Locul în care nu mai eşti nimic

Sunt momente ale zilei şi anotimpuri care te fac să te simţi alt om.

Unii sunt zei dimineaţa şi iarna. În rest, dar mai ales vara, sunt muribunzi.

Altora le cresc aripi în nopţile de primăvară.

N-am văzut pe nimeni să fie fericit la amiază.

Aşijderea sunt locuri care te fac să creşti şi să te răsfeţi precum un broscoi pe fundul bălţii.

Dar există, pentru fiecare, văgăuni în care eşti doar o entitate biologică, nemaiavând nici puterea de a respira.

Grădina de flori a bunicului nu depăşea cinci metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei casei bătrâneşti, prin faţa cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de care bunica vitregă mă lega uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un loc arid, mărginit de latura dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului nostru dinspre răsărit.

Grădiniţa aceea îmi părea infinită. Pe lângă tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile şi mărimile. Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu ştiam cum se numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt diferite. Mai târziu mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate zambile şi frezii. Dar cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau straturi-straturi şi îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream seara, obosit, după ce treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia. Dar şi atunci o luam de la capăt şi nu ajungeam mai nicodată în locul pustiu de la margine, unde nu creştea nimic.

Într-o după-amiază am ajuns întâmplător acolo, după ce plecasem în urmărirea unei mingi neascultătoare. M-am oprit ca trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau nici trâmbiţele cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor, nici zgomotele făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere desăvârşită şi mirosea a pământ uscat şi vechi. De la începutul lumii, adică de la ridicarea zidurilor, acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de iarbă şi un prun, care se ridicase de acolo, se mutase  aievea mai mulţi metri către ieşirea din spate a casei. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unui deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Părinţii nu mă puteau găsi. Niciun pericol nu mă păştea. Nimic care să mă scoată din ciudata stare de amorţeală în care am stat o jumătate de zi.

Brusc, o spaimă cumplită a urcat din adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă. Dacă nu mă voi mai putea întoarce la aerul dens şi limpede de dinainte, cu oameni robotind şi înjurându-se veseli, cu pisici zburdând prin ierburi şi mai ales cu râul spre care se îndreptau în fiecare zi fetele, pentru a pescui raci şi peşti mici, cu coşurile confecţionate din răchite ?

M-am ridicat fulgerător şi am luat-o la fugă printre flori, uitând de minge şi de promisiunea unui repaus fără sfârşit.

Gloria ierbii

    Acesta este titlul unui volum de poeme, publicat de Gheorghe Tomozei în 1975, la Cartea Românească, dar despre altceva vreau să vorbesc.
    De mai mulţi ani am observat că iarba rămâne verde, pe alocuri, chiar după brume groase şi geruri puternice. M-am minunat. Prin 2006, un bătrân scrisese pe o carte de comentarii literare următoarele : " Anu ăsta a mers vacile la câmp până pe 31 decembrie." Bineînţeles, după ce se lăudase cu lectura lui : " Pe această carte am citito io toată."
     În copilăria mea, iarba dispărea complet la sfârşitul toamnei, pentru a reînvia, proaspătă, la începutul primăverii. Acum, după topirea zăpezii, am văzut că porţiunile de iarbă se păstraseră în totalitate : pare că niciun fir n-a dispărut în timpul iernii. Iarba a devenit, iată, perenă. Mă gândesc că este o modalitate de apărare a naturii în faţa iureşului distrugător al civilizaţiei nostre. De decenii întregi, omul dovedeşte că este hotărât să nimicească mediul care îl ţine în viaţă, asemenea paraziţilor din intestinele animalelor, ce proliferează până când organismul-gazdă cedează irevocabil. În jungla Amazonului se taie două-trei mii de copaci în fiecare minut. Din nefericire, chiar dacă ar deveni veşnici, arborii n-ar putea să anihileze acţiunea criminală, iresponsabilă, a celor care trăiesc numai pentru a-şi înmulţi banii. Cine ar trebui să apere natura ?

