Iată cazul a doi mari scriitori - după păreri aproape unanime, cei mai reprezentativi ai epocii lor -, care nu se "gustau" unul pe celălalt, dar se respectau... Fiecare bănuia că, dincolo de antipatia personală, există ceva valoare în celălalt... Dar erau mari scriitori...

Ţigara lui Nichita, bustul lui Preda şi subconştientul nostru

- Ştii că i-au ridicat un bust lui Marin Preda în satul lui ? mi-a zis directorul şcolii într-o zi.
- Şi sticla de whisky unde i-au pus-o ? În buzunar ? a sărit un domn pe care îl cunosc de mult timp şi care voia să fie sarcastic.
Sigur, ştie toată lumea că Preda n-a luat la rând, cu maşina, şanţurile şi podeţele, n-a intrat în alte vehicule, n-a căzut de pe poduri, rupându-şi mâinile, nu şi-a făcut nevoile pe el...
M-am abţinut să-i dau o replică, încercând, pe cât e omeneşte posibil, să nu-mi jignesc amicii. Dar uneori, după repetate măgării ale unora, ripostez într-un mod specific... În treacăt fie spus, bărbatul respectiv - de care, câţiva ani, am fost foarte apropiat - nu dispreţuieşte licorile lui Bachus, ba dimpotrivă, însă nu mi-am propus să-l ridiculizez : în materie de băutură, foarte mulţi bărbaţi ajung / ajungem în situaţii jenante.
În momentul acela mi-am adus aminte de o altă scenă, relatată cândva de un prieten. „Treceam, mi-a povestit acesta, dinspre Piaţa Amzei către Calea Victoriei, la câteva luni de la moartea lui Nichita Stănescu. În faţa mea era un bloc, cu un balcon afumat sau o fereastră arsă uşor. Nu mai ţin minte bine, au trecut atâţia ani de atunci... În orice caz, era evident că în apartamentul acela izbucnise odată un incendiu.
- Ia uite, bă, colo, hă, hă, hă..., am auzit o voce de prostovan în spatele meu. Acolo a stat beţivanu’ ăla, hă, hă, hă…
- Hă, hă, hă, a lătrat altcineva, aprobator.
Am întors capul şi am văzut doi haidamaci, înalţi, supraponderali, cu capetele umflate, ochii înecaţi în grăsime şi fălcile stacojii. Erau, probabil, doi ţărani tineri, care îşi vindeau produsele în piaţă. Au stat pe loc şi s-au desfătat îndelung cu ceea ce le provocase râsul.
- A luat foc, bă, hă, hă, hă... Dă la ţigare, hă, hă, hă... S-a îmbătat ca porcul şi...
Mi-am dat seama că vorbeau despre Nichita şi am încremenit. M-am mai uitat o dată la ei şi am înţeles, după vinişoarele roşii care le împânzeau obrajii, că nu erau dintre cei care refuzau câteva ţuici sau o găleată cu vin. Nu erau, în mod cert, dintre cei care beau cu paharul... Câtă lipsă de respect ! „
Povestirea prietenului meu m-a impresionat neplăcut. Păi, m-am gândit, măcar atâta lucru să înţeleagă şi ăia din viaţa şi opera lui Nichita. Băutura era singurul element de limbaj comun între ei şi Nichita. Şi, judecându-l pe marele poet, aveau impresia că îl înţeleg. Am văzut pe cineva, la televizor, făcându-l prost pe Patapievici. Atenţie, nu pe oricine... Patapievici e cineva, un intelectual strălucit, un om cu operă, etc. A-l face prost pe Patapievici era culmea împlinirii unui destin... Vor mai existând pe undeva, în lume, oameni care să considere că realizarea vieţii lor este că l-au văzut pe Varga Llosa cu un pahar la gură ori că s-au întâlnit cu Bukowski, în timp ce acesta era beat ? Mă îndoiesc.
I-am mărturisit, cu ani în urmă, unui prieten care a făcut ceva studii în domeniul psihologiei, că nu înţeleg de ce unii oameni condamnă la alţii ceea ce ei înşişi fac cu asupra de măsură. Dar nu se uită niciodată în oglindă. Se laudă cu isprăvile lor, în vreme ce pentru aceleaşi păcate, îi judecă pe alţii...
- În primul rând, oamenii de tipul ăsta au sentimentul culpabilităţii bine ascuns în subconştient. De fapt, vorbind despre ceilalţi, ei râd de ei înşişi. Fac parte dintr-o categorie socio-profesională ai cărei membri au sentimentul că ei ar fi făcut mai mult decât Patapievici, dar nu au vrut sau nu au avut condiţii, etc. Sunt oameni care ar vrea să fie cineva, să se afirme cu nimicuri... Mai exact, aruncând cu noroi nu în oricine, ci în oameni lăudaţi de alţii. Au ce au cu elitele : Liiceanu, Pleşu... Este imposibil să-i eviţi cu totul sau să le explici că nu orice ţaţă trebuie să se simtă obligată să-şi dea cu părerea despre Marquez... Totuşi, e o mare greşeală să accepţi în anturajul tău astfel de persoane. Ce e stupefiant e că în societatea nostră au apărut ţaţele masculine care dau cu gura şi mănâncă rahat – al altora ! – pe toate canalele de televiziune. Ei sunt atât de limitaţi, încât dacă vor vedea că te pişi, vor spune că nu mai ai niciun merit...
În discuţie s-a băgat şi băiatul gazdei, elev în primul an la un liceu bucureştean de prestigiu.
- Adică, a zis băiatul, dacă viaţa unui poet e receptată ca o poveste... la nivelul acesta, un beţiv va înţelege că Nichita, să zicem, a fost sau nu beţiv... Un afemeiat va pricepe că autorul a fost sau nu un rostogolitor de femei... Un cetăţean obsedat de ideea de a face avere se va interesa dacă poetul a fost sau nu gospodar... Şi aşa mai departe. E o percepere a literaturii la nivel epidermic. Ce să le ceri ăstora ?
- Păi, cam nimic, am spus, ruşinat.
- Proştii vor urmări numai trivialul dintr-o carte ori din viaţa unui artist, cei care se pricep o vor evalua din punct de vedere estetic. Dacă... E evident că mulţi nu vânează decât „toate micile mizerii” din existenţa pământească a unui creator....Dacă artistul nu va corespunde modelului de succes al "criticului" său, va fi socotit un prost...
- Mai pricepi şi tu câte ceva, dar realitatea nu e chiar aşa de schematică, a spus cu indulgenţă tatăl său, psihologul.
- Şi ce ar fi de făcut ? mi-a luat vorba din gură elevul.
- În niciun caz să te apuci să le demonstrezi că Nichita e mare, etc. Nu ai cum... Nu-i vei convinge în veci. Au alt cod de comunicare cu lumea. Ca să înţeleagă ceva, ar trebui să fi citit nişte cărţi... Pur şi simplu, părerile lor nu contează. Şi, încetul cu încetul, vor învăţa şi ei lucrul ăsta. Şi vor mai afla ceva : că fiecare e liber să trăiască după cum doreşte şi că e cel puţin ruşinos să încerci să-i impui cuiva "concepţiile" tale... Mai mult chiar, când „râd” de cineva, îşi pun singuri diagnosticul... Chestia aia cu hoţul care strigă „-Hoţii !” e fundamentată psihologic...
- Păi, mare lucru nu mi-ai spus, mi-am exprimat eu dezamăgirea. Toată poliloghia ta încape în câteva vorbe ale bunicului : când îi respecţi pe alţii, te respecţi pe tine...

joi, 17 decembrie 2009

Despre prietenie, cu dragoste...

Emily Dickinson a scris cândva : "A publica nu este treaba poeţilor ; să fii poet este totul, să fii cunoscut ca poet este nimic. "
Admirabil spus, nu ? Şi atunci ne putem întreba de ce dau toţi scriitorii şi artiştii din coate să fie recunoscuţi, să se afirme, să devină celebri ? Mister. Nu procedează ei oarecum ca şi politicienii ? Putem presupune că vor să câştige şi ei ceva de pe urma muncii lor. "O pâine mai albă", după cum mi-a explicat, pe vremuri, un romancier optzecist, nepot al unui scriitor român foarte important... Omul era realist şi voia să-mi spună că un scriitor ar trebui să trăiască din scris. Ca Sadoveanu, ca Rebreanu, ca atâţia alţi numeroşi scriitori multimilionari - şi uneori fără pic de valoare ! - din Occident. Dacă eşti necunoscut, mori de foame. Ce e cu adevărat special în România este că o poţi duce foarte greu chiar dacă eşti un autor celebru şi foarte mare, cum se întâmplă cu extraordinarul Radu Aldulescu.
De fapt, altceva voiam să spun. Când era elevă de gimnaziu, fata mea m-a întrebat :
- Poţi să-mi zici şi mie câteva cărţi care au ca temă prietenia şi dragostea ?
- Da, am spus fără să clipesc, romanele lui Erich Maria Remarque. „Obeliscul negru”,de pildă, este demenţial…
- Şi altele ?
- Păi, “Marele Gatsby “ de Scott Fitgerald , “Zorba Grecul “ de Kazantzakis…
- Toate sunt capodopere ?
- Nu. Unele sunt foarte valoroase, altele, doar emoţionante.
- Şi de unde îţi dai seama că unele au valoare şi altele nu ?
- Asta e treaba criticilor literari. Mie îmi plac atât cărţile nerecunoscute de nimeni, cât şi cele lăudate de toată lumea.
- Nu înţeleg.
- Cum să-ţi spun… Îmi place să simt şi ca un copil, şi ca un camionagiu, şi ca un ţăran, şi ca …Boris Vian…
- Poţi ?
- Încerc. Am ceva imaginaţie…
- Dar cum aş putea, totuşi, să recunosc o capodoperă ?
- Cred că e o treabă simplă . Priveşte munţii înzăpeziţi, norii care se perindă pe cer, un cireş în floare, o cascadă, o femeie frumoasă care surâde cuiva… Ce-ţi spun toate astea despre cine le-a creat ?
- Nimic. N-au fost create de mână omenească.
- Vezi ? Cam aşa e cu capodoperele : înţelegi de la prima vedere că n-au fost gândite de o minte… obişnuită.
- Şi la ce se referă marile cărţi ale lumii ?
- Exact la ce te interesează pe tine. Mai toate vorbesc despre iubire şi moarte, prietenie şi trădare. Numai că fiecare le vede altfel… Cei mai mulţi le-au pierdut sau nu le-au avut niciodată…
- Dar de ce scriu oamenii despre aceste lucruri şi nu le trăiesc ?
- Prea multe vrei să ştii… Pentru că în realitate nu găseşti niciodată frumuseţea din vis… Pentru că numai astfel putem modela lumea după gustul nostru… Pentru că suntem nişte fiinţe care au numai picioarele pe pământ… Restul…
- Destul, a strigat fata. Aproape că am înţeles.
Şi a ridicat receptorul telefonului care suna cu insistenţă.

marți, 15 decembrie 2009

"Ninge cu fulgi cât ceştile de cafea..."

Rândurile care urmează pornesc de la o premisă falsă. "Care e cel mai sau cea mai" este o întrebare care nu are ce să caute în literatură. Totuşi, de dragul unor răspunsuri frumoase, voi risca... Ar fi interesant un joc pe bază de întrebări :
1. În cărţile cui există mai multă cruzime ?
2. În opera cui apare mizeria umană, în toată măreţia ei ?
3. Care este cel mai dostoievskian personaj din literatura română ?
Şi aşa mai departe.
M-aş hazarda să spun că ştiu câteva răspunsuri. E necesar să precizez că acestea sunt valabile numai pentru mine, fiindcă ele corespund doar gustului meu.
De pildă, mi se pare că în cărţile lui Hemingway şi ale lui Erich Maria Remarque se bea cel mai frumos. Şi, poate, cel mai mult. Vă amintiţi ce se bea în "Arcul de triumf " ?
Mai cred că în Dostoievski, Marquez, Aitmatov, Scott Fitzgerald, Knut Hamsun, Nabokov, Marin Preda, Radu Aldulescu şi Nicolae Breban, există cele mai reuşite scene de dragoste. În opera lui Preda secvenţele cu pricina sunt de o naivitate uluitoare. Dar sunt admirabile !
Este evident, pentru mine, că în cărţile lui Charles Bukowski, Henry Miller şi Céline, trivialul este la el acasă, fiind convertit în artă de o viziune artistică novatoare şi îndrăzneaţă. La noi excelează, în acest sens, Ştefan Agopian şi Dumitru Ungureanu. Şi mai sunt şi alţii, mai tineri.
Mă obsedează ninsorile. Toate cărţile mele se sfârşesc în decoruri hibernale, cu ninsori frumoase... Pe vremuri, Ion Stratan îmi dedicase un poem care începea aşa : "Ninge cu fulgi cât ceştile de cafea..." Chiar, în ce romane ninge mai frumos ? Poate în "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe " de Fănuş Neagu şi în povestirile aceluiaşi... Cu nimic mai prejos sunt viforniţele din nuvelele lui Bănulescu - e extraordinar "Un viscol de altădată" ! - şi romanele norvegienilor Knut Hamsun şi Johan Bojer. Nu-mi dau seama ce scriitor rus descrie cele mai frumoase viscole... Să zic că pe Dostoievski nu-l interesează prea mult peisajul ? De altminteri, în Dostoievski totul este la superlativ : şi iubirea, şi umilinţa, şi iertarea (sublimă ! ), şi vinovăţia se manifestă cu cea mai mare intensitate...

