sâmbătă, 29 iunie 2013

Scriitorii români în "Jurnalul" lui Mihail Sebastian ( I )

             Poate că n-ar trebui să mai citim decât jurnale intime şi documente de viaţă nefiltrate prin lentilele convenţiilor literare.  Scrierile de acest fel par a spune adevărul în mai mare măsură decât ficţiunile care apelează la simboluri şi măşti, fără a-l sensibiliza suficient pe cititor. Totuşi.
           În multe privinţe, Mihail Sebastian are o poziţie privilegiată. Trăieşte în centrul lumii literare, îi vede aproape zilnic pe Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu şi alte personalităţi culturale de prim-plan. După cum am mai arătat, duce o viaţă mondenă activă, mergând în staţiuni, la munte, la stadion, la concerte, la teatru. Are relaţii în lumea bună, cuvântul său este ascultat şi se bucură de un prestigiu timpuriu. Când debutează Cella Serghi, cartea autoarei poartă o bandă pe care scrie că opera respectivă este recomandată de scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. E puţin lucru ? E drept că soţia lui Rebreanu telefonează indignată editorului că a putut să-l asocieze pe soţul ei cu un evreu. Sebastian îşi propune să-i amintească lui Rebreanu, peste ani, neplăcutul incident. O va face, se gândeşte el, râzând. E un semn că el se află în termeni destul de apropiaţi cu marele romancier. Nu stă rău nici cu aristocraţia vremii sau cu politicienii influenţi.
         S-ar părea că Sebastian se descurcă şi financiar până la începerea războiului. Este într-o permanentă mişcare prin lumea bună a capitalei, iar activităţile sale presupun un venit mai mult decât decent. Tânărul scriitor ajunge să-şi cumpere o garsonieră, pentru a evita neplăcerile statutului de chiriaş. Lucrurile se complică atunci când a doua conflagraţie mondială îşi face auzite primele salve de tun.
         În sfârşit, surprinzătoare este maturitatea cu care tânărul prozator şi dramaturg se orientează în societate, judecă lucrurile, îi evaluează pe confraţi ( mai todeauna de sus ! ) şi ia poziţie în feluritele şi agitatele probleme ale vremii. Taxează dur abaterile ideologice şi morale ale lui Nae Ionescu şi Mircea Eliade, îl priveşte cu condescendenţă pe Camil Petrescu, cu compasiune pe Blecher şi are o atitudine oarecum dispreţuitoare faţă de Cioran şi Eugen Ionescu.  Şi aici găsim, poate, limitele oricărui jurnal : subiectivitatea. În jurnale, aceasta poate fi evidentă, exprimată în cuvinte tari, ori subtilă, cum este cazul lui Sebastian, prin posibila disimulare a unor detalii şi prin relatarea distorsionată a unor scene, sub aparenţele unei relative obiectivităţi. E neverosimil ca  Sebastian să aibă mereu dreptate, să nu greşească, să fie, în orice împrejurare, principial şi ferm. Refuz să cred că Eugen Ionescu este un individ jalnic, care se îmbată în prezenţa lui Sebastian şi plânge ca prostul de mila maică-sii, care este evreică. Să nu uităm că în momentele când se bea el însuşi, autorul îşi consemnează cu fervoare starea, ca pe o ispravă prin care face suportabil un mediu social devenit tot mai ostil. Nici imaginea lui Anton Holban, aplaudând lubric, cu un aspect de copil bătrân, la un concert dat de o adolescentă, nu este agreabilă. Nu-mi place ideea că Emil Cioran este doar o lichea plină de laşitate, un ins cinic şi dornic să-şi pună repede pielea la adăpost. Probabil că în realitate lucrurile sunt mult mai complicate.
        O  nedumerire care mă încearcă este că Sebastian nu renunţă la relaţiile cu scriitorii care au derapaje urâte, de neacceptat : Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu. În schimb, când Zaharia Stancu îi întinde o mână, propunându-i un post, reacţia lui Sebastian este de totală respingere. Aşa procedează şi cu alţi confraţi mai puţin importanţi. Să fie valoarea principalul criteriu în selectarea şi păstrarea prietenilor lui Sebastian ?
        Din Jurnal, cei mai şifonaţi ies tocmai cei mai buni prieteni ai lui Mihail Sebastian : Camil, Eliade şi Nae Ionescu.
        Voi discuta portretele celor trei într-o postare viitoare.