Oameni adevăraţi

       În adolescenţă şi în tinereţe am cunoscut oameni adevăraţi pe care îi port în suflet şi acum. Erau băieţi pe care îi numeam prietenii mei. Au fost fete cărora n-am meritat nici să le duc papucii la uşă. Nu vorbeau pe nimeni de rău. Se ajutau unii pe alţii în mod dezinteresat, fără tămbălău. Căutau şi găseau numai ce este frumos în felul de a fi al semenilor lor. Odată cu terminarea facultăţii am intrat într-o zonă deşertică din punct de vedere moral. Totuşi, altruiştii de odinioară au continuat să mă însoţească. Din momentul în care am publicat prima carte, am reînceput să cunosc oameni adevăraţi. Am redevenit bogat sufleteşte, simţind din nou căldura şi frumuseţea unor minţi omeneşti şi bucurându-mă de lumina unor gesturi frumoase.
         Într-un oraş teleormănean trăieşte un poet şi istoric literar care a dat culturii noastre opere fundamentale. Este o personalitate emblematică pentru noi, cei care ne ducem zilele în sudul auster al ţării. Lucrările sale sunt exhaustive, copleşitoare prin dimensiuni şi documentare ştiinţifică. Acest mare om monitorizează tot ce se scrie despre mine, mă ajută în variate împrejurări şi îmi poartă de grijă într-o lume literară veşnic surprinzătoare. Nu voi reuşi niciodată să-i fiu îndeajuns de recunoscător.
        Ceva mai aproape de localitatea mea vieţuieşte un profesor de matematică astral, acum pensionar. E o legendă vie, o somitate, unul dintre cei mai buni specialişti în domeniul său. E un bărbat care nu se laudă cu însuşirile sale, nu face caz de competenţa sa şi nu-i striveşte pe cei din jur cu evidenta lui superioritate profesională şi umană. Fratele meu mai mare, căci aşa îmi place să-l numesc, e un miracol de omenie şi pot depune mărturie că este un spirit elevat, conştient de înalta sa misiune pe Pământ.
        Respiră printre noi, într-o localitate intrată în istorie, un strălucit romancier şi critic literar care îşi sacrifică timpul pentru a citi cărţile confraţilor săi. Redactează aproape singur una dintre cele mai bune reviste literare din România şi pune pasiune şi un elan schillerian  în acţiunile sale culturale. Este atent la tot ce înseamnă valoare în literele româneşti şi scrie cu entuziasm nedisimulat despre tot ce îi place. Situat dincolo de micile interese de grup, el este sensibil la tot ce înseamnă valoare şi de aceea a devenit un barometru literar sigur, de neocolit. Ceea ce face se bazează pe un altruism greu de imaginat la alţi autori importanţi. E un nobil printre scriitori. În urmă cu puţin timp am făcut imprudenţa de a mărturisi ceva pe blogul meu. Peste câteva zile, când m-am întors de la şcoală, mă aştepta o surpriză de la prietenul meu pe care nu l-am văzut niciodată. Mi s-au umezit ochii. Solidaritatea există, oamenii mari sunt printre noi. Îţi mulţumesc că exişti, prietene ! Vă mulţumesc celor care ne faceţi să vedem viaţa ca pe un izvor de nesecată bucurie.
        Din momentul ăsta, faptele veninoase şi murdare nu mai există pentru mine.  Amin!

P.S. Dintre oamenii minunaţi pe care îi iubesc, am evocat trei, în ordinea în care i-am cunoscut. Mai sunt câţiva şi le va veni şi lor rândul. În prim-plan, un romancier din Zimnicea, publicat de Polirom, şi un profesor de română, poet, care îşi desfăşoară activitatea la câţiva kilometri de mine.

Otrava din pâine : drojdia

Găsesc, pe tocmai.ro, un articol care mă uimeşte :

"Oamenii au uitat gustul painii adevarate. Mai ales nu-si amintesc ca pe vremuripainea se cocea intotdeauna prin dospire.