duminică, 13 decembrie 2009

Pe falezele de marmură

E fascinant destinul scriitorului, eseistului şi gânditorului german Ernst Jünger ( 1895-1998 ) ! A trăit 103 ani şi nu a primit Nobelul, fiindcă a avut opinii de dreapta şi a făcut parte din armata lui Hitler !
Recitesc capodopera "Pe falezele de marmură" şi îmi dau seama că Jünger este un prozator extraordinar de modern, ilustrând, în literatura europeană, utopia negativă şi prezentând, ca trăsătură particulară, un artificial pictural, de mare rafinament. Iată două exemple :
"La amiază, când arşiţa mare fierbea strugurii, în schit domnea o răcoare ce te înviora, nu numai fiindcă avea pardoseala de mozaic, după stilul sudic, ci şi pentru că unele din încăperile lui erau scobite în stâncă. Totuşi, la ceasul acesta îmi plăcea să stau tolănit pe terasă, ascultând pe jumătate adormit ţârâitul ca un scârţâit pe sticlă al greierilor. Atunci pătrundeau în grădină fluturi mari şi zburau către talgerele de flori ale morcovilor sălbatici, iar pe lespezi se soreau şopârle lipite de piatră. În sfârşit, când nisipul alb al cărării şerpilor scotea flăcări în arşiţă, viperele-lance se târau încet pe el şi îndată îi dădeau înfăţişarea unei inscripţii cu hieroglife."
Imaginea micului Erio hrănind cu lapte viperele roşii este memorabilă :
"Viperele se jucau în jurul lui pe jumătate ridicate de la pământ şi-şi legănau încolo şi încoace, în pendulări repezi, peste creştetul lui, grelele capete triunghiulare. Şedeam pe terasă şi nu îndrăzneam să-l strig pe Erio al meu, la fel cum nu cutezi s-o faci când vezi pe cineva păşind în somn pe o culme abruptă."
Puţină naraţiune, dialoguri inexistente. Jünger este descriptiv, dar excepţional...

joi, 10 decembrie 2009

Zâmbetul lui Meg Ryan şi nefericirea prinţeselor trădate

Sunt nu numai actori, dar şi persoane care spun mai multe doar cu un zâmbet, o privire sau o mişcare uşoară. Un gest al lui Richard Burton valora infinit mai mult decât tiradele nesfârşite ale altora.
Zâmbetul lui Meg Ryan are ceva special. E ca şi cum s-ar aprinde o lumină, într-o noapte întunecoasă şi mohorâtă de noiembrie, pe o stradă mărginaşă. Şi după ce totul devine fosforecent, începe să ningă... Citesc pe faţa acestei actriţe toate visele de fericire ale tuturor femeilor de la Facerea Lumii încoace, iubire neîmpărtăşită, spectrul bătrâneţii şi al sfârşitului, durere mascată cu demnitate, umilinţă, pecetea unui destin meschin, nemeritat şi puţină, foarte puţină speranţă...
Te iubesc, Meg Ryan, şi aş vrea să-ţi dăruiesc jucăria celestă pe care o aştepţi de când te jucai cu păpuşile şi despre care crezi că îţi va aduce fericirea ce deocamdată ţi se pare interzisă...

miercuri, 9 decembrie 2009

Atâtea zile de luni...

- Eşti trist şi nu înţeleg de ce, spune Samuraiul. E luni şi şapte răsărituri de soare ne aşteaptă la orizont...
- În viaţa mea au fost nenumărate zile de luni şi miercuri, câteva de sâmbătă, dar nu am trăit niciodată o duminică, zice Succesorul.

marți, 8 decembrie 2009

Pe infinitele cărări din palma ta stângă...

Un copil merge cu ochii închişi, pe căile desenate în palma ta stângă. Caută pe cineva ascuns dincolo de o colină, în ramurile unui arţar sau pe partea întunecată a lunii. Îi e teamă să-ţi privească linia inimii, dar o ia, cu bucurie, pe cărarea norocului... Poteca pe care păşeşte trece prin pâlcuri de ierburi înalte. În apropierea râului, o căprioară îl priveşte cu ochi umezi... Mestecenii şi-au suflecat pantalonii şi îşi agită cu frenezie, pe cer, ramurile. Undeva sus, pe un deal, o fată stă jos, cu o carte în faţă. Urcă mereu şi panta dealului devine din ce în ce mai abruptă. Obosit, băiatul cade cu faţa în jos şi adoarme înainte de a trece peste culmea înaltă. Te vede pe tine trecând peste apele nopţii, dar nu-ţi poate vorbi. Ar vrea să-ţi dăruiască ceva, dar te-ai dizolvat deja în lumină... Din toate bibliotecile lumii şi-au luat zborul cărţile migratoare. Filele fâlfâind acoperă lumea şi îţi şoptesc numele.
"Voi trimite cuvintele să te îmblânzească, gândeşte băiatul. Le voi trimite la tine şi când se vor întoarce, îţi voi modela chipul din ele. Nu vreau ca tot ce-mi va aminti de tine să fie doar o fluturare a mâinii..."

luni, 7 decembrie 2009

Sărbători şi biblioteci

Visez să mut biblioteca profesorului Peter Kien, din "Orbirea" lui Elias Canetti, în decorul de basm al Siberiei înzăpezite şi să-mi petrec sărbătorile în linişte, citind în faţa unui cămin în care ard butuci de pin uscat...
Am fost multă vreme curios să ştiu dacă în astral este vreo bibliotecă. Ei, bine, mentorul meu iluminat, Maestrul în Reiki şi în Karuna Reiki Niculina Marian, şi prietenul Dan Ioaniţescu mi-au comunicat că există aşa ceva în Akasha... Cărţile au coperţile legate în cuarţ. Ce minunăţie !

duminică, 6 decembrie 2009

Nichita Stănescu luându-i un interviu lui Emil Botta

Pe vremea când era redactor la o revistă literară foarte importantă, Nichita a fost trimis să-i ia un interviu lui Emil Botta. Nichita era tânăr, Emil Botta mai avea puţin de trăit. Ambii erau poeţi mari, refuzau realul şi se comportau atipic : Nicolae Manolescu mărturiseşte undeva că amândoi poeţii aveau un fel de a fi total nefiresc, care te deruta când încercai să comunici cu ei. Nichita povestea că în odaia în care l-a primit Botta nu încăpeau decât un pat, un cuier şi un raft cu câteva cărţi. Vă puteţi imagina ceva mai fascinant decât întâlnirea dintre cele două legende literare care trăiau în curcubeul orbitor al cuvintelor ? Nichita spunea că luase cu el şi o sticlă, dar nu-şi mai amintea dacă îi băuseră conţinutul "din palme" sau folosiseră pahare... N-a mai fost vorba de niciun fel de interviu... Cei doi au discutat despre magia poeziei şi vânarea frumuseţii. Aş fi dat orice să fi putut asista la discuţia lor. Sau să văd înregistrarea convorbirii pe care au avut-o. Se ştie însă că, în istoria umanităţii, cele mai frumoase şi înălţătoare momente nu au fost înregistrate de nimeni...

vineri, 4 decembrie 2009

Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu

În anii '50 ai secolului trecut, Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu erau doi poeţi foarte tineri, în plină ascensiune. Amândoi au devenit rapid celebri. Mai întâi Labiş. Puţin mai târziu, Nichita. Labiş era mai tânăr decât Nichita cu doi ani...Ceea ce nu se ştie este că Nichita a avut un adevărat "complex Labiş", fiind tot timpul intimidat, inhibat de prezenţa fizică şi poemele autorului "Morţii căprioarei".
"Când eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma, alături de alţi viitori scriitori, "Şcoala de Literatură", povestea Nichita unor prieteni, în 1979. Într-o zi, în pauză, am auzit cum o proastă de colegă urla ca un megafon :
- Stimaţi tovarăşi, printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie...
Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic... Ne-a recitat poemul "Moartea căprioarei"... Am fost copleşit... Până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labiş recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu... După asta mai mâzgăleam şi eu câte o poezie. Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten.
- Da, e drăguţă, strâmba din nas prietenul. Îmi pare rău însă să-ţi spun că Nicolae Labiş a scris şi el o poezie pe această temă. A lui e genială, incomparabilă... E mai originală, are imagini mai reuşite, e o minune, ce mai...
Scriam o poezie de dragoste şi o arătam unei colege care îmi plăcea.
- Sigur, versurile tale sunt simpatice, spunea fata condescendent. Dar se compară ele cu celebrele versuri ale lui Labiş : "Azi m-am îndrăgostit, e-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu"... ? Mai încearcă, până la urmă nu-i rău deloc, spunea ea plictisită şi se îndepărta.
Ajunsesem să încui uşa când scriam ceva, de parcă aş fi săvârşit o crimă... Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labiş şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs... În general, mă prefăceam că nu scriu nimic. Apoi s-a întâmplat groaznicul accident în care a pierit Labiş. Am suferit mult pentru dispariţia talentatutlui poet, pe care îl iubeam cu toţii şi pe care îl consideram liderul generaţiei noastre. El a trecut din viaţă direct în legendă... Peste un an sau doi, mă plimbam prin Cişmigiu cu prima mea iubită-scriitoare ( o poetă celebră în epocă, dar nu-i dăm numele - n.n.). Îi recitam din Rilke şi din poemele mele.
- Ştii cu cine m-am... culcat eu prima dată ? m-a întrebat fata pe neaşteptate şi fără nicio legătură cu ceea ce-i spuneam eu.
- Nu ! Cu cine ?
- Cu Nicolae Labiş !
Ah, m-am gândit, Labiş ăsta nici mort nu mă lasă să trăiesc...
Treaba e, bătrânilor, că eu n-am îndrăznit niciodată, cât a trăit Labiş, să public vreo poezie. Labiş a murit în decembrie 1956, iar eu am debutat în primăvara lui 1957..."

P.S. "Mărturisirea" lui Nichita mi-a fost comunicată de un poet optzecist. Am verificat corectitudinea unor informaţii din monologul autorului celor "11 elegii" : într-adevăr, Nichita a debutat în martie 1957, cu trei poezii, în revistele "Tribuna" şi "Gazeta literară".
Am revenit puţin asupra textului, amintindu-mi exact ritmul rapid al dialogului purtat de Nichita cu iubita lui. A mai fost şi o înjurătură la adresa lui Labiş, dar n-am mai reprodus expresia...

