Am spus şi cu alte prilejuri că sunt obsedat de ideea de
solidaritate şi consider prietenia drept una dintre înaltele valori morale care
ne definesc ca oameni. Încep astăzi un ciclu de evocare a prietenilor pe care
i-am avut şi îi am.
Încep cu Marin Neagu, pe care l-am cunoscut mai întâi în armată şi
după aceea, mai bine, în facultate, când am fost o vreme şi prieteni
nedespărţiţi.
Marin era un băiat brunet, cu o privire ageră, ce trăda o
inteligenţă care va deveni, cu timpul, o evidenţă pentru toţi cei cu care s-a
intersectat în viaţă. Scriu aceste randuri şi imi vine sa râd, fiindca in
studentie, ne prăpădeam de râs de câte ori un mare critic literar îşi începea
exegeza despre vreun poet la modă, făcându-i portretul : "Are mustaţa
lungă, ochii aşa şi pe dincolo..." Ni se păreau chestii inutile şi
puerile. Iată, dragă Marine, că am ajuns şi noi să fim comici... Adică eu.
Marin era totdeauna vesel şi vioi, încingea lupte cu colegii săi
şi, deşi era scund, îi cam tăvălea pe adversari. Juca fotbal dumnezeieşte şi
marca goluri cu căruţa. Mă întreb de ce toţi tinerii din regiunile subcarpatice
- Dobrin, Mutu, Dică şi Tănase nu sunt decât vărful unui aisberg uriaş - sunt
talentaţi la acest sport. Operat de apendicită şi dărâmat de depresia făcută la
20 de ani, nu prea am avut ocazia să-l cunosc pe Marin în armată. Reţin doar o
scenă comică. Uscatu, unul dintre camarazi, stătea la o masă şi caligrafia o
scrisoare. Marin se tot da pe lângă el, vânturând aerul cu pumnii şi simulând
nişte lovituri, ca la box. La un moment dat, din greşeală, l-a izbit pe Uscatu
drept în bărbie. Acela s-a muiat şi şi-a pus capul pe masă, iar Marin a fugit
afară, pentru a nu complica situaţia. Îmi mai amintesc că de câte ori mă
întâlneam cu Marin în faţa unei uşi, eram amândoi rupţi de foame şi de somn,
dar pătrunşi de o mare politeţe : făceam plecăciuni, unul în faţa altuia, cam o
jumătate de oră, fiecare încercând să cedeze trecerea celuilalt...
Era imposibil să nu ne împrietenim în timpul studenţiei, cu toate
că în primele săptămâni nu eram deloc curios să ştiu ce mai face băiatul
sprinten ca un argint viu din armată. Nimerise în aceeaşi cameră cu un
dobrogean foarte cuminte şi serios, Mitică, iar ăla se văieta mereu în primele
zile că nu ajungesese să dea ochii cu Marin.
- Pe unde o fi umblând băiatul ăsta, frate, că eu nici n-am apucat
să-l văd până acum ?
Eu şi Marin veneam din acelaşi mediu - el din zona colinară, eu
din câmpie -, aveam aproximativ acelaşi mod de a înţelege lumea şi aceleaşi
exigenţe morale. Trebuie să spun că băieţii proveniţi de la ţară erau, în
general, mai discreţi şi mai pudici decât orăşenii. Marin mă întrecea la acest
capitol, având şi alte trăsături care mie îmi lipseau. Era mai calm, mai puţin
ambiţios decât mine, când era vorba de fleacuri, şi avea un bun-simţ de la care
eu abdicam uneori. Ne plimbam, mergeam la film, uneori la Cinemateca, discutam
până noaptea târziu, făceam câte un chefuleţ, râdeam, ieşeam la cantină şi
învăţam împreună. Minte sclipitoare, dar şi foarte ordonată, Marin întocmea
excepţionale lucrări de seminar şi era mereu strălucit la probele scrise. El mă
mai tempera în elanurile mele de tot felul, iar eu i-am dezvăluit frumuseţea a