Toate componentele de fermentare au fost exclusiv de origine vegetala. Aluatul celebru, taranesc (aluat fermentat cu hamei si stafide, miere sau zahar natural, malt alb si rosu) se prepara din faina de secara, orz si grau. Anume acesti fermenti imbogateau organismul cu vitamine, enzime, biostimulente si, mai presus de toate, il saturau cu oxigen. Datorita acestui fapt corpul uman devenea mai energic, mai eficient, mai rezistent la raceli si alte maladii.
De la mijlocul anilor 40, dupa razboi s-a produs o substituire a fermentarii din hamei pe cea din drojdie. Oamenii de stiinta au descoperit ca principala caracteristica a drojdiei este fermentarea. Drojdia transmite aceasta proprietate prin paine (intr-un centimetru cub de aluat gata sunt prezente 120 de milioane de celule de drojdie), in sange, si incepe a se fermenta. Gazul fuzel format vine, in primul rand, la creier, perturband functiile sale. Se deterioreaza brusc memoria, capacitatea de gandire logica, de munca creativa. Actionand la nivelul celular, drojdia duce la formarea in organism a tumorilor benigne si canceroase. Se produce o influenta asupra celulelor, privandu-le de posibilitatea de a se imparti, deci a produce celule sanatoase.
Nu este intamplator, ca la al doilea Congres Mondial de medicina pe baza de plante, la Praga, in 1990, profesorul Larbert a vorbit despre efectele negative asupra sanatatii umane a painii albe, rafinate, preparate in baza de drojdie. Ingestia prelungita a acestei paini duce la o serie de incalcari descrise de catre Larbert si numite ghemogliaz. Aceasta maladie se manifesta prin dureri de cap, somnolenta, iritabilitate, probleme digestive, incetinirea gandirii, scaderea activitatii sexuale, cresterea vascozitatii sangelui.
Larbert considera ca ghemogliaz este mai raspandit si mai periculos, decat tuberculoza. Impactul negativ al drojdiei asupra organismului este relevat de numerosii savanti din intreaga lume.
Oamenii de stiinta din intreaga lume au batut alarma. Sunt descoperite mecanismele impactului negativ ale drojdei termofile asupra organismului. Drojdie Saccharomyces (drojdie termofila), speciile careia sunt utilizate in industria de alcool, bere si panificatie, in natura nu apar. Celulele Saccharomyces, din pacate, sunt mai rezistente, decat celulele tesutului. Ele nu se distrug, fie in timpul de gatit sau cu saliva in organismul uman. Celulele ucigase de drojdie ucid celulele sensibile umane, mai putin protejate in organism, prin emanarea substantelor otravitoare cu greutate moleculara mica.

Ciupercile termofile nu dispar, deoarece sunt capabile sa reziste si la 500 de grade si, nimerind in organism, se inmultesc si ataca flora intestinala, distrugand-o.

Proteinele toxice actioneaza asupra membranei plasmatice, marind permeabilitatea ei la agentii patogeni si virusi. Celulele de drojdie nimeresc in tractus digestiv, iar apoi in sange. Drojdiile termofile se multiplica in organism intr-o progresie geometrica si permit microflorei patogene sa traiasca in mod activ si sa se multiplice, inhiband microflora normala, care in intestin, cu o alimentatie corecta, poate genera vitamine B, aminoacizi esentiali si acizi. Se incalca grosolan activitatea tuturor organelor digestive: stomacului, pancreasului, vezicii biliare, ficatului, intestinelor.
Stomacul din interior este acoperit cu o membrana mucoasa speciala, rezistenta la acid. Totusi, daca omul abuzeaza de produse din drojdie si alimente acide, stomacul nu poate rezista mult timp la aceasta. Arsura va duce la formarea ulcerului, durerilor de cap si la formarea unui simptom comun, cum ar fi arsuri la stomac.
Utilizarea produselor alimentare, preparate pe baza de drojdie termofila, promoveaza formarea cheagurilor de nisip, iar apoi pietrelor in vezica biliara, ficat, pancreas, constipatie si formarea tumorilor. In intestin cresc procesele de degradare, se dezvolta microflora patogena. Se incetineste evacuarea maselor toxice din organism, se formeaza buzunare de gaz, in care stagneaza pietrele fecale. Treptat, ele cresc in membranele mucoase si straturi submucoase ale intestinului. Sistemul digestiv isi pierde functia sa de protectie si se reduce capacitatea de digestie. Vitaminele se digereaza insuficient si se sintetizeaza, nu sunt digerate in plina masura oligoelementele si cel mai important din ele – calciu." (sursa: obiectiv.info)

Suntem nişte bieţi oameni

    Pe vremea când era ministru, Decebal Traian Remeş îmi părea un domn arogant, agresiv, mult prea sigur pe sine. Avea, adică, nişte trăsături pe care nu le agreez deloc. L-am văzut ieri la ştiri ieşind din puşcărie şi am avut un şoc emoţional. Nu mă bucur de răul nimănui, nici măcar nu rămân indiferent când cineva, fie el şi un duşman, trece prin momente dificile : sufăr împreună cu nefericitul, uneori chiar mai mult decât el. Un bătrân gârbovit, cu un caier de păr sub şapcă şi cu altul pe faţă, în chip de barbă, păşea pe trotuar, târându-şi cu greu bagajele. La un moment dat şi-a trecut mâna peste bărbie şi a întrebat răguşit :
- O crâşmă e p-aici ?
Nu i-a răspuns nimeni, iar fostul puşcăriaş şi-a continuat drumul. Lângă o maşină îl aştepta soţia sa.
- Doamne, tu eşti ? a întrebat femeia, consternată.
Nu-l recunoscuse. Oare nu-l vizitase deloc? Nu mai ştia nimic despre el?
    Şi atunci m-a cuprins o milă copleşitoare faţă de omul acela, faţă de toţi nefericiţii din lumea asta, faţă de noi, un popor, o adunătură de flămânzi sortiţi durerii. Doamne-Dumnezeule, chiar atât de nemâncaţi suntem, încât să nu ne putem opri din a întinde mâna către pâinea de la gura săracilor de lângă noi? Chiar aşa de vanitoşi şi de blestemaţi suntem, încât să nu ne putem ierta unii pe alţii nici în clipe de grea cumpănă?