joi, 3 decembrie 2009

O întâmplare cu Marin Preda

Prin 1980, Marinică, nepotul scriitorului Marin Preda, mi-a reprodus o confesiune a marelui romancier. Întâmplarea care urmează trebuie să fie privită cu rezerva pe care o avem în faţa unor fapte pe care le cunoaştem la a doua mână şi care pot fi suspectate că au fost "cosmetizate".
Se ştie că nimeni nu este profet în satul lui şi nici Preda nu a făcut excepţie de la această stare de fapt. Erau câţiva "fii ai satului", asociaţi cu nişte venetici, care aveau impresia că prozatorul "a râs" de ei, în scrierile lui. Printre ei, "bătrânul învăţător", un muntean care fusese repartizat, ca dascăl, la şcoala din localitate. Foarte energic, învăţătorul înjura la greu, spre uluiala şi admiraţia copiilor. Se răzbătuse şi făcuse avere, în ciuda antipatiei de care "se bucura" în rândul ţăranilor. Principalele sale metode pedagogice erau urletul, ciomagul, palma şi pumnul... Un asemenea urangutan didactic nu putea scăpa ironiei lui Preda. De multe ori însă, învăţătorul şi ceilalţi duşmani ai marelui romancier se supărau degeaba. Preda păţea ceea ce mi se întâmplă şi mie, cu precizarea că el nu era pârât, în mod nejustificat, la primar şi la alte oficialităţi... El folosea şi numele adevărate ale sătenilor, pe când "admiratorii" mei se recunosc în personaje care nu au nicio legătură cu ei... Lucrurile au involuat mult, din acest punct de vedere. Învăţătorul se numea Florea Gheorghe, exact ca personajul lui Preda din povestirea "Calul". "M-aţi văzut voi, mă, pe mine că am belit vreodată vreun cal ? Ai ? M-aţi văzut ?" îi întreba el pe silişteni. "Ai, mă, nea Floreo, îi zicea câte un sătean care, ca şi azi, înţelegea mai multe decât învăţătorul, ai, mă, nea Floreo, că nu s-o fi referit la dumneata... A luat şi el doar numele..." În treacăt fie spus, "bătrânul învăţător" a murit anul trecut, la vârsta de 100 de ani. S-ar părea că ironiile lui Preda i-au prins bine... De câte ori se ducea în sat, Preda era evitat de mulţi, care se prefăceau că nu-l văd. Ar fi multe de spus aici...
"Mă dusesem în sat, să văd ce-mi mai fac neamurile, povestea Preda. Era dimineaţă, stăteam pe prispă de vorbă cu soră-mea Ilinca şi l-am văzut pe primar că intră pe poartă. Am dat să fug, să mă ascund, dar nu mai era timp...
- Marine, vin la tine cu o mare rugăminte, te rog să nu mă refuzi, a zis musafirul nepoftit.
Se putea ? Ştiam eu că venise să-mi ceară, nu să-mi dea ceva.
- Ce vrei ? l-am intrebat.
- Tu eşti un mare scriitor, reprezentativ, nu-i aşa, pentru acest popor...
- Lasă gargara şi zi-mi ce vrei !
- N-ai putea, zice el, să vii, în calitate de mare scriitor şi, mai ales, de fiu al satului, la Căminul Cultural şi să le vorbeşti elevilor ?
- Cui să vorbesc ? m-am speriat eu.
- Copiilor de la şcoală...
- Aoleu, m-am speriat eu, nu ştii că eu sunt emotiv, nu pot să ţin discursuri, să dau din gură, în limba voastră de lemn, ca activiştii de partid ?
- Lasă, bă, că spui şi tu acolo două cuvinte, te vede lumea şi gata...
- Şi ce să spun eu copiilor ? Când am ceva de spus, scriu, nu sunt o fire orală... Şi, în definitiv, nu scriu pentru copii...
- Ai, bă, termină. Nu l-ai creat tu pe Niculae Moromete ? Hai mai repede, că ne aşteaptă copiii...
Şi tura-vura, m-a zăpăcit şi m-a luat mai mult târâş la Căminul Cultural. Acolo era strâns tot satul. Inima a început să-mi bată cu putere şi nu mai eram bun de nimic. Am luat loc la o masă, în faţă, iar copiii erau numai ochi şi urechi.
- Măi, copii, nu am prea multe lucruri să vă spun, am început eu timid.
În clipa aceea uşa s-a deschis cu un scârţăit puternic şi o babă şi-a croit drum către primul rând al publicului.
- Fof, fonf, fonf...
- Măi, copii, am început eu iar, nu am prea multe să vă spun...
Scâââârţ, a făcut uşa din nou şi o altă babă a năvălit către rândul întâi.
- Fonf, fonf, fonf...
- Măi, copii, am reluat eu ceva mai nervos...
Scââârţ ! s-a deschis uşa. Altă babă.
- Fonf, fonf, fonf...
Şi tot aşa, preţ de o vreo opt babe...
- Măi, copii, am zis eu disperat...
Şi în momentul acela a băgat capul pe uşă şi cumnatul meu.
- Tu ce aia a mă-tii vrei, mă ? l-am luat eu la înjurături. Şi cu babele astea ce e aici ?
- Nu suntem babe, Marine, a clămpănit una dintre ele, suntem colegele tale de şcoală..."

P.S. Marin Preda cel mic este fratele scriitorului Sorin Preda. Amândoi sunt fiii lui Alexandru ( Sae) Preda, fratele mai mic al marelui scriitor.

miercuri, 2 decembrie 2009

Memoria parşivă a timpului

Recitesc "Un veac de singurătate" şi mă mir că, într-o vreme, romanul mi s-a părut prăfuit. Nici vorbă ! E perfect. E capodopera absolută.
Caut un pasaj drag mie - sunt sute în opul marquezian ! - şi ajung la scena în care ultimul Aureliano Buendia, căutându-şi originile, se adresează unui preot bătrân şi "artritic" :
"- Ah, strigă el, aşadar nici dumneavoastră nu credeţi ?
- Ce să cred ?
- Că acel colonel Aureliano Buendia a purtat treizeci şi două de războaie civile şi le-a pierdut pe toate, răspunse Aureliano. Că armata a împresurat şi a mitraliat trei mii de lucrători şi că s-au încărcat cadavrele într-un tren de două sute de vagoane, pentru a le arunca în mare.
Preotul îl fixă cu o privire de adâncă milă.
- Ehei, fiul meu, zise el suspinând. Din partea mea, m-aş mulţumi să fiu sigur că tu şi eu existăm cu adevărat în clipa de faţă."
E splendid răspunsul preotului... Îmi amintesc de o scenă petrecută prin 1978, în spălătorul Căminului Studenţesc 6 Martie, aflat lângă Facultatea de Drept. Mă bărbieream plictisit când uşa s-a dat în lături violent şi prietenul M. a intrat zgomotos. Era un băiat serios şi liniştit. A trecut la chiuveta de alături, şi-a răcorit faţa aprinsă, şi-a astâmpărat setea, pesemne arzătoare, apoi a ridicat capul cu semeţie, s-a privit în oglindă şi a eliberat brusc, din gură, un jet de apă către propriul chip.
- Vere, mi-a zis el, aşa începe un film mexican !
Evident că m-a împroşcat cu stropii care au sărit, rebeli, în toate părţile, dar am dat din cap înţelegător, căci îmi dădusem seama că era un pic afumat...
A doua seară l-am provocat la discuţie, curios să aflu unde băuse :
- Vere, aseară erai euforic... M-ai făcut fleaşcă în scena aia, cu filmul mexican...
- Nu, nu, greşeşti, mi-a spus M., foarte sigur de el. Scena s-a petrecut ieri seară...
Ne-am contrazis multă vreme, fiecare aducând argumente şi repere de tot felul. Mi se părea incredibil că nu mai ţinea minte că totul avusese loc cu seară în urmă. Până la urmă, mi-am amintit că în timp ce M. juca precum mexicanii, iar eu mă ştergeam pe piept de apă, în spălător a intrat F., un bun prieten al mostru.
- Îl chem pe F., am spus eu, răsuflând uşurat. Ai să vezi că şi el îţi va spune acelaşi lucru : ne-am întâlnit în spălător aseară !
Şi am fugit după F. Acesta ne-a ascultat cu răbdare, s-a uitat grav la noi şi ne-a spus :
- Cred că vă înşelaţi amândoi. Toată treaba s-a consumat alaltăieri seara...
Şi iar am început să ne contrazicem. Nu am ajuns niciodată la consens, fiecare ţinând-o pe a lui. F. a murit în 1983, la 26 de ani, într-un accident de maşină şi, cu un an înainte de nenorocire, l-am întrebat pentru ultima oară dacă nu a glumit cumva când ne-a contrazis şi pe mine, şi pe M..
- Nu-mi mai amintesc bine cum s-au petrecut lucrurile, mi-a zis el. Dar ştiu că niciunul dintre voi nu avea dreptate...
Precizez că în seara în care M. a chefuit, nu băusem nimic. Nici F. nu băuse şi nici amator de farse nu era...

marți, 1 decembrie 2009

Malraux, statuile khmere şi rostul artei

Un om simplu, foarte de treabă, m-a întrebat într-o zi :
- Domnu' Gigi, ce folos îţi aduc, dom'le, cărţile pe care le scrii ?
- Aproape niciun folos, în afară de faptul că mi-am făcut doi-trei duşmani...
- Atunci e greu, dom'le... Şi ce chichirez are să mai scrii, din moment ce nu prea câştigi mare lucru ? Spune-mi şi mie care e rostul cărţilor scrise de oameni ?
M-am uitat la el şi m-am gândit ce să-i zic. Să-i explic că literatura este un mod de viaţă ? Că e o pasiune fără de care unii nu pot trăi ? Sau să-i comunic, pe înţelesul lui, că industria cărţii nu este peste tot, în lume, la fel de primitivă ca pe plaiurile Carpaţilor şi că oriunde altundeva s-ar putea trăi foarte bine din scris ?
Mi-am amintit că André Malraux relatează undeva ce surpriză a avut, privind nişte statui khmere. La început i s-a părut că expresia feţelor sculpturilor era tristă. A întors capul şi le-a privit din nou, într-o altă stare de spirit . Statuile îşi schimbaseră şi ele chipul, reflectând întocmai sentimentul de care era animat privitorul ! În această împrejurare, Malraux trage concluzia că arta este şi o oglindă a celui care o receptează. Mă gândeam că literatura procedează întocmai : cititorul priveşte ca într-o fântână şi îşi vede întors propriul chip. Cu cât se recunosc mai mulţi oameni într-o carte, cu atât aceasta este mai valoroasă. Sau poate că mă înşel şi nu contează numărul oamenilor care se identifică în mod cert cu unele aspecte ale operei, ci calitatea indivizilor...
În orice caz, pentru oamenii care gustă o carte în cunoştinţă de cauză, literatura este un prilej de bucurie estetică. Lui Caragiale şi lui Marin Preda li se întâmpla ca anumitor oameni să nu le convină ceea ce vedeau în oglinda textelor. Erau persoane care îl cunoşteau pe autor şi îşi închipuiau că scriitorul nu are altă treabă decât să facă, la nivel literar, ceea ce făceau ei pe şanţ : îi ia în tărbacă pe amici. Li se părea că sunt pătaţi sau, mai grav, tăvăliţi prin noroi de banditul care îşi spune "creator". Erau oameni inculţi, care trăiau la nivel epidermic şi umoral şi care scăpau din vedere faptul că literatura are doar ţeluri estetice : nu demască nimic şi nu "râde" de nimeni. Se întâmpla ca un individ se ducea la altul - faţă de care avea o părere foarte proastă şi căruia numai binele nu i-l dorea ! - cu cartea lui Preda în mână şi îi spunea :
- Uite cum te-a încondeiat ăsta !
- Pe mine ? se mira nenorocitul. Ce să aibă cu mine ?
- Păi, nu ştii că tu îl vorbeşti de rău prin tot satul ?
Un asemenea "interpret" al operelor literare ar fi trebuit dat în judecată pentru calomnie, limitarea dreptului la liberă exprimare, discriminare şi incitare la conflict...

P.S. Oare de ce Sfinxul nu ne "spune" nimic ? Nici despre el, nici despre noi...

luni, 30 noiembrie 2009

Când un tânăr scriitor...

Când o tânără autoare scrie expresiv şi original, anotimpurile se trag după draperiile unor aurore boreale , iar literaţii de sex masculin devin insomniaci... Degeaba eşti genial la cincizeci de ani, căci lumea trece grabită pe lângă tine, prinsă cu treburi care nu suferă amânare.
În schimb, când eşti tânăr şi scrii cu prospeţime, chiar dacă eşti bărbat, te vor saluta mulţi cu simpatie. Dar să fii domnişoară ? Abia atunci se produce miracolul şi toţi redescoperă bucuria uitată de a fi partizani, unilaterali şi pătimaşi...
Lăsând gluma la o parte, voi spune că atunci când o femeie este inteligentă şi talentată, ea este de milioane de ori mai talentată şi mai inteligentă decât toate geniile masculine la un loc. Citind-o, ne transformăm cu toţii în jaguari care văd jungle inexistente, răsărind din asfaltul bulevardelor...

Reţin o vorbă pe care mi-a spus-o azi cineva : în România de azi, poporul suveran simte o ură mai puternică faţă de oamenii cu oarecari merite decât scârba pe care i-o provoacă nemernicii...

Obiceiuri ale unor scriitori români

Ioan Prale (1769-1847 ), numit de Eminescu, în "Epigonii", "Prale, firea cea întoarsă", locuia întro cameră în care avea mai multe cuiere înşirate de la uşă până la pat. Când intra, îşi lăsa mai întâi pălăria, pantofii şi pardesiul, apoi, pe rând, celelalte haine, lenjeria şi ciorapii, ajungând în aşternut gol, cum obişnuia să doarmă... Dimineaţa refăcea traseul în sens invers.
Legenda spune că Vasile Alecsandri ( 1821-1890 ) se temea foarte tare de frig. ( Logdnica lui, Elena Negri, femeia pe care a iubit-o cel mai mult, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit foarte tânără. ) De aceea şi-a petrecut multe ierni în Africa. Când rămânea la moşie, pentru a preîntâmpina orice necaz, poetul folosea mai multe paltoane, de grosimi diferite, îmbrăcându-se cu cel potrivit, după ce servitorii îi comunicau temperatura de afară. În acelaşi timp, când intra în casă şi când ieşea, trecea succesiv prin mai multe camere încălzite la intensităţi diferite. Făcea o căldură puternică în odaia în care dormea, iar în cea alăturată căuta să aibă o temperatură cu puţin mai scăzută decât în prima. În următoarele încăperi aerul devenea din ce în ce mai rece, până la ultima, în care era aproape acelaşi frig ca şi afară. În felul acesta, Alecsandri îşi ferea organismul de şocuri termice.
George Coşbuc ( 1866-1918 ) începuse să scrie poezii încă de pe băncile şcolii. Multe versuri îi "veneau" în somn şi de aceea, când se culca, îşi punea la capătul patului un chibrit, o lumânare, un creion şi câteva foi de hârtie. Când era fulgerat de idee, sărea din somn, aprindea lumânarea, îşi scria textul, apoi se culca la loc.
Neagu Rădulescu, scriitor şi caricaturist, scria, când era vizitat de viziuni, direct pe zidul de lângă patul său. Când toată suprafaţa se acoperea cu inscripţii, aşeza patul lângă alt perete şi făcea aşa până îşi "tapeta" toţi "murii" cu scrieri... Atunci lua un carneţel, un pix şi o bidinea. Îşi copia "operele" şi văruia toată casa. După aceea o lua de la capăt.