doi scriitori : Radu Petrescu şi Nicolae Velea. Într-un rând, am zărit amândoi
în acelaşi timp, într-o librărie, "Idiotul" de Dostoievski. Mai iute
de mână, a înhăţat-o el, dar nu mică mi-a fost surpriza când, la cămin, a
deschis romanul respectiv, mi-a scris pe pagina de gardă câteva rânduri
emoţionante şi mi l-a făcut cadou. Marin mi-a mai dăruit, de asemenea,
"Istorii insolite" de Ov. S. Crohmălniceanu. Am trăit împreună sute
şi sute de momente frumoase, care mai de care mai hazlii. Povestesc aici doar
trei, pe care mi le amintesc acum. Marin s-ar fi jucat tot timpul, ca un motan
răsfăţat. Îşi lăsase, pe vremea aceea, o mustaţă impunătoare pe care o mai
poartă şi azi. Venind bine dispus din oraş, a intrat în holul unuia dintre
blocurile Complexului Studenţesc Grozăveşti - cred că era D, ultimul -, apoi în
sala de la parter, unde mai mulţi studenţi urmăreau la televizor un meci de
fotbal. Acolo fiind întuneric, lui Marin i s-a părut că sunt şi eu printre
telespectatori. S-a dus aţă la individul pe care-l confundase cu mine şi a
început să-l tragă de nas, de urechi, de păr şi să-l înghiontească. Surprins,
tânărul a răbdat o vreme, după care s-a ridicat în picioare enervat şi l-a
întrebat pe Marin :
- Ce vrei, mă, nenică, eşti nebun ?
Toate ca toate, mi-a povestit Marin ulterior, dar când am văzut că
ăla avea vreo doi metri, n-am mai nimerit uşa.
Cu alt prilej, plănuisem cu Marin să chiulim de la seminarul de
LRC. Narcisa Forăscu, lector pe atunci, obişnuia să-i scoată la tablă pe cei
care nu se pregăteau şi să-i ridiculizeze. Nu ne pregătisem, aşa că am fi
riscat o straşnică bătaie de joc.
- Nu ne ducem la seminar, dar mergem la bibliotecă să citim
bibliografia, a precizat Marin.
Zis şi făcut. În ziua respectivă am plecat de dimineaţă la
facultate să facem ce stabilisem. Seminarul se ţinea la etajul 1, în aripa cu
amfiteatrul Odobescu, iar sala de lectură era la etajul următor, chiar deasupra
celei în care Narcisa Forăscu se pregătea să-i asculte pe colegii noştri. Se
vede treaba că Marin a pierdut firul etajelor, căci după ce am ajuns la primul,
s-a desprins de mine şi, spre mirarea mea, a luat-o, toc-toc, toc-toc, spre
sala unde ne aştepta urgia, dar unde el credea că se află sala de lectură cea
mică - exista şi una "mare" ! - a bibliotecii. Am rămas încremenit.
Marin s-a dus până la uşă, a deschis-o şi s-a întors către mine, strigându-mă
să-l urmez. I-am făcut semn să se uite înăuntru. Florin Pripoae mi-a povestit
pe urmă cum s-au pomenit cu Marin că deschide uşa, rămâne în cadrul ei, strigă
pe cineva, apoi se uită către Narcisa Forăscu şi o rupe la fugă pe hol...
Îmi aduc aminte de primul nostru chef. Nu mai băusem niciodată
vodcă şi pe atunci se găsea prin toate magazinele. Era rusească veritabilă şi
poloneză, la preţuri foarte mici. Cred că o sticlă de 700 de mg costa 25 de
lei. Din solidaritate cu Andrej Wajda şi cu filmele sale, am ales un clondir de
"poloneză". Eram curioşi ce licoare va fi fabricat un popor pentru
care aveam un adevărat cult ! Am intrat în camera noastră de cămin, ne-am făcut
comozi şi Marin mi-a cedat mie onoarea de a gusta primul din lichidul incolor.
Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că nu are pic de tărie.
- Băi, Marine, am luat plasă, am spus. Ăştia au pus apă, în loc de
vodcă.