O vizită în rai

   Reproduc, mai jos, o poveste de pe site-ul ziarului Libertatea. Să fie reală? 

  

  Un barbat ce se afla in masina impreuna cu cainele sau au murit, in acelasi timp,  intr-un grav accident rutier.

     Ca urmare a tragicului eveniment omul a intrat in coma profunda din care s-a trezit abia dupa 12 ani povestind tuturor tot ce a vazut el cat timp a fost in coma, potrivit crestinortodox.ro.
Iata mai jos cele povestite:

   Ajungand in cer, au mers pe un drum pietruit cu aur, pe langa un gard de marmura fina, pana au dat de o poarta superba, construita din perle, ce straluceau sub razele soareluri.

Ajungand langa poarta, au vazut un om sezand in pragul ei.

- Scuzati-ma, unde ne aflam?

- In Rai, a raspuns portarul.

- Putem primi un pahar cu apa?

- Desigur, a raspuns portarul, intra si vei primi. 

-Singur? Prietenul meu nu poate intra? 

- Regret, nu permitem intrarea animalelor… Omul a decis sa renunte la apa, si-a chemat cainele si-au plecat mai departe. Tot mergand au ajuns la o poarta simpla de lemn, fara gard imprejur. Un portar statea rezemat de poarta si citea dintr-o carte. 

- Putem primii putina apa? 

- Desigur, cu placere, intrati, a raspuns portarul. Cei doi au trecut poarta si au baut apa rece din fantana apropiata, cat au poftit.
 -Multumim, dar unde ne aflam? 

- In Rai, le-a raspuns portarul. 

- Am mai intalnit un portar, si el mi-a spus ca la poarta lui e intrarea in Rai… 

- Ah, te referi la strada aurita si poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul! 

- Si nu va pasa ca acolo se folosesc de numele vostru?

- Nu, i-a raspuns portarul. Noi suntem bucurosi ca ei ii pastreaza pe toti aceia care sunt de acord sa-si paraseasca prietenii si sa-i lase afara! 

Două cuvinte despre Eugen Barbu

     S-ar putea să mă înşel, dar am impresia că intelectualul român suferă de monoteism cultural, un adevărat complex al cifrei 1 :  un singur mare scriitor, un singur mare filosof, un singur mare eseist, etc.  Mentalitatea aceasta atrage după sine cultul personalităţii şi obsesia unanimităţii. Să-i luăm, de pildă, pe Marin Preda şi Eugen Barbu. Ei reprezentau tipul de scriitor-prizonier al propriei modalităţi de a scrie : Preda în mai mare măsură decât Barbu - fin degustător de poezie şi specialist în Mateiu Caragiale. Problema era că fiecare dintre cei doi se considera singurul scriitor cu adevărat important şi avea pretenţia să fie elogiat în cor, de toată lumea, iar când celălalt era lăudat de critici, se făcea negru de supărare şi începea să să arunce cu zoaie în adversarul care îi fura gloria literară. Situaţia cu pricina i-a prilejuit unui critic o obesrvaţie amuzantă : " Scriitorul român vrea să fie singur în literatură. "  Confruntarea cu iz de scandal şi de intoleranţă dintre posesorii a două viziuni artistice total diferite, Preda şi Barbu, era, desigur, dovada lipsei de maturitate a a literaturii noastre. E adevărat că la noi nici nu merge să umblăm cu jumătăţi de măsură. Scriitorul luat în discuţie este făcut geniu sau este desfiinţat. Uneori nici autorii nu suportă comentariile nuanţate : vor să li se ridice osanale în mod necondiţionat.
     Este o imensă eroare / nedreptate că unii critici importanţi îi refuză lui Eugen Barbu statutul de mare scriitor. ( Omul era un maestru în a-şi face duşmani. Şi nu voi uita niciodată atacurile murdare, incredibile, la adresa unor poeţi, prozatori şi critici literari străluciţi ai literaturii române. Mă indispuneau cumplit, îmi provocau un rău fizic. Sunt, într-adevăr, lucruri care nu se fac. ) Am recitit Groapa anul trecut şi sunt convins că este o capodoperă, unul dintre cele trei-patru-cinci cele mai bune romane româneşti din toate timpurile, alături de Cronică de familie, Moromeţii, Craii de Curtea-Veche şi Cartea Milionarului. Expesivitatea lui Barbu este inconfundabilă, mediul zugrăvit te izbeşte prin autenticitate, iar personajele se mişcă aievea, sunt vii, convingătoare. Cu ochiul la pândă şi cu urechea lacomă de dialoguri neconvenţionale, Barbu a dat unul dinte textele de neuitat ale limbii române. Excesele şi imperfecţiunile - taxate fără milă de recenzenţi! - sunt în firea creatorilor înzestraţi cu geniu literar. ( Prozatorula scris şi a rescris mai multe variante ale cărţii. În prealabil copiase, să-şi facă mâna, cele mai reuşite opere ale lui Călinescu. ) Câteva dintre nuvelele lui Barbu pot intra în orice antologie a genului, iar Princepele este o carte de excepţie, uşor încărcată de aluviuni lexicale, cu pasaje parazitare - prefer, la acest capitol, Calpuzanii lui Silviu Angelescu şi După mine, o zi de Ioan Dan Nicolescu -, dar Săptămâna nebunilor m-a încântat de la primele pagini. Bijutier literar şi profesionist al scrisului, Eugen Barbu este un stilist desăvârşit, folosind un limbaj al său, pe jumătate inventat, pe jumătate arhaic-cronicăresc - a şi plagiat din nişte cronici! -, ca o pecete de prinţ plebeu, discreditat.
Dintre volumele importante ale lui Barbu n-am citit Ianus. Îl caut în continuare prin librării şi prin anticariate.