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Obiceiuri ciudate ale unor genii ( 3 )

Hemingway obişnuia să scrie texte de câte 500 de cuvinte în fiecare zi. Acest lucru îi permitea să treacă peste "blocajul scriitorului" şi îi menţinea abilitatea de a scrie la cote înalte.
Thomas Wolfe scria stând în picioare.


P.S. William Faulkner obişnuia să scrie câteva luni fără oprire, apoi lua o pauză, bând timp de două-trei săptămâni, tot la foc continuu, whisky de cea mai bună calitate. După ce se "revigora" astfel, zăcea o zi-două şi îşi relua scrisul...

vineri, 27 noiembrie 2009

Obiceiuri ciudate ale unor genii ( 2 )

Thomas Edison folosea "power napping" ( somnul de scurtă durată ) ca să îi dea creierului să fenomenal câte o pauză. Pentru a-şi stimula creativitatea, el dormea în fotoliu cu mâna proptită pe cot, în timp ce ţinea în mână o legătură de bile. Astfel, el "delega" subconştientului său anumite probleme la care lucra. În momentul în care se cufunda într-un somn profund, scăpa legătura de bile pe jos, iar zgomotul îl trezea. Când se trezea, scria ce îi venea în minte, de obicei soluţia la problemă.
Yoshiro Nakamatsu, inventatorul japonez, este unul dintre cele mai strălucite minţi din istoria omenirii. El are peste 3000 de invenţii patentate şi a câştigat un Nobel. Îi place foarte mult să inventeze sub apă, având cu el o tablă de scris, de plexiglas, rezistentă la apă. Numeşte această tehnică "înot creativ" şi spune că " oxigenul este duşmanul creierului".
Cervantes trebuia să stea în apă rece până la genunchi, înainte de a intra într-o stare creativă. Despre această "tehnică" se vorbeşte mult în sens metaforic, dar nu este prea des pusă în practică.

joi, 26 noiembrie 2009

Obiceiuri ciudate ale unor genii ( 1 )

Maestrul în Reiki şi Karuna Reiki, Doamna Niculina Marian, mentorul meu spiritual, mi-a trimis nişte informaţii foarte interesante. Le postez aici, pentru cei care citesc acest blog. Leonardo da Vinci dormea două ore pe zi. Pentru acest tip de somn, numit şi "somnul polifazic", trebuie să te acomodezi cu un program strict, cu serii de 20-30 de minute la fiecare patru ore, pe parcursul unei zile şi al unei nopţi. Principalul avantaj al programului de somn al lui da Vinci este că include mai mult timp liber, vise mai vii şi un control strict asupra corpului tău.
Einstein se gândea la aceeaşi problemă mai multe ore pe zi, timp de mai multe luni, până reuşea ce îşi propunea. El a făcut afirmaţia potrivit căreia "oamenii folosesc 10% din creier." Eistein proceda ca un culturist care îşi modelează zilnic corpul.
Charles Dickens scria şi dormea cu faţa către nord, aliniindu-se cu polii pământului. El făcea acest lucru deoarece credea că aşa îşi va putea îmbunătăţi creativitatea. Dacă dormea în alte locuri, scriitorul rearanja patul şi de aceea avea totdeauna o busolă cu el.

luni, 23 noiembrie 2009

Mulţumesc, RADU ALDULESCU !

Radu Aldulescu este, în opinia celor mai mulţi cititori şi critici literari, cel mai mare scriitor român de azi. Romanele sale de factură dur-realistă îl recomandă ca pe cel mai important creator epic din literatura română actuală. El este descendentul lui Rebreanu, George Mihail Zamfirescu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Barbu şi Nicolae Breban, rămânând definitiv în istoria literaturii române, ca unul dintre marile ei nume.
Se întâmplă că marele Radu Aldulescu îmi face onoarea de a publica o cronică extrem de elogioasă la romanul meu "Gheţarul", în nr. 37 al revistei „Luceafărul de dimineaţă”. Este un text copleşitor şi nu voi putea să-i fiu niciodată îndeajuns de recunoscător genialului romancier, pentru afirmaţiile pe care le face despre literatura pe care o scriu. Radu Aldulescu şi-a intitulat textul „ Un Kafka autohton”... Ar trebui să sărbătoresc evenimentul. Nu în toate zilele ţi se recunosc meritele într-un asemenea mod... E ca şi cum te-ar lăuda Liviu Rebreanu sau te-ar îmbrăţişa ....Balzac.
Se ştie că la noi este o tradiţie ca, de la o anumită vârstă, scriitorii români să nu mai aibă loc unii de alţii. Se contestă, se detestă, se urăsc, îşi resping scrierile. Vezi cazul lui Eugen Barbu. Mai înainte fusese Arghezi...Şi mai sunt şi alţii... Ciudat, nu-i aşa ? Din acest punct de vedere, Radu Aldulescu este o nobilă excepţie. Mă înclin, îi mulţumesc frumos lui Radu Aldulescu şi îi spun următoarele : Radu Aldulescu eşti, într-adevăr, un mare, incomparabil scriitor şi prin mentalitatea dumitale superioară. Ca şi Eminescu, Caragiale sau Liviu Rebreanu, ai înţeles că într-o literatură este loc pentru toate talentele şi că se cuvine ca un scriitor de mare valoare să recunoască şi talentul sau realizările altora, care scriu într-un mod total diferit de el. Ne-ai dat tuturor o lecţie demnă de un scriitor de geniu...

duminică, 22 noiembrie 2009

Ieşirea la bal a lui Cicikov

Am citit cu atenţie scena în care Cicikov îşi face apariţia la balul dat de guvernator şi am comparat-o cu ieşirea în lume a Nataşei Rostova, eroina lui Tolstoi din "Război şi pace". Sigur, anvergura epică a lui Tolstoi este copleşitoare, iar cunoaşterea firii omeneşti de către Lev Nicolaevici, incomparabilă. Totuşi, viziunea grotesc-comică a lui Gogol pare mai modernă. S-ar părea că în istoria literaturii ruse, parodia precede propriul obiect, iar caricatura devansează decentul său model...
Balul înseamnă, pentru Cicikov, momentul în care atinge culmea popularităţii, dar şi secvenţa care marchează începutul, foarte abrubt, al sfârşitului. De ce se prăbuşeşte Cicikov ? Pentru că, om fiind, face greşeli. Îşi arată simpatia puternică faţă de fata guvernatorului, care îi răscoleşte afectivitatea amorţită. Iar celelalte femei nu-i pot ierta personajului acest lucru şi iniţiază o adevărată conspiraţie. Cicikov mai făcuse şi alte greşeli, băgându-şi în plug cu oameni de nimic, precum Nozdriov - care apare şi el la bal şi îl demască pe arivist - sau Korobocika. Prin aceste spărturi făcute în reputaţia lui Cicikov, încep să năvălească nenorocirile, aşa încât el este nevoit să fugă din oraş... Dintr-un ins banal, locuitorii oraşului făcuseră un erou, bazându-se doar pe presupunerea că acesta ar fi... milionar. După ce bunul renume al protagonistului este zdruncinat, "admiratorii" şi prietenii săi ajung să-l considere falsificator de bani şi bandit la drumul mare. Ba chiar îl suspectează că vrea să răpească fata guvernatorului şi că ar fi... Napoleon Bonaparte în persoană... S-ar zice că publicul procedează aidoma unui scriitor cu multă imaginaţie, cam cum era Gogol : umflă enorm lucrurile...
Din text reiese că romanul urma să aibă trei părţi. Partea a două a fost terminată de două ori şi, de fiecare dată, arsă. Prima versiune, în 1845. A doua, în 1852. Gogol a lucrat aproape doisprezece ani la volumul următor, pentra ca, în cele din urmă, să-l pună pe foc. Aş fi dat orice să fi putut citi acel text...
Mă gândesc dacă există vreun scriitor, în toată literatura universală, care ar fi putut scrie o continuare a "Sufletelor moarte", comparabilă cu cea care ieşise de sub pana lui Gogol. Rabelais ar fi putut s-o facă în mod sigur, dar murise de câteva sute de ani. Dar alţii... Poate Cehov ? Poate Flaubert, Kafka sau americanul John Kennedy Toole ? În treacăt fie zis, romanul "Conspiraţia imbecililor" al ultimului este genial.

vineri, 20 noiembrie 2009

BLOGUL DE AUR



Am avut bucuria de a primi de la prietenul meu Dan Ioaniţescu - www.rodulpamantului.blogspot.com - acest dar şi îi mulţumesc mult.
Conform tradiţiei, doresc să-l dăruiesc, la rândul meu,cu toată dragostea, următorilor:

www.pantacruel.blogspot.com
www.cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com
www.with7flowersinmyhair.blogspot.com
www.fatadehartie.blogspot.com
www.the80sbabies.blogspot.com
www.georgeadam80.blogspot.com
www.samburedemac.blogspot.com
www.relivoicu.wordpress.com
www.irinacristescu.blogspot.com
www.elvisica.blogspot.com
www.ferestreinfrunzite.blogspot.com
www.hanashi-mashou.blogspot.com



Vă doresc tuturor mult succes şi sper să mă bucur în continuare de prietenia voastră!
Iată câteva reguli pentru a-l dărui şi altora, în cazul în care doriţi acest lucru :

1. afişarea premiului; (copy & add photo);
2. afişarea linkului celui care a acordat acest premiu;
3. oferirea lui catre 10 bloggeri sau cati doriti voi.;
4. informarea bloggerilor prin mesaj.

marți, 17 noiembrie 2009

Gogol sau elogiul nebuniei

Lucian Raicu a scris o carte despre marele scriitor, numind-o, în mod inspirat, "Gogol sau fantasticul banalităţii". Altcineva spunea că unde dă Gogol cu bidineaua, nu se mai şterge...
Aş spune că există un absurd al lui Gogol, diferit de cel al lui Kafka. Exemplific cu două secvenţe din "Suflete moarte", absolut demenţiale.
Cicikov şi-a început suita de vizite la boierii din partea locului, pentru a cumpăra "suflete moarte". Este musafirul lui Manilov, iar acesta din urmă îl îmbie cu...o lulea...
"- Daţi-mi voie să vă ofer o lulea.
- Mulţumesc, nu fumez, refuză Cicikov cu blândeţe şi cumva cu părere de rău.
- De ce ? întrebă Manilov, tot cu blândeţe şi cu părere de rău.
- Nu-s obişnuit, mi-e frică..."
Petruşka, lacheul lui Cicikov, are o adevărată patimă pentru citit. Dar nu orice fel de citit : personajul nostru nu înţelege aproape nimic din ceea ce silabiseşte !
Petruşka este înclinat "spre lectura oricărei cărţi, fără să se oprească asupra conţinutului ei ; îi era totuna dacă dacă citea păţaniile unui erou îndrăgostit, o bucoavnă sau o carte de rugăciuni ; le citea pe toate cu aceeaşi luare aminte. Dacă i-ar fi pus cineva în mână o carte de chimie, s-ar fi apucat să o citească şi pe aceasta. Îi plăcea nu atât ce citea, cât cititul în sine sau, mai bine zis, treaba însăşi a cititului, faptul că, până la urmă, din litere iese totdeauna câte un cuvânt care, de multe ori, nici dracu nu ştie ce înseamnă..."
Asemenea lucruri geniale sunt cu zecile în capodopera lui Gogol. Dar nuvela în care un bărbat se trezeşte dimineaţa şi constată că-i lipseşte nasul ?
Să tot fii nebun, ca Gogol !

luni, 16 noiembrie 2009

O femeie în negru păşind pe un curcubeu. Din jurnalul Succesorului

Frumuseţea este iluminare : un dar de sărbători primit de la Dumnezeu.
Frumuseţea nu poate fi convertită în bani sau în alte valori. Nu poate fi măsurată, vândută sau împrumutată. Nu poate fi distrusă, uitată sau ignorată. Poate fi, temporar, doar maculată.
Un copil loveşte cerul cu o nuia de alun.
Un bărbat visează să zboare, cu aripi de hârtie, peste Kilimanjaro.
Pe munte, zăpada a fost călcată-n picioare de lupii flămânzi.
O femeie în negru păşeşte pe un curcubeu...

duminică, 15 noiembrie 2009

Toamna ca un desen în cărbune

Copacii şi-au pierdut frunzele şi culorile. Doar un agud şi doi salcâmi mai păstrează, cu eroism, ceva din verdele verii.
Liniştea cenuşie e contorsionată de un val înalt de spaimă. Fantoma unui bărbat pe care l-am cunoscut mă salută ceremonios. E înţolit cu un costum nou, poartă pălărie şi cravată. Îmi spune că a avut un necaz. Remarc dantura perfectă a omului, de parcă acum se întoarce de la stomatolog. O bătrână cocârjată îi oferă bărbatului o farfurie plină cu compot de dude...
Mă trezesc din somn şi aprind televizorul. Tocmai la timp ca să aud cucul. Pe "Realitatea" se dau "imagini şi sunete" de la Muzeul Teleajenului. Sunt "sunete din natură", precizează reporterul.
Nu vreau să mă gândesc la politică şi la confruntări. Imaginea unei tinere îmbrăcate în negru îmi readuce, paradoxal, lumina în suflet.
Tulpinile arborilor au ajuns nişte linii pe un desen în cărbune făcut de un artist plictisit...

vineri, 13 noiembrie 2009

Lumină şi plumb pe Masa Tăcerii

Picături de plumb îmi curg prin vârfurile degetelor. Vârtejuri de lumină îmi înfăşoară cuvintele. Tăcerea noastră e aşezată pe o masă de lemn şi aşteaptă. Cineva vine şi îmi oferă un cornet plin cu seminţe de timp. Mi-aş dori o sfârlează care să se mişte pe deasupra rândurilor mele şi o bufniţă care să stea trează în timp ce eu dorm şi să converseze cu ultima carte pe care o citesc.
Mirosuri şi zvonuri tot mai apropiate de sărbători. Cetină, portocale şi linişte. E prea multă linişte. Nu mai am cui să spun ceva, nu se mai înţelege nimic. Mai este cineva în această peşteră luminoasă ?

miercuri, 11 noiembrie 2009

"Şi eu sunt cititor..."