Furios, Marin mi-a luat sticla din mână şi a tras o duşcă
sănătoasă să vadă care este problema. Adevărul era că vodca era chiar prea
tare, iar arsura pe care a simţit-o prietenul meu i-a provocat un acces de
sughiţuri care n-au contenit toată seara. Am mai gusta şi eu o dată şi abia
atunci mi-am dat seama cât de puternică era băutura adusă din Polonia. N-am mai
avut niciunul chef să bem şi aşa se face că prima noastră petrecere a fost una
ratată. Am rămas dezgustaţi şi dezamăgiţi. Alături, în cameră, era bidonul cu
vin pe care un alt coleg, Mitică, îl adusese de acasă, de la Feteşti. Era un
vin bun şi Mitică cinstea cu câte un pahar - nu mai mult, căci era foarte evlavios
! - pe fiecare coleg în parte. Într-un moment de prostească inspiraţie, i-am
zis lui Marin :
- Hai să turnăm vodca în vinul lui Mitică şi să vedem ce se
întâmplă.
În zilele următoare, amicii care treceau pe la noi şi gustau din
vinul lui Mitică erau uluiţi de câtă tărie căpătase peste noapte conţinutul
bidonului...
- E bun, e parfumat, zicea un cunoscător, dar parcă s-a făcut prea
tare...
Unul care a băut pentru prima dată din "rubiniu" a spus,
plescăind din buze :
- Bă, Mitică, tu ai trotil, nu vin, bă ! Ăsta bate coniacul
Îmi amintesc de durerile de stomac pe care le aveam amândoi în
dimineţile dinaintea unor examene grele, de insomniile de după aceleaşi
examene, când nu ne puteam linişti din cauza solicitării nervoase excesive, de
ziua în care Marin a făcut o criză de apendicită şi noi, colegii, am chemat
Salvarea şi l-am dus la spital. Locuiam, pe atunci, la parterul căminului din 6
Martie, lângă Facultatea de Drept, în apropierea Pieţei Kogălniceanu...
Cum accidentele şi necazurile s-au ţinut scai de mine - de aceea
îmi place atât de mult Sorin Stoica ! -, prin anul doi, după ce am fost
prevenit de secretara facultăţii că sunt urmărit de Securitate pentru relaţii
cu străinii, a început să mă doară brusc capul şi mi-am petrecut un an mai mult
prin Spitalul Studenţesc, de-a valma cu nişte negri şi arabi, iar doctorii
dădeau din umeri, căci nu reuşeau să identifice misterioasa boală care mă
doborâse. Am rămas amândoi singuri. Eu, din cauza durerilor care mă izolau de
rstul lumii, iar Marin din pricină că nu mai avea partener de discuţii. A
început să bată ştrandurile - care funcţionau, deşi era iarnă ! - şi a
cunoscut-o atunci pe Ştefana, o fată frumoasă, foarte inteligentă şi foarte
ambiţioasă, de care s-a îndrăgostit şi care este şi acum soţia lui. Nu ne-am
mai apropiat niciodată ca odinioară, dar am rămas prieteni. M-au vizitat acasă,
iar eu le-am întors vizita pe vremea când erau profesori în satul Mănăstirea,
judeţul Călăraşi. După 1989 s-au transferat amândoi în Târgovişte. Când am fost
grav bolnav, au venit amândoi cu medicamente şi s-au interesat constant de
sănătatea mea. De câţiva ani însă, ocupat cu doctoratul şi cu activitatea la
catedră - am văzut că obţine mereu premii la Olimpiada de Limba şi Literatura
Română -, Marin a încetat să-mi mai scrie şi să-mi telefoneze.
Şi ajung la lucrul cel mai important pe care voiam să-l divulg
despre eternul meu prieten : talentul să literar. Dincolo de cultura şi de
gusturile sale artistice infailibile, Marin avea un cert talent literar pe care
nu l-a valorificat până acum din pricina... calităţilor sale deja menţionate :
discreţia şi pudoarea. Marin mi-a trimis cele mai frumoase scrisori care se pot
închipui şi pot să spun fără să exagerez că, în domeniul epistolar, el nu are
egal. Am înţeles că lucrează la un roman de dragoste - epistolar ? - şi dacă îl
va duce la bun sfârşit, literatura română se va îmbogăţi cu o nouă
"Adelă". Ca şi acum mulţi ani, mă întreb deseori ce mai face Marin.
Ca în romanele lui Fitzgerald, îmi răspund singur că el nu este prea departe,
undeva pe o stradă din Târgovişte sau la noua casă pe care şi-o construieşte
prin împrejurimi.