Despre arta literară

     Radu Aldulescu are o însuşire rar întâlnită în rândul marilor scriitori. El gustă şi apreciază la superlativ şi operele prozatorilor care au o scriitură total diferită de a sa. De pildă, citeşte cu plăcere literatură fantastică, săracă la capitolul oralitate, dar şi romane concepute într-un stil minimalist. Această empatie literară este specifică autorilor care sunt şi mari spirite, stând mai degrabă sub regimul excepţiei. Majoritatea oamenilor de litere nu-şi admiră decât propria operă, fiind refractari la propunerile literare ale confraţilor.  Pe cine admirau Celine şi Eugen Barbu? Totuşi, Hugo îl aprecia pe Balzac, Malraux pe Celine, Thomas Mann pe Knut Hamsun. Chiar şi tăcutului Sadoveanu îi plăceau poeziile lui Labiş. Cel mai puţin selectiv era Nichita Stănescu, care îi sălta în slăvi pe toţi producătorii de texte.
       În opinia mea, nu există o formulă care poate fi numită "cea mai bună". Fiecare scrie potrivit convingerilor şi posibilităţilor sale artistice. Şi poate că nu e bine nici să-i comparăm pe scriitori între ei : Faulkner este mai mare decât Hemingway, un romancier care creează personaje rotunde este superior unuia bidimensional etc. Cu toate că împărtăşesc părerea prietenului Dan Miron despre Hemingway, îmi place autorul Zăpezilor de pe Kilimanjaro : povestirile sale sunt printre cele mai bune care s-au scris vreodată. Pot spune doar că sunt perioade în care mă simt mai puţin atras de el.
        Când cineva nimereşte expresia ideală, într-un cadru perfect adecvat talentului său, se naşte capodopera. E un mod de a-ţi ajunge visul din urmă. Două probleme apar aici. În primul rând, gustul estetic al prozatorilor, poeţilor şi criticilor care scriu cronici, face direcţia literară a momentului. Mai exact, sunt pe linie acele cărţi care le plac lor. Argumentele vin abia după aceea : construim teorii în jurul unor impresii. Dar unele cărţi ies din orizontul de aşteptare al criticilor. E interesant ce se întâmplă cu acestea. În al doilea rând, naturalul este supralicitat în detrimentul artificialului. Pe vremuri, un cunoscut poet optzecist îmi spunea că grupul lui vrea să introducă realitatea în poezie. Văd că şi acum se merge până la refuzul oricărei convenţii literare. Viaţa trebuie să fie totuna cu literatura. Cum şi eu sunt deschis, ca cititor, către toate mijloacele artistice, parcurg cu plăcere orice op reuşit, scris cu asemenea intenţii. Însă nu mă pot împiedica să nu observ că nu există literatură fără convenţie. Literatura şi viaţa nu se pot confunda. Nici măcar nu se pot copia ca în oglindă. Artificialul şi transfigurarea se strecoară treptat, pe neobservate în pagină, cu sau fără voia noastră, iar convenţia se poate instala prin stil. Chiar stilul / lipsa de stil este o convenţie. Un roman care se doreşte non-estetic, adică jurnalul / reportajul unor experienţe strict personale, face brusc nedoritul salt în estetic, dacă are rezonanţă în planul adevărurilor general-umane, al valorilor şi arhetipurior de tot felul.