Un poet care trăieşte prin Olt mi-a relatat o scenă care mi s-a părut grăitoare pentru oamenii care se bagă unde nu le fierbe oala, socotindu-se datori să pună lucrurile la punct în domenii pentru care nu au nicio competenţă.
- Am auzit că eşti scriitor, i-a spus într-o zi un amic. Dă-mi şi mie să citesc ceva.
Omul nostru lucra într-o instituţie unde erau mai mulţi funcţionari. Nu făcea caz că este scriitor şi căuta să treacă neobservată adevărata sa preocupare. Nu voia să se complice şi se prefăcea, vorba cuiva, că n-a scris niciun vers.
- Bine, îţi voi da un roman de Dashiell Hammett, s-a eschivat el. E foarte interesant şi e uşor de citit. Sau de Raymond Chandler...
- Te prefaci că nu înţelegi, eşti şmecher, a rânjit colegul de serviciu. Eu vreau să citesc ceva scris de tine...
- Nu văd la ce ţi-ar folosi. Sunt un poet plictisitor, scriu mai mult pentru criticii literari şi sunt convins că nu ţi-ar plăcea.
- Asta vedem pe urmă, a zis curiosul.
- Nu pricepi ? Nu sunt interesant pentru tine...
- Aaa, mă consideri prea prost...
- Nu-i vorba de asta, a spus poetul şi a încercat să-i explice situaţia încă o dată însetatului de cultură.
Zadarnic.
Atunci, mi-a povestit tânărul poet, m-am hotărât să-l testez pe proaspătul "cititor", folosind un text care aparţinea unui alt poet. Un gest de laşitate, recunosc. Poezia respectică avea câteva cuvinte cu "p" şi "c".
- E o porcărie fără nicio valoare, spusese amicul, privindu-mă de sus.
- Vrei să spui că nu-ţi place, am zis. E o chestiune de gust... Nu este obligatoriu să-ţi placă...
- Vreau să spun că este un căcat fără nicio valoare.
- Păi, tu stabileşti ce are şi ce nu are valoare ?
- Bineînţeles că şi eu. Şi eu sunt cititor...
- Şi ce poeţi ai mai citit, mă rog ?
- Niciunul, dar citesc ziarele zilnic.
- Şi ce legătură au ziarele cu poezia ?
- Păi, nu e scris tot în limba română ? Iar asta e o însăilare fără nicio valoare..
- De unde ştii tu, mă ? l-am întrebat furios. Ai citit tu ceva despre poezia modernă ? Ai studiat pe Marcel Raymond, Carlos Bousono sau Hugo Friedrich ? Cunoşti operele tuturor poeţilor de azi ? Eşti la curent cu ultimele poetici ? Cum poţi să-ţi dai cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoşti ?
- Uite că îmi dau...
- Află atunci că părerea ta de cretin nu contează.
- Cum adică nu contează ?
- Aşa bine. Nu eşti cititor şi cu atât mai puţin critic literar... Opinia unei babe despre poziţionarea unui observator astronomic nu este luată de nimeni în seamă.
- Atunci de ce mi-ai mai citit rahatul ăla ?
- De prost, am recunoscut ruşinat.
Ştii, mi-a explicat poetul, rareori literatura este înţeleasă ca literatură. Unii fac o lectură morală, alţii o lectură politică sau socială. Cei mai periculoşi sunt însă inculţii şi babele care citesc o carte de valoare din perspectiva unui bun simţ discutabil. Astăzi funcţionează aproape tot atâtea tipuri de bun simţ câte straturi sociale şi câte profesii există. Bunul simţ nu este o perspectivă corectă nici în ştiinţă, nici în artă. De aceea savanţii şi artiştii nu prea au aşa ceva şi par nebuni ghiolbanilor obişnuiţi. Bunul simţ ne spune, de exemplu, că Soarele se învârteşte în jurul Pământului, când în realitate situaţia este exact opusă... Cam aşa e şi cu valoarea unei opere de artă.
Nae Ipingescu este un cititor de ziare, dar nu înţelege nimic din gazete, deşi "traduce" articolele în limbaj mahalagesc, pentru prietenul său Dumitrache Titircă Inimă-Rea. Spre lauda lui, Nae se străduieşte să priceapă lucrurile într-un mod favorabil autorului. La masă trebuie să stea şi să "mănânce" numai poporul muncitor, din care consideră că face parte şi el. În fond, Nae şi Dumitrache sunt morali şi nu acceptă ca un om să pară onest şi să facă, în acelaşi timp, un lucru reprobabil. "Dacă e patriot, de ce mă atacă la onoarea de familist ? " se înfurie jupân Dumitrache, referindu-se la Rică Venturiano. În trecăt fie spus, personajele lui Caragiale sunt umane, dar dramaturgul a fost pe punctul de a intra în belea cu cei s-au recunoscut în ele. Necazuri au avut, din partea "modelelor" lor literare, Marin Preda şi Sorin Stoica.
Cea mai de jos "lectură" este aceea a unei femei care s-a identificat într-o cunoscută eroină dintr-o nuvelă a lui Agârbiceanu. Aceasta a "înţeles" că autorul râde de oamenii care trăiesc în spaţiul realului... Scriitorul "râde de oamenii sărmani", a spus "personajul" respectiv. O asemenea "interpretare" nu este de tolerat, dacă vrem să rămânem decenţi. Orice cititor trebuie să ştie măcar să deosebească ficţiunea de realitate şi să stăpânească, fără a fi doctori în poetici şi naratologie, noţiuni elementare de teorie literară. Dar, mai ales, să nu fie de rea-credinţă.
De aceea, îmi spunea poetul, când cineva se bagă nepoftit în ciorba mea, dându-şi cu părerea despre ce am scris, îl întreb :
- Ia ascultă, ai citit cutare şi cutare carte ?
- Nu.
- Ai scris în viaţa ta un articol sau ai publicat o scrisoare către Moş Crăciun ?
- Nu.
- Atunci, hai sictir !

marți, 10 noiembrie 2009

Gheorghe Dinică, vagabondul celest

În nemernicia mea de fraier care adună pisici şi câini abandonaţi, care refuză să-i înţeleagă pe aroganţi şi evită să-şi dea cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoaşte, voi spune două cuvinte despre Gheorghe Dinică.
Cum spuneam şi pe blogul unui prieten pe care nu l-am văzut niciodată, eram convins că Dinică le va trage clapa mâncătorilor de ştiţi dumneavoastră ce - "ziariştii", realizatorii de emisiuni tv - şi va scăpa cu viaţă. Uite că n-a fost să fie...
Gheorghe Dinică este un actor viu, pentru că în rolurile sale nu a încăput nimic artificial sau forţat. A fost natural sută la sută.
A realizat roluri memorabile.
A căutat să trăiască frumos.
A AVUT PRIETENI ADEVĂRAŢI.
A lăsat amintiri de neuitat.
E puţin ?
Nu, E TOTUL.

P. S. Văd că toată lumea se întrece în a vorbi lucruri despre Dinică. Unii prieteni cântă continuu, pe toate posturile, încă din ziua în care s-a anunţat decesul. Cu riscul de a fi confundat cu cei care caută să tragă oarecari foloase de pe urma actorului, voi povesti o scenă care mi s-a părut luată dintr-o proză scurtă. Proaspăt student, nu făceam atceva, în timpul liber, decât să bat librăriile şi să răsfoiesc noile apariţii, destul de puţine. În preajma Universităţii erau câteva locuri prin care treceam zilnic : o librărie pe Lipscani - "George Coşbuc" -, una pe Bulevardul Elisabeta - "Librăria noastră " ! -, Librăria Eminescu şi cea de lângă Biserica Creţulescu. "Sadoveanu" era mai departe şi treceam mai rar pe acolo, ca şi pe la "Coşbuc", de altfel : de două ori pe săptămână. Când ieşeam de la cursuri, le luam la rând pe celelalte. Prima, Eminescu. Următoarea, Creţulescu. Ieşind din a doua, într-o zi friguroasă de toamnă, am crezut că aiurez sau cineva a dat mai tare un aparat de radio - era un reflex al faptului că la ţară, unde copilărisem, ascultasem zeci şi sute de piese de teatru, putând identifica actorii după voce -, auzind aievea glasul lui Dinică :
- O mică măgărie... I-am spus, dar n-a vrut să mă creadă...
Am întors capul şi l-am văzut pe Dinică pe trotuar,discutând calm cu un alt bărbat. Era îmbrăcat într-un parpalac modest, cam ca al lui Columbo şi în mână ţinea o mărăşească sau un "Carpaţi" aprins... Mi s-a părut atât de natural, de odihnitor, atât de bine integrat în peisajul cenuşiu de toamnă, încât toată încordarea de la cursuri - urmărisem o prelegerea plictisitoare a unui lingvist fără pic de haz - a dispărut...

luni, 9 noiembrie 2009

Estomparea frumuseţii şi nesimţirea românească

Prietenul Pantacruel are iarăşi o idee strălucită, vorbind pe blogul său despre estomparea frumuseţii...
Aşa este. Frumuseţea aproape că a fost ucisă. A supravieţuit în surâsul vreunei domnişoare conştiente de farmecul ei şi neînrobită gândului de a pune mâna pe fraierul care îi va fi soţ... În zborul păsărilor cărora li s-au distrus cuiburile... Într-un spectacol de balet, o expoziţie de pictură şi în paginile unei cărţi de care autorul este încă nemulţumit...
În prieteniile dintre tinerii care mai au puterea de a se entuziasma...
În rest, o maree nămoloasă, groasă şi grasă de nesimţire şi răutate.
Preşedinţia şi Parlamentul se joacă de-a v-aţi ascunselea pe pielea şi buzunarele noastre.
Inşi iresponsabili. Merg la o nuntă în Bucureşti. Pe străzi, obişnuita şi sufocanta aglomeraţie. Câte un derbedeu ne taie calea cu maşina, bătându-şi joc de toate regulile de circulaţie. Nu numai că trebuie să conduci extrem de prudent, dar e necesar să ai şi noroc pentru a scăpa de accidente...
La nuntă, în schimb, e o explozie de frumuseţe. Nişte moldoveni minunaţi, rude ale miresei, dansează neobosiţi şi plini de voie bună. Îmi plac moldovenii. Totdeauna i-am simpatizat. Sunt atât de bogaţi sufleteşte şi de talentaţi. Şi parcă mai puţin meschini decât muntenii mei. Aş fi vrut să am o casă în mahalaua Iaşilor, unde să scriu în linişte...
Rămân cu imaginea lor odihnitoare în minte, căci la întoarcerea de la nuntă, dimineaţa, nu mai circulă maşini conduse de smintiţi...