P.S. Ca să fiu corect până la capăt, e necesar să precizez că Eugen Barbu citea, cu multă bucurie, cărţile poeţilor români. Voi scrie un text dedicat lui Eugen Barbu.

William Faulkner şi stilul biblic

        A. B. era unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut în liceu. Mama sa naturală murise sau se despărţise de tatăl său, iar acesta din urmă se recăsătorise şi situaţia nu-i venea deloc bine băiatului, care se purta ca un dur.  L-a plesnit scurt peste faţă - el, un puştan pe atunci -, în faţa mea, pe vânzătorul unei librării care ne atrăsese atenţia că stăm prea aproape de cărţi. Librarul se temea că am fi putut fura, fără să ştie că avea de-a face cu nişte adolescenţi cu principii morale ! Că ţinea foarte mult la mine se vedea şi din faptul că eram singurul coleg care scăpase de pumnii lui teribili, deşi lua ca pe un afront înfrângerile drastice pe care i le administram la fotbal de masă. Din prietenie faţă de mine vrusese să se mute în clasa mea, dar, după ce a stat o jumătate de oră, s-a ridicat şi a plecat. Mi-a spus mai târziu că acolo se adunaseră prea multe proate. În clasa aceea erau patru băieţi şi douăzeci şi nouă de fete ! Era un tip fabulos. Mă invita pe la el şi îmi oferea munţi de fripturi şi sticle de coniac de toate felurile şi mărimile. Tatăl său lucrase în străinătate şi avea bani cu nemiluita. Când nu-i plăcea gustul unei băuturi, arunca sticla direct la coşul de gunoi. Chiulea un trimestru întreg la orele de matematică şi învăţa singur toată noaptea de dinaintea tezei. Era singurul din clasa sa care lua zece. O umilea pe profesoara de istorie cu întrebări inspirate de emisiunile transmise de Europa Liberă. ( Ne aflam prin 1972-1976 ). A. B. mi-a spus într-o zi că viaţa unui om nu are niciun rost dacă el nu poate vedea Capela Sixtină pictată de Michelangelo. ( Am folosit acest motiv în Gheţarul. ) În acest scop, A. B. a urmat Institutul de Marină şi a devenit căpitan de vas, colindând mările şi oceanele. În timpul studiilor l-a bătut până la dezmembrare pe un gradat care făcea căprărie cu nişte subordonaţi. Mulţi ani am primit constant ilustrate din toate colţurile lumii. Văzuse şi Capela Sixtină.  La început îmi şi scria. Avea un scris inimitabil, cu litere microscopice, aşa că eram nevoit să-i citesc misivele cu lupa. În sfârşit, decenii întregi n-am mai auzit nimic despre el. Acum câţiva ani l-am recunoscut, la televizor, într-o situaţie stranie.  Fusese găsit prin Timişoara, lovit la cap, lipsit de memorie şi, în consecinţă, de reperele puternicei sale personalităţi. Avea barbişon, nu mai ştia cine este şi, fiindcă vorbea bine engleza, oamenii îl numeau Profesorul. Era o enigmă cum ajunsese de la Constanţa la Timişoara . Tatăl său şi rudele l-au identificat şi s-au dus la el. În ziua următoare a apărut din nou pe micul ecran, la ştiri, uitându-se la propriile fotografii şi exprimându-şi îndoiala că ar fi cine îi spuneau ceilalţi că este : " Seamănă cu mine, dar nu sunt eu. " Trăiesc cu speranţa că-l voi reîntâlni într-o zi, iar el va fi la fel de nărăvaş şi de puternic ca odinioară.
      De ce l-am evocat aici pe A. B. ? Fiindcă era un personaj dostoievskian care îl citea pe Dostoievski. Îmi amintesc zâmbetul său, exprimând o satisfacţie superioară, când îmi explica de ce rusul este scriitorul său preferat. Dostoievski era cel mai mare scriitor şi uite că tocmai ăsta îi plăcea lui ! În ceea ce mă priveşte, îl citeam şi îl admiram fără rezerve pe Faulkner, care apărea la Univers, în colecţia Romanul secolului XX. Zgomotul şi furia, în traducerea lui Mircea Ivănescu, stătea permanent pe masa din cămăruţa mea friguroasă, de licean. Cartea mă uluise de la primele rânduri. Perspectiva handicapatului Benjy, care priveşte printre scândurile unui gard cum alţi copii joacă baseball, era ceva nou şi senzaţional pentru mine. Am citit şi recitit romanul, cu eforturi considerabile, minunându-mă de construcţia epică faulkneriană, care lasă puţin spaţiu personajului aflat în scenă - nu cunoşti contextul care trebuie dedus -, restul fiind ocupat de o umbră mare, în care îşi au locul Dumnezeu şi ceilalţi zei, impulsurile ascunse ale personajelor, evenimente lămuritoare, filiaţii, relaţii, ce să mai vorbim, aproape totul. În termenii lui Auerbach este un stil biblic, opus stilului homeric specific, să zicem, lui Balzac, care etalează şi explică pe îndelete faptele. Primul mod de a scrie implică mister şi ambiguitate,  în al doilea întâmplările se petrec la vedere, cu multe detalii care te împiedică să te rătăceşti.
        Am cumpărat noua ediţie a romanului lui Faulkner, apărută la Polirom, fiindcă cea veche era trasă pe hârtie de ziar, care s-a degradat în timp, făcând textul greu de urmărit. Mărturisesc că o mică problemă mă intrigă. Hemingway este un scriitor bidimensional, iar romanele sale sunt un fel de povestiri extinse, uşor de receptat de numeroşii săi cititori. Nu-mi explic însă popularitatea lui Faulkner, care este de o complexitate dezarmantă. Iar Zgomotul şi furia îmi place cel puţin la fel de mult ca Ulise de Joyce. Şi când te gândeşti că nişte fanţi literari i-au găsit o sumedenie de cusururi încă de la apariţie !