P. S. Un coleg de serviciu îmi spune că nişte vecini ai lui au fost în această vară la mare, în Bulgaria, unde se puneau la dispoziţia turiştilor cantităţi nelimitate de mâncare şi băutură. Au reuşit să fure câteva bidoane de whisky...
Vor dispărea vreodată setea şi foamea acestui popor ? Şi nesimţirea ?

duminică, 8 noiembrie 2009

Toamna într-un oraş fără parcuri. Din jurnalul Succesorului

De câte ori vin în Bucureşti,o fac pentru treburi urgente şi nu rezolv mai nimic din multele probleme pe care le am. Dacă aş fi un străin care vizitează pentru prima dată oraşul, probabil că aş fi înspăimântat. Văd aievea tristeţea, dezamăgirile şi spaimele curgând pe străzi, într-un fluviu leneş, dens, cleios şi întunecat. Şi parcă sunt din ce în ce mai puţini copaci. Mă întreb cum ar arăta toamna într-o urbe fără parcuri şi fără copaci.
Din nou, tema timpului.
În ecranizarea "Ghepardului" lui Lampedusa, Visconti este magnific. ( În treacăt fie vorba, Alain Delon a avut şansa de a juca în câteva filme mari. ) Sunt câteva scene memorabile. Dansul lui Don Fabrizio ( Burt Lancaster ) cu Angelica ( Claudia Cardinale )este cântecul de lebădă al prinţului... Un bărbat frumos şi puternic care nu a avut niciodată parte de o femeie frumoasă... Când aceasta apare, este inaccesibilă, fiindcă face parte din altă generaţie şi îi este destinată nepotului Tancredi. Momentul când Fabrizio de Salina are, în faţa oglinzii, revelaţia că este bătrân m-a impresionat. Este cutremurător să constaţi, într-o bună zi, fără niciun avertisment, că ai devenit o ruină. Nu starea de spirit decide asta, ci aspectul fizic pe care timpul nemilos îşi lasă "ghearele" de ghepard veşnic flămând...

vineri, 6 noiembrie 2009

Jungla din noi. Din jurnalul Succesorului

"Oamenii prea serioşi sunt profund neserioşi.
Către senectute, bărbaţii devin adesea obsceni, iar femeile, foarte...principiale.
E ciudat cum îmbătrânesc cei care îşi câştigă pâinea dând cu gura, flecărind, trăncănind, bârfind, luând cuvântul, pălăvrăgind. Femeile devin un fel de moşi intransingenţi, iar bărbaţii, nişte babe arţăgoase...
Când un pictor expune un nud, iar tenta de trivial este cumva mai pronunţată, primele care se revoltă sunt curvele... masculine. Se duc la tablou, îşi acoperă ochii cu mâna stângă, fixează arătătorul mâinii drepte pe sexul femeii din imagine şi urlă : "PORNOGRAFIE !!!"
Dacă un hoţ dă lovitura, evident că se supără, în primul rând, manglitorii de meserie.
În situaţia în care un om onorabil este văzut afumat, cei care se simt datori să-l condamne sunt alcoolicii încercaţi, care beau până se pişă pe ei. Cum să atenteze ăla, om serios, la realizările lor ?
Jungla şi gândirea tribală clocotesc sau moţăie în noi mai tot timpul. Ies la suprafaţă, în jerbe ale fericirii, pe stadioane, în adunările electorale sau la piaţă, când o marfă căutată nu ajunge la toată lumea..."

joi, 5 noiembrie 2009

"Gheţarul vrăjit"- cronică literară semnată de Gabriela Gheorghişor în "Dilemateca"

Gheţarul vrăjit

Şerban Tomşa, Gheţarul
Colecţia „Proză”
Editura Cartea Românească, 2009
Gheţarul lui Şerban Tomşa oferă cititorului o călătorie deopotrivă halucinantă şi amuzantă, pe apele când nervoase şi învolburate, cînd somnoroase şi line ale unui imaginar multistratificat (realist, oniric, livresc), trecîndu-l, printr-un act de prestidigitator (care aminteşte de Magicianul lui J. Fowles), din lumea românească a sfîrşitului de secol XX în toposul magic al Christianei, iar de aici în universul interior al amintirilor, coşmarurilor şi fantasmagoriilor protagonistului Tom Kastelka.
Romanul, o junglă tropicală împînzită de scurte şi numeroase liane epice, se dezvoltă după tehnica povestirii în ramă. Cîrciuma „Nirvana” din Pharos este noul han al volubilităţii discursive şi narative, iar hotelul din fantomaticul oraş Christiana seamănă cu vila boccaciană din apropierea Florenţei. Numai că personajele lui Şerban Tomşa nu se adăpostesc de spaima ciumei, ci de ghereale destinului prădalnic. Convocarea acestora, de către un misterios Big Brother, în „ţarcul” de la poalele muntelui de gheaţă nu este deloc întîmplătoare. Deşi diferiţi din punctul de vedere al profesiei sau al caracterului (un scriitor, un sportiv, un călugăr, un profesor, un doctor, un colonel în rezervă, un fost politruc etc.), „cobaii” bizarului experiment meliorist au în comun dezabuzarea, nedesăvîrşirea talentelor, spectrul ratării. Proiectul, generos şi umanist (principiul traiului în Christiana este acela al abaţiei Thélème: „Fă ce-ţi place!“), arată cît de repede utopia se poate răsturna în distopie. Musafirii îşi păstrează apucăturile specifice şi ţintele himerice, inadecvate, în acest paradis artificial, iniţial un fel de pays de Cocagne. Prezenţa “Clasicilor Vii” şi a “Strămoşilor”, cu toate reprezentaţiile lor burleşti, vine să întregească spectacolul tragic-comic al unei umanităţi pitoreşti, consumîndu-se în “marea trăncăneală” (sîntem în ţara lui Caragiale), dezmăţ (bahic, sexual), nelegiuire (furt, violenţă), absurd şi simulacru (copii urbanistice, înmormîntări fictive).
În atmosfera realist-magică, lîngă muntele vrăjit, Tom se (re)întîlneşte cu propriul trecut (secvenţe din copilărie, adolescenţă, studenţie, armată; experienţe nefaste, eşecuri sentimentale) şi cu demonii subconştientului (complexe, frustrări, inhibiţii erotice, traduse în vise monstruoase, daliniene sau goyeşti, în viziuni terimorfe şi în fantasme compensatorii). Tipul perdantului prin excelenţă (sensibil, cu animus slab,depresiv, romantic şi idealist purtând lentile de Don Quijote), eroul îşi încheie tratamentul (cvasi)fabulatoriu prin regăsirea timpului fericit, niciodată pierdut cu adevărat : seară de Crăciun cu ninsoare mirobolantă, casa părintească luminată, brad împodobit, aroma mâncărurilor de sărbătoare, glasul cald al mamei. Pe lângă reuşita scenelor – dinamice ( în genere, comic-groteşti) sau, din contră, aproape hieratice ( plastic-poetice ) -, marea performanţă a prozatorului constă în menţinerea, până la final, a confuziei între realitate şi ficţiune, între viaţă şi vis. După ce închizi cartea, încă te întrebi unde sfârşeşte iluzia ori în ce stranie dimensiune a existenţei a intrat Tom Kastelka.
Gheţarul este un roman complex, cu linii realist-critice şi simbolic-fantas(ma)tice, polifonic (în sensul dialogismului bahtinian), mustind de referinţe livreşti şi de aluzii culturale, de haz rabelaisian ( cum avertiza prezentarea de pe coperta a IV-a ), dar şi de ecouri borgesiene ( Tom visează oraşe şi păduri-biblioteci şi simte, mai ales iarna, că trăieşte „în marea, singura şi adevărata poveste a lumii”, fiind un „personaj în centrul universului”, care se mişcă „între filele celei mai frumoase cărţi”). Un labirint din poveşti şi de poveste.

Gabriela Gheorghişor

Dilematica, nr. 42, noiembrie, 2009

Scene

Nu cu multă vreme în urmă am asistat la cea mai impresionantă scenă văzută de mine vreodată. Un câine fusese lovit pe o autostradă mexicană şi nu se mai putea ridica, fiind în pericol să fie terciut de celelate maşini, căci traficul era foarte intens. Un alt câine îl apucase cu gura şi încerca să-l salveze, târându-l către marginea drumului şi ocolind grijuliu maşinile care goneau înainte, conduse de şoferi care ignorau incredibila solidaritate ce se manifesta sub ochii lor. Am văzut, în alte împrejurări, femele care adoptau spre îngrijire pui aparţinând altor specii, aflaţi în situaţie critică, fiindcă mama lor fusese pierise în împrejurări triste. Ideea este că unele vieţuitoare, deşi acţionează din instinct, fac lucruri prin care arată că sunt superioare majorităţii oamenilor. Atitudinea lor - cum să o caracterizăm ? - depăşeşte barierele speciei din care face parte fiecare şi chiar ale condiţiei de animal.
O scenă profund emoţionantă, fără legătură cu prima, mi-a fost relatată de către diriginta mea din liceu, profesoara de limba şi literatura română Ana Şerban. Pe vremea când funcţiona la o şcoală generală dintr-o comună al cărei nume nu-l mai ţin minte, Ana Şerban a văzut un accident înfiorător. O maşină a trecut peste un elev de-al ei, strivindu-i capul cu roţile. Copilul se întorcea de la şcoală. La faţa locului s-a strâns multă lume şi toţi erau şocaţi de groaznica întâmplare. Şi mai uluiţi au fost oamenii când l-au văzut pe fratele mai mic al mortului cum încerca să-i scoată celui ucis tenişii din picioare. Familia respectivă era atât de săracă încât ambii copii purtau o singură pereche de încălţări. Cum fratele cel mic avea cursuri după-amiază şi nu avea ce să-şi pună în picioare, se apucase să-l descalţe pe răposat...

luni, 2 noiembrie 2009

Din jurnalul Succesorului. Sclipiri pe un cer nevăzut

"Nu mă interesează strălucirea lucrurilor al căror rob vremelnic devine omul. Aici, în singurătatea muntelui, mă gândesc la sclipirile de viaţă pe care le întrevăd uneori la alte fiinţe şi care fac să mi se inverseze punctele cardinale şi să văd alte nuanţe ale luminii dansând cu umbrele.
Un copil speriat care nu are cui să ceară ajutor. Faţa aceluiaşi copil când primeşte o jucărie la care nu a sperat niciodată...
O pisică ascultând atentă lătratul unor câini.
Un dulău înfometat şi descurajat.
Irizările stranii din privirea unui om umilit.
Hotărârea cu care cineva ia apărarea unui necunoscut aflat în dificultate.
Lacrimile din ochii unui învingător.
Doi bărbaţi care nu s-au văzut de multă vreme şi îşi strâng mâinile.
Îi pot trece multe cu vederea unei persoane care scoate relaţia noastră din impas printr-o glumă inteligentă, dar îi iert totul uneia pe care o văd emoţionată sau cuprinsă de milă în faţa unei păsări rănite..."

duminică, 1 noiembrie 2009

Diavolul şi bunul Dumnezeu

Ceţuri albe şi groase izvorâsc din râuri.
Pe sub poduri, timpul a stat.
Un demon mic şi rău îi pândeşte pe copiii cărora li s-au furat jucăriile, pe tinerii care şi-au văzut iubitele călărite de boşorogi şi pe toţi cei care se întorc târziu şi găsesc porţile încuiate.
Şi un bătrânel cu o traistă în spinare trece pe drum, şontâc, şontâc. Străinul îl vede pe întunecatul paznic al nopţii grăbindu-se către cârciumă şi îi zice :
- Puţină apă, dă-mi puţină apă să beau. Dar să fie rece !
- Râzi de mine ? se îmbăţoşează cerberul.
- Ai dreptate, acum ar fi bună o băutură caldă sau o cană cu lapte fiert... Dar, vezi tu, eu sunt Dumnezeu şi mă mulţumesc cu puţin. La o adică, poate să nu fie nimic...
Şi o ia din loc, şontâc, şontâc, prin ceaţa luminoasă.