P.S. Profesorii de istorie pe care îi ştiu sunt foarte competenţi. Profesoara mea din liceu făcea excepţie. Era o Ana Pauker cu aspect de coreeană supraponderală. Avea, în plus, un soi de demenţă care o făcea să-i terorizeze pe elevi. Spre ruşinea mea, îmi băteam joc de orele ei în modul cel mai mârlănesc cu putinţă. Îl pocneam de câteva ori pe colegul de bancă şi el era obligat să-mi răspundă. Aşa că făceam ora harcea-parcea. Încerca să ne dea afară, dar eu nu voiam să ies. Mă alergam cu ea prin clasă. Aveam motive întemeiate, credeam eu, să fac aşa. În fine, doamna cu pricina avea de suferit şi la clasa paralelă, din cauza întrebărilor incomode puse de A. B. De pildă, ea spunea : "Incapabil să înţeleagă situaţia internaţională, regele Mihai a..." Băiat citit, A. B. făcea o socoteală simplă care îi arăta că regele avea câţiva anişori în momentul la care se referea specialista. Ridica mâna, profesoara se oprea şi îi făcea semn să vorbească, iar el întreba cu un glas îngeresc : " Nu vă supăraţi, câţi ani avea regele Mihai când s-au petrecut evenimentele despre care vorbiţi ?" Profesoara înţelegea că spusese o enormitate, se făcea vânătă la faţă, lovea scaunul cu piciorul, dărâmându-l, şi urla : "Ieşi afară, porcule ! Şi îţi pun şi un patru, fiindcă nu eşti atent ! " Alteori, când el întreba ceva, ea îi răspundea tot cu o întrebare : " Unde ai citit tu asta ? " "N-am citit nicăieri, am auzit la Europa liberă !"  "Aoleu  ! Nenorocitule ! Mă bagi în puşcărie ! Ieşi afară imediat ! " Doamna B. ajunsese să poarte tot timpul cu ea Programul Partidului Comunist şi se apăra cu el de orice problemă reacţionar-criminală, aşa cum călugării se apără de diavol cu Biblia : " Nu ştiu ce vrei să spui, eu predau numai după Programul Partidului Comunist Român ! Şi aplic numai politica tovarăşului Nicolae Ceauşescu ! Uite, aici ai toate răspunsurile ! Eu numai de aici răspund ! În rest nu vreau s-aud nimic !" Femeia nu-i suporta pe elevii inteligenţi care mai şi citeau câte ceva. Cine spune că, spre deosebire de acum, pe atunci se făcea carte, nu cunoaşte bine problema. Printre dascăli, idioţii erau într-un echilibru precar cu cărturarii, dar de cele mai multe ori erau majoritari. Aşa se face că A. B. a ajuns să dea teză la istorie - cred că dădeam şase-şapte teze ! - în condiţiile în care la oral avea patru pe linie. S-a aşezat în banca a doua şi, în ciuda subiectului dificil, s-a apucat să scrie, punându-şi la treabă inteligenţa. În faţa lui, în prima bancă se agita un coleg de vreo doi metri înălţime. Băiatul nu ştia nimic şi se tot întorcea la A. B. : " Zi-mi, bă, şi mie, că nu ştiu nimic !" A. B. i-a explicat : "Lasă-mă să scriu, că mă lasă nenorocita asta corigent ! Termin repede lucrarea şi îţi spun şi ţie. " Degeaba. Ignorantul s-a tot întors, de trei, de patru, de zece ori, tulburându-i lui A. B. inspiraţia. A. B. s-a enervat, s-a săltat din bancă şi i-a tras nefericitului un pumn în cap, de i-a vârât nasul în pupitru. Ca un făcut, istorica  a întors capul tocmai atunci şi a văzut cumplitul gest. "Ieşi afară, porcule ! ", a sunat inevitabila sentinţă. A. B. stătea pe o bancă în curte şi se gândea la soarta sa tristă, când uşa de la intrare s-a deschis şi găliganul a ieşit afară, plângând de indignare. Băiatul cu căpăţâna zdrobită căpătase învoire să se spele pe faţă. El jurase în faţa clasei că-l va omorî pe A. B. în bătaie. S-a dus la cişmea şi şi-a aruncat apă pe ochi. A. B. a realizat abia atunci grozăvia gestului său şi a luat o decizie rapidă. "Mă duc să-i cer scuze ! Am făcut-o de oaie. ", s-a gândit el. Rănitul tocmai îşi scutura stropii de pe gene când l-a văzut pe A. B. ridicându-se brusc şi pornind hotărât către el. A rămas două secunde ca paralizat, apoi a luat-o la goană pe după căminul fetelor.