vineri, 30 octombrie 2009

Trăieşte şi lasă-i pe alţii să moară

Cu ani în urmă, am vrut să cumpăr nişte răsaduri de ardei. Când am ajuns în Videle, am trecut prin piaţă. M-am oprit la ţăranul care mi-a inspirat cea mai mare încredere. Părea blând, înţelept, serios, sigur de sine. Mi-ar fi fost ruşine să-l suspectez de nesinceritate sau de necinste. Într-un cuvânt, îşi cunoştea bine menirea lui pe pământ. În plus, avea cele mai mari şi mai frumoase răsaduri. Nu-mi venea să cred cât sunt de norocos. De obicei, ghinioanele se ţin scai de mine.
- Ce doriţi ? mă întreabă omul, cu dulceaţă în glas.
- Ştiţi... nişte răsaduri de ardei.
- Avem aici de toate felurile, de toate soiurile. Nu trebuie decât să alegeţi şi să comandaţi.
Şi am ales.
- Aveţi aici, mi-a explicat bătrânul, ardei gras, ardei capia, ardei iute, ardei lung şi gogoşar.
Am plătit şi am încărcat cu greu, în două sacoşe, snopii de plante verzi şi viguroase.
Am plantat răsadurile, le-am făcut cărări şi le-am udat zilnic. Creşteau văzând cu ochii. Nu mai puteam de bucurie. Când au înflorit, am fost în al noulea cer.
Apoi florile au trecut şi au apărut ardeii. Am rămas cu gura căscată. Varietăţile mele de ardei erau de fapt unul şi acelaşi : unplusem toată grădina cu ardei iute.
Cam aşa stau lucrurile şi cu partidele noastre politice. PCR-ul a avut un fiu rebel care s-a numit FSN. Ca o celulă bolnavă, acesta s-a divizat succesiv, dând naştere altor partide : PSD, PDL, PNL, PC, etc. Îmi explică şi mie cineva cum este să fii partid de stânga, să ai în conducere numai oameni foarte bogaţi şi să faci o coaliţie cu un partid care promovează cota unică de impozitare şi pune toată greutatea crizei economice pe unerii celor sărmani ? Sau cum e să fii partid de dreapta şi să te aliezi cu unul de stânga ? Cum e să faci un plan de ieşire din criză, mizând numai pe banii luaţi din buzunarele amărâţilor ?
E simplu : ăştia nu sunt nici de dreapta, nici de stânga. Sunt nişte oameni care îşi cunosc interesele şi care ne manipulează în numele unor principii mincinoase.
M-am întrebat deseori ce regim politic şi ce sistem social ni s-ar potrivi. În comunism am mers cu atrocităţile până acolo încât i-am întrecut pe chinezi. Vezi fenomenul Piteşti. În aşa-zisul capitalism de azi, am regresat în preistorie. Un analist politic avea dreptate să constate că nici comuniştii nu au mers cu promovarea incompetenţei şi cu marginalizarea valorilor până unde au ajuns bravii politicieni de acum.
Traversez câmpia, cu maşina, pe o ploaie puternică. Totul este trist şi cenuşiu. Ca în "Pădurea spânzuraţilor" de Rebreanu. Îmi vine şi mie să exclam : "Urâtă ţară..." Peste tot, pârloage şi buruieni. Când nu plouă, câmpul e plin de braconieri. Acum e pustiu. Nu toţi oamenii îşi cultivă pământurile, fiindcă nu-şi scot nici investiţiile. Mă întâlnesc cu o căruţă la care trage din greu un căluţ slab, prost hrănit, neîngrijit şi scăldat în apele reci ale toamnei. Ce inimă va fi având căruţaşul ăsta, să-şi scoată animalul pe o asemenea vreme ? Mă uit cu atenţie. Calul trudeşte înfrigurat, dar ţăranul de pe capră e îmbrăcat într-o pelerină modernă, de plastic, care-l fereşte de umezeală. Omul a învăţat lecţia de la parlamentari şi miniştri : exploateză fiinţele din jurul tău până la exterminare, dar ai grijă de tine. Trăieşte şi lasă-i pe alţii să moară !

marți, 27 octombrie 2009

Roman Polanski şi fariseismul unei societăţi

Americanii sunt un popor măreţ. Sunt oameni minunaţi pentru care proverbul cu capra vecinului nu este valabil. Ei îi iubesc şi pe vecini, şi caprele lor. Asta e impresia mea. Despre sistemul lor politic aş avea însă multe de comentat. N-o fac. Mă mulţumesc să constat că George W. Bush, fostul preşedinte care a prins două mandate, n-ar fi fost bun, în cazul în care ar fi fost sărac, nici pentru postul de paznic de noapte la o groapă de gunoi. Bush este unul dintre cei mai mari tâmpiţi din întreaga istorie a lumii. Dar banii te fac totdeauna mai frumos şi mai deştept. Aşa e la americani, aşa e la noi, aşa e peste tot în lumea capitalistă. Să nu se înţeleagă de aici că sunt un simpatizant al sistemului comunist...
Cristian Tudor Popescu semnala, cu ani în urmă, în articolul "Americii i s-a urât cu binele", că este foarte riscant să fii alb, să ai un nume, să dispui de ceva bani şi să locuieşti în America. Completându-l, aş zice că este şi mai periculos să fii alb, celebru, să ai nişte conturi în bănci, să fii european şi să fi săvârşit o infracţiune în State. Eşti pierdut. Eşti în pericol să fii dat în judecată pentru te miri ce. Să-ţi pierzi banii, libertatea, poate şi viaţa...
Am văzut că mulţi americani au comis atrocităţi în numeroase războaie, dar guvernul lor a obţinut imunitate pentru ei. Am văzut că numeroşi cetăţeni americani se abat bine de la legile unor ţări în care trăiesc şi nu păţesc nimic. Unul l-a făcut praf pe Teo Peter şi o duce bine în continuare. Cu ani buni înainte am fost martorul distrugerii Iugoslaviei, din motive cel puţin discutabile. Toate bombele pe cale de a expira au fost aruncate în capul sârbilor. Era nevoie să se facă loc altei generaţii de arme...
Acum a picat în plasă Polanski. A greşit şi nu-l aprob, cu toate că mi-e milă de el. Elveţienii l-au arestat, iar polonezii nu i-au luat apărarea. Ba dimpotrivă. Fosta minoră cu care Polanski a întreţinut relaţii sexuale şi-a retras plângerea, dar asta nu e suficient pentru fariseii sistemului de justiţie american. Să nu uităm că Polanski este evreu, că mama sa a murit în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, iar tatăl său abia a supravieţuit infernului nazist. Acum, la o vârstă venerabilă, omul care a regizat "Pianistul" este în pericol de a fi închis pentru... 50 de ani.
În legătură cu ultimele evenimente, voi spune doar lucruri :
1. Acum mi-ar fi ruşine să fiu elveţian.
2. Mi-ar fi şi mai ruşine să fiu polonez.
3. Europa, Franţa şi Parisul rămân centrul civilizaţiei noastre, visul luminos de libertate al tuturor fiinţelor umane de pe planeta Terra.

P.S. Din câte ştiu, actorul Rob Lowe a întreţinut şi el raporturi sexuale cu o minoră. Să zic că nu a făcut 50 de ani de puşcărie ? Sau contează faptul că e american ?
După ultimele informaţii şi după ce am aflat că Michael Jackson a fost acuzat pe nedrept, doar pentru a i se lua banii, nu mai cred nimic, nu mai sunt sigur de nimic...

duminică, 25 octombrie 2009

Sentimentul timpului şi memoria răului

La câţiva ani după ce m-am născut, părinţii mei s-au mutat din casa bunicilor, mare şi luminoasă, într-un fel de bojdeucă. Am locuit acolo vreo câţiva ani. În memoria mea, perioada aceea s-a păstrat ca fiind cea mai lungă şi mai fericită etapă din viaţa mea. Până să merg la şcoală, nu aveam sentimentul timpului, care se dilatase atât de mult, încât realmente stătea pe loc. Vara ţinea aproape zece ani, iar iarna şi mai mult...
Păstram în memorie şi în suflet numai întâmplările fericite. Ce ţinea de violenţă şi răutate era repede uitat. Femeile pe care le cunoşteam se certau foarte rar, iar bărbaţii deloc. Apoi, când am mers la şcoală, vecinii şi cunoscuţii, care aveau şi ei copii, se bucurau din tot sufletul pentru succesele mele la învăţătură.
Mai târziu, am simţit că timpul se scurge din ce în ce mai repede, ca o apă curgătoare care se apropie de o cascadă, iar concetăţenii mei au schimbat memoria binelui cu una a răului. Fiecare ţine minte numai lucrurile urâte care i s-au întâmplat - şi acestea sunt foarte numeroase ! - şi pe cei care i-au provocat neplăceri. Apar conflicte determinate de lucruri mărunte care, în ochii unora, reprezintă afronturi de netolerat. Cam cum se întâmplă în nuvela lui Gogol, "Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nichiforovici". Aproape toţi uită că li s-a făcut uneori şi bine. Dar recunoştinţa a dispărut, ca şi bucuria pentru reuşitele celorlalţi... Aş avea multe să-i recomand unui tânăr care ar fi atât de nebun, încât ar dori să îmbrăţişeze meseria mea...
Am rămas pentru totdeauna cu o anumită "defazare" în percepţia timpului. Prin clasa a VII-a, profesoara de limba franceză, o tânără foarte instruită şi inteligentă, a făcut un sondaj printre elevi, pentru a afla cât timp pierde fiecare cu... mesele. A rămas consternată când i-am spus că eu "consum" o oră şi jumătate pentru micul dejun, trei ore pentru prânz şi două ore pentru cină ! Abia într-un târziu şi-a dat seama că nu ştiam ce vorbesc !

John Steinbeck

Nu mă va convinge nimeni că relaţiile culturale în care este prins un scriitor nu influenţează receptarea acestuia. Biografia influenţează uneori nepermis de mult destinul literar al multora. Nu este cazul lui Steinbeck, răsplătit în 1962 cu un Nobel binemeritat. Totuşi, el nu este atât de mediatizat precum Hemingway sau Faulkner.
Mă voi referi, în cele ce urmează, numai la prozatori, fiind preocupat doar de relaţia realitate- ficţiune. Scriitorii clasici voiau să dea iluzia vieţii, acunzându-şi procedeele şi inovaţiile artistice, aşa cum ţesătorii lasă pe partea învizibilă legăturile şi nodurile unui covor : Tolstoi, Balzac, Hardy, Rebreanu, Reymont, Radu Aldulescu. Modernii îşi exhibă tehnica, aşa cum un constructor ar da în folosinţă o locuinţă, incluzând şi schelele în produsul final : Joyce, Proust, Lowry, Holban, Mircea Horia Simionescu, Mircea Nedelciu, Faulkner. Dostoievski şi Kafka sunt mai greu de situat, din acest punct de vedere. Căci există şi scriitori care, înnoind limbajul şi mijloacele artistice, nu le scot, totuşi, la vedere : Buzzati, Flaubert, Cehov, Canetti, Musil, Agopian şi alţii. Probabil însă că foarte mulţi imaginează o poveste şi o "spun", pur şi simplu, fără să-şi mai pună problema originalităţii. Dacă "prinde", e bine, dacă nu... În sfârşit, Rabelais, Gabriel Garcia Marquez şi Bănulescu ilustrează arta pură, care deformează realitatea până la ultimele consecinţe.
În felul în care sunt comentaţi autorii de proză există o diferenţiere între romancierii de meserie - Balzac, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Holban, Preda, Breban, Aldulescu - şi "povestitori" : Kazantzakis, Sinkiewicz, Galaction, Sadoveanu, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu. Primii sunt întâmpinaţi de critici cu mai multă simpatie. Ei au aşa-numitul stil al amânării, al întârzierii, al acumulării de amănunte semnificative, iar acţiunea relatată are la bază solide resorturi psihologice. "Povestitorii" sunt coloraţi, pitoreşti, parabolici, neinteresaţi de psihic, ci de adevărurile filosofice ale unei existenţe privite din perspectivă cosmică.
În sfârşit, în literatura română - şi numai aici - exista prejudecata că numai un condeier cu mâna "grea" şi cu un stil greoi, bolovănos, este un prozator de prim rang. Nu dau exemple, pentru a nu supăra pe cineva. Dimpotrivă cei cu mâna "uşoară" erau socotiţi prea facili, incapabili de sondaje mai profunde în straturile conştiinţei personajelor. A urmat reacţia opusă : scriitorii au fost apreciaţi, în primul rând, pentru "scriitură", iar romanul românesc a ajuns într-un stadiu de anemiere de natură să ne pună pe gânduri. Radu Aldulescu este cel care a revitalizat acest gen, redându-i sângele şi forţa necesară pentru a-şi continua evoluţia...
Din perspectiva relaţiei narator-personaj, Nicolae Manolescu a fixat cea mai convingătoare tipologie a romanului românesc : doric, ionic şi corintic.
John Steinbeck face parte din categoria celor la care esteticul nu ecranează autenticitatea vieţii. Cu o mână aparent uşoară, el a scris cărţi memorabile. Fără să facă paradă de originalitatea sa, a creat două capodopere care sunt peste tot ce au publicat colegii săi de generaţie : "Fructele mâniei" şi "La răsărit de Eden". Dar toate cărţile lui sunt foarte bune şi pot fi citite cu plăcere şi de cei care nu vin din mediul universitar.
Opera lui îmi dă convingerea că toate clasificările sunt inutile : contează, până la urmă, cât adevăr uman conţine opera unui artist şi câtă frumuseţe iradiază din ea...