Două fotografii

    De două săptămâni circulă, pe net, două fotografii în care ar apărea, se spune, Eminescu : Două fotografii de senzaţie cu Mihai Eminescu, necunoscute până în prezent. La început am avut suspiciuni. Individul smolit, cu păr negru şi mustaţă, scurt la trup şi viguros, care citeşte în prezenţa reginei, nu are acea aură celestă care să mă emoţioneze şi să mă facă să simt că este vorba, într-adevăr, de marele poet. Pe urmă pare neverosimil ca regina Elisabeta să stea cu spatele la un musafir atât de important. Pe atunci, valoarea omului era recunoscută, chiar dacă nu totdeauna şi recompensată corespunzător. Până la urmă am distribuit şi eu poza, fără alte comentarii. În sfârşit, o prietenă de pe Facebook, Violeta Niculescu - posesoarea blogului innuenda.blogspot.com - , a pus lucrurile la punct : 

”NU este Eminescu, ci secretarul Reginei Elisabeta, italianul EDGAR DALL'ORSO !! Fotografia este una CELEBRĂ în care apare… GEORGE ENESCU la pian, tânăr, cu mustață, prin 1898-1899.
Bietul Eminescu era, așadar, mort de vreo zece ani… !!!
Domnul cu mustață (confundat cu Eminescu) este, așadar, secretarul Reginei-Poete Carmen Sylva, italianul Edgar Dall'Orso, muzician, prieten și partener de muzică de cameră al lui Enescu.
Și în fotografia de sus, unde stă pe scaun, citind(...), tot pe Dall'Orso îl vedem.
(...)” (Raluca Stirbat · Works at President of the International George Enescu Society, Vienna)

   Ce comentarii ar putea face nişte băgători de seamă, aşa cum suntem şi noi ?

Iată două variante : 

1. Ignoranţa grobiană :   Sângele albastru se desfată. Nişte veleitari din înalta societate, mari amatori de artă, ascultă poezii, pe fond muzical.  Şi asta după ce, în urmă cu zece ani, Eminescu fusese lăsat să moară de foame etc.

2. Acuzarea prin comparaţie cu trecutul. : Conducătorii de altădată erau iubitori de artă, preţuiau muzica şi poezia, încurajându-le şi finanţându-le. Ei se înconjurau de oameni de valoare, uneori chiar de genii, dându-le acestora din urmă un gir moral de nepreţuit.  Astăzi, dimpotrivă, mârlanii care ne conduc se înconjoară de proşti care nu ştiu decât să mănânce, să bea şi să fure etc.

Ceea ce mi se pare ciudat este că regina, care scria poezii, şi-a ales un secretar care semăna cumva cu Eminescu.

Dar dacă secretarul care aducea cu Eminescu citea chiar poeme aparţinând lui Eminescu ?