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Despre prieteni

Ca să ai prieteni, nu trebuie să pui condiţii. Totul vine de la sine. E un fel de selecţie reciprocă. Mai îţi trebuie şi puţin noroc. Eu am avut din plin, căci m-am bucurat de tovărăşia unor oameni ieşiţi din comun...
Nu cred că e necesar ca doi inşi să aibă acelaşi tip de educaţie, aceiaşi profesori şi să fi citit aceleaşi cărţi, pentru a deveni foarte apropiaţi. Unii consideră că e suficient să se simtă bine în compania cuiva, ca să-l considere prieten.
În ceea ce mă priveşte, consider că doi inşi pot fi "fraţi" adevăraţi dacă au un cod cultural comun. Prietenul ideal ar avea, pentru mine, următorul profil :
1. Îi înţelege măcar pe Dostoievki, Cehov, Hemingway, Faulkner, Buzzati, Kafka, Céline, Henry Miller şi Charles Bukowski. În realitate, am legat amiciţii durabile cu oameni care nici nu au auzit de Dostoievski...
2. Are însuşirea de a admira tot ce este frumos în jurul său şi în sufletele celor cu care intră în contact. Sunt oameni care îşi apreciază semenii din variate motive. Îi laudă în gura mare pentru te miri ce şi face adevărate mituri din ei. Cam aşa sunt americanii. La noi găseşti mai rar indivizi care să aibă un cuvânt bun pentru concetăţenii lor. Românii caută nod în papură şi celor mai buni specialişti din variate domenii. Probabil că de aceea au şi noroc de conducători "eminenţi"...
3. Este tolerant.
4.Are simţul umorului. Să te ferească Dumnezeu de oamenii care nu ştiu de glumă.
Dacă cineva posedă aceste însuşiri, cred că îi sunt străine minciuna, răzbunarea şi invidia...
Nu este un secret că de acest model încerc şi eu să mă apropii. În mod cert, am însuşirea de a admira şi sunt foarte tolerant. Îmi plac oameni de cele mai variate soiuri. Cât despre scriitori... Mă omor după Radu Aldulescu şi Ştefan Agopian care sunt diametral opuşi şi care scriu cu totul altfel decât mine... Îmi plac şi Emil Brumaru, şi Mihai Ursachi... Şi Marin Preda, şi Nicolae Breban... Şi Fănuş Neagu, şi Ştefan Bănulescu... Şi Gelu Vlaşin, şi Marius Ianuş... Şi Claudiu Komartin, şi George Geacăr... Şi Bogdan Suceavă, şi Dan Lungu... Şi Daniel Pişcu, şi Mircea Cărtărescu... Şi Traian T. Coşovei, şi Stoian G. Bogdan... Şi Florin Lăzărescu, şi Răzvan Rădulescu... Şi Dan Stanca, şi Sorin Stoica... Şi Petru Cimpoeşu, şi Ioan T. Morar... Şi Tudor Cristea, şi Dumitru Ungureanu... Şi Simona Popescu, şi Florin Iaru... Şi Leonid Dimov, şi Nichita Stănescu...Şi Petre Stoica, şi Gellu Naum...Şi Irina Alexandra Cavescu, şi Igor Ursenko..Şi Dan Perşa, şi Florina Ilis... Şi Kocsis Francisko, şi Alexandru Muşina... Şi Ion Mureşan, şi Ioan Es. Pop... Desigur, nu în egală măsură.
Totuşi, cel mai mult îmi plac Dostoievski, Gogol, Cehov, Buzzati, Bulgakov, Hemingway, Duurrenmatt, Marquez, Borges, Lawson, Céline, Flaubert, Bulgakov, Dashiell Hammett şi Raymond Chandler...
De scris, scriu însă în stilul meu inconfundabil. Nu seamănă cu al vreunuia dintre cei admiraţi...
Pe lângă români şi romi, am avut mulţi prieteni maghiari şi sirieni. Printre ei, Kocsis Francisko - pe care nu l-am văzut niciodată! - şi Tompa Gabor. M-am confesat zile întrgi unui cubanez şi unui peruvian. ( Era un incaş autentic, din Anzi! ) Ei mi-au povestit multe. Ne căutam, ne împrumutam cu câţiva lei sau cu o ţigară... Numai întâmplarea a făcut să nu fiu foarte apropiat de ruşi şi sârbi. Cred că aş putea fi prieten cu oameni de orice naţionalitate sau rasă, fără niciun fel de prejudecăţi... Sincer, îmi pare rău că nu am avut şansa de a mă apropia de un rus ...

P.S. Conflictele din viaţa de zi cu zi survin în absenţa unui cod comun de comunicare. Dacă printr-o carte, unul înţelege o operă de artă, iar altul un sul de hârtie igienică, nu mai e nimic de făcut... Pentru un şef, cuvintele "manager" şi "subordonat" au altă rezonanţă decât pentru un subaltern...

vineri, 23 octombrie 2009

Oamenii mari şi oamenii mici

Un artist pe care îl apreciez ia apărarea unor valori româneşti, târâte în noroi de gazetarii amatori de scandaluri şi lipsiţi de orice urmă de cultură. Tudor Chirilă se referă la Marian Drăgulescu, gimnastul care a revenit miraculos şi a obţinut două titluri mondiale, după ce trecuse, cu un an în urmă, prin mari dificultăţi. Drept răsplată, "comentatorii" săi găsesc de cuvinţă să-l scalde în zoaie... Reiau, din textul lui Chirilă, o idee care mi-a inspirat câteva gânduri.
Oamenii mari fac lucruri mari şi, uneori, lucruri mici.
Oamenii mici fac numai lucruri mici.
Oamenii mari ajung deseori legende.
Oamenii mici nu ajung nimic.
Cum trăieşte un om mare printre oamenii mari ?
Cum trăieşte un om mic printre oamenii mari ?
Cel mai mult mă interesează cum trăieşte un om mare printre oamenii mici. Ce face el pentru a supravieţui ?
În fine, nu mă interesează deloc cum îşi duce zilele un om mic printre oamenii mici...
Exemple de oameni mari : Nichita Stănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Andrei Pleşu.
Exemple de oameni mici : ziariştii cu comportament de ţaţe, care caută prin coşurile de gunoaie ale oamenilor mari.
E interesant că mulţi oameni din România au plecat în Occident, unde au devenit foarte mari : Eliade, Cioran, Ionesco, George Astaloş, Matei Vişniec. Mircea Vulcănescu, C. Noica şi Petre Ţuţea au rămas în ţară. Primul a murit în închisoare, iar ceilalţi doi au făcut puşcărie cât Nelson Mandela... Ţuţea, de altminteri, n-a mai reuşit să scrie nimic semnificativ. Suntem un popor care nu ştie să-şi tolereze valorile ? Că de admiraţie nici nu poate fi vorba...
Ce se întâmplă când în fruntea unei ţări ajung numai oameni mici ? Spune asta ceva despre naţiunea respectivă ? Îşi merită oamenii aceia soarta ?
E vreo lege a existenţei care spune că oamenii mari trebuie să fie la cheremul oamenilor mici ?
Dar dacă nu există "oameni mari" şi "oameni mici" ?

P.S. Oamenii mari îi iubesc pe toţi ceilalţi oameni. Oamenii mici.... De fapt, nu vreau să ştiu cum îşi privesc oamenii mici semenii...
Oamenii printre care vieţuiesc acum nu doresc să fie nici mari, nici mici : vor, pur şi simplu, să fie oameni adevăraţi.

joi, 22 octombrie 2009

Toamna pe o frunză de vişin

împachetez aer rece
în hârtie albastră de tapetat
corturi pentru nomazi

îmi curăţ dinţii de resturile
verii
cu o brumă
subţire

mi-e limba
o frunză
de
vişin

miercuri, 21 octombrie 2009

Lacul din câmp

În copilărie, ca să merg la naşul meu din localitatea învecinată, trebuia să străbat câţiva kilometri de câmpie. Drumul acela m-a fascinat totdeauna. Auzeam aievea respiraţia câmpului şi simţeam urcând în mine copleşitoare elanuri vitale. Prezenţe benefice şi misterioase, voci, enigmatice, lumini stranii, cântece de păsări, vieţuitoare sălbatice apărând pe neaşteptate, sunete înăbuşite, neclare... Am visat decenii întregi calea aceea şi cred că în visele mele, ea s-a suprapus peste o alta, dintr-o viaţă anterioară. În vis, drumul cobora într-o râpă adâncă, apoi urca ameţitor către cer, ierburi năvalnice o mărgineau, iar eu păşeam pe pământul uscat şi vibram de fericire. Uneori zburam de-a binelea. Levitam pe deasupra şoselei până ajungeam la casa fabuloasă a naşului...
În realitate, la mijlocul câmpului, în dreapta, se întindea un lac lung, a cărei apă lucea înspăimântător în întunericul care se făcea parcă mai dens în preajma lui. Treceam totdeauna cu inima cât un purice pe lângă oglinda sinistră a bălţii, îmi simţeam pulsul în gât şi în tâmple şi uneori o luam la fugă pentru a scăpa mai repede de zona blestemată. Oamenii povesteau înfricoşaţi că acolo îşi face apariţia diavolul, care ia forma unui răţoi sau al unui ţap... Mulţi îl văzuseră cu ochii lor... Când ajungeam în zona malefică, simţeam mirosul de ierburi ude şi vedeam cu coada ochiului mişcări suspecte de animale mici sau auzeam măcănit de raţe...
Anii au trecut, ţapii şi păsările nu şi-au mai făcut apariţia şi a dispărut, în cele din urmă, şi lacul... Astăzi mi-aş explica foarte simplu apariţia sălbăticiunilor în locul acela : gâşte, raţe sălbatice şi căprioare veneau să se adape noaptea din ochiul acela de apă noroioasă...
Ce capodoperă ar fi scos Vasile Voiculescu din aceasta "realitate" ? Dar Ştefan Bănulescu ? Fiindcă ei nu mai sunt, voi scrie eu o povestire...

marți, 20 octombrie 2009

La vânătoare de ciocârlii

Doi nătărăi din Italia au venit la vânătoare în România. Unul l-a ucis din greşeală pe celălalt. Ucigaşul era socrul mortului. Vor fi avut ei ceva socoteli de reglat... Regret să spun că pe mine nu mă interesează drama lor. Fiindcă nu-mi vine să cred la ce fel de vânătoare au venit indivizii. La o vânătoare de ciocârlii ! Cum să ucizi ciocârliile ? Păsările cântătoare sunt minuni ale lumii în care trăim şi se cuvine să le protejăm. Dar noi ne-am pierdut de multă vreme sufletul... Pentru câţiva euro, am fi în stare să le permitem perverşilor să ne vâneze fraţii, părinţii, bunicii, prietenii... Mai scoatem un ban. Nu, nu mă întristează deloc întâmplarea cu cei doi străini... Dar mulţi "patrioţi" din ţara asta ar merita să-şi tragă câte un glonţ în cap... Fie şi din greşeală.

Pe străzi necunoscute

dimineaţa
din patul meu
se ridică un bărbat
fericit
nu ştiu cine e
cine sunt
mereu îmi pun un alt nume
şi îi salut voios pe necunoscuţii
cu care mă întâlnesc când străbat oraşul
necunoscut şi el

te cunosc de undeva
îmi spune o femeie
imposibil
îi răspund
de multă vreme nu mai
visez poduri
de plastic curcubeic
pe care păşesc
păpuşile
mecanice

duminică, 18 octombrie 2009

Castele

Succesorul deschise caietul în care îşi făcea însemnările zilnice şi scrise :
"Dacă aş avea bani mulţi, probabil că mi-aş dori un castel.
Castelele româneşti sunt făcute să te ascunzi de ceva sau de cineva : de frig, de prieteni sau de duşmani.
Castele britanice sunt prea friguroase şi rustice. În plus, sunt bântuite de stafii. Nu cred că merită să stai beat toată viaţa...
Castelele franţuzeşti sunt prea strălucitoare, prea luxoase, prea opulente... De altminteri tot ce este locuinţă franţuzească e prea lucioasă, prea încărcată, excesiv mobilată... Palatele sunt de-a dreptul orbitoare. Poate de aceea revoluţionarii care au dărâmat Bastilia s-au îmbolnăvit de paranoia şi au inventat ghilotina cu care s-au jucat pe gâturile nobililor bogaţi...
În pereţii castelelor din Italia a îmbătrânit timpul şi, privindu-le, te apucă somnul.
Castelele germane par nişte abatoare de suflete. Sunt învăluite în clarobscurul depresiei. De aceea Ludovic de Bavaria a construit altele, somptuoase, rod al unei imaginaţii fabuloase. Intenţia regelui era de a-şi construi un spaţiu protector, de natură estetică. Se potrivea, la gusturi, cu Wagner.
Castelele greceşti ? Poate. Ziua te poţi lungi pe ziduri, în bătaia soarelui. Dar noaptea ? Mi-ar surâde însă un palat pe malul mării...
Hotărât lucru, castelele nu mai sunt de locuit... Au rămas doar nişte simboluri ale vanităţii omeneşti. Oare trufia poate fi şi ea frumoasă şi plină de măreţie ? Anticii ştiau şi puteau să trăiescă mai comod în palatele lor. Medievalii au avut nevoie de fortificaţii şi s-au retras în spatele unor ziduri groase şi reci. Cu construcţiile moderne, semănăm mai mult cu stăpânii de sclavi...
În ceea ce mă priveşte, mi-aş petrece sărbătorile de iarnă într-o casă de bârne construită în nordul Suediei sau al Norvegiei ori în Siberia. O izbă confortabilă, dotată cu bibliotecă şi net... Restul timpului mi l-aş pierde la proprietăţile mele din Spania, din sudul Franţei şi din nordul Africii. Mi-aş lua neapărat câte o casă şi în Montana, Bhutan şi Thailanda..."