P:S. Ieri, o scenă într-un magazin bucureştean.
- Ooo, dar la vârsta dumneavoastră mai sunteţi profesor ? se adresează o vânzătoare simpatică şi vioaie unui domn ca la 55 de ani, însoţit de o doamnă ceva mai tânără.
- Mda... Vedeţi dumneavoastră, încă n-am împlinit 90 de ani, precizează bărbatul, tuşind cu viclenie.
- E, da ! Aşa mai merge, se lămureşte fata, bucuroasă.

Iată ce-mi scrie Dan Miron despre jurnale :
"Tocmai am citit pe blogul tău despre Jurnalul lui M. Sebastian. Mi-a placut si astept urmatoarele postari.
Nu citesc jurnale si amintiri (exceptie un volum al lui Jung, Amintiri, vise, reflectii) din principiu, cat despre cele ale scriitorilor ce sa mai vorbim... E o forma de literatura, in care autorul e personajul principal si orice ar face el iese mereu in avantaj. Un soi de autopromovare dubioasa, un raport fictiv, cu datele bine umflate, pe care posteritatea trebuie sa-l inghita pe nemestecate. Nu e nicio aluzie la Cartarescu, nu i-am citit jurnalul, dar am parcurs cu sentimente foarte amestecate fragmentele publicate prin presa si opiniile catorva persoane."

miercuri, 26 iunie 2013

Cronica Andreei Toma

Șerban Tomșa- Călugărul negru

Nu citisem pana acum nicio carte a scriitorului Serban Tomsa, dar in schimb ii citesc blogul si imi place cum scrie. Evident, eram dornica sa citesc si cartile sale. Am inceput cu cea mai recenta- Calugarul negru. Citisem un scurt fragment pe un site literar si devenisem curioasa. Acum, gandindu-ma doar la acel fragment, coroborat cu restul cartii, imi dau seama ca el nu mi-a oferit prea multe indicii pentru povestea pe care aveam sa o descopar citind cartea. Am pornit la drum fara prea multe detalii, fara sa am idei prea clare in privinta genului- prezentarea de pe ultima coperta, desi cuprinzatoare, nu mi-a dezvaluit de la bun inceput continutul, ci doar mi-a conturat anumite idei.
Constituindu-se intr-o meditatie profunda asupra individului, a constiintei de sine si a valorilor vietii, romanul acesta surprinde atat prin viziunea inedita, cat si prin constructia sa. Poarta o masca ce creaza aparenta unui thriller. Si, in parte, este si un thriller, daca luam in calcul elementul suspansului, care intr-adevar, nu lipseste. Insa nu el da esenta cartii, dupa parerea mea, ci este doar o aroma pentru servirea continutului dens, in care ideile complexe vizand omul si constiinta sa, sondeaza interiorul fiintei umane si nu de putine ori te determina sa te opresti si sa te gandesti la propriile tale dedesubturi. Elementele ce tin de fabulos dau o nota de mister, dar oare fiinta umana nu reprezinta ea insasi un mister chiar si pentru sine?
In acelasi timp, romanul analizeaza forta pe care o are literatura si, implicit, uneltele sale- cuvintele, asupra omului, in ce masura ii influenteaza acestea viata, modul de a fi. Presarat cu referiri la mari opere literare sau scriitori renumiti, ne arata cat de puternic poate patrunde literatura in vietile noastre, creand modele si chiar viata. Pentru ca literatura de calitate este cea care isi inzestreaza cu viata personajele, ideile, facandu-le sa respire independent de carte, sa circule, sa insufleteasca la randul lor constiinte. Insusi titlul, ce semnifica trimiterea la legenda Calugarului negru, din nuvela omonima a lui Cehov, este un argument in plus pentru aceste resurse imense ale literaturii. De altfel, doua citate sugestive, unul din nuvela amintita si altul din Biblie, aprind scanteia inainte de inceperea efectiva a lecturii. 
Personajul-narator tine un jurnal, dar unul foarte dinamic, incat adesea am si uitat ca insemnarile fac parte dintr-o astfel de scriere. Actiunea este bogata, incitanta, realul si miraculosul impletindu-se, in asa fel incat distictia dintre real si fabulos devine dificila. Somnul si in stransa legatura cu el, visele, sunt porti catre interiorul fiintei, dezvaluind latura umbrita a omului. M-a surprins faptul ca, in pofida consistentei actiunii, adesea m-am oprit sa meditez, ca si cum as fi citit o carte cu un cotinut ideatic. Si, de fapt, asa si este, intr-o buna masura, doar forma in care aceste idei sunt servite este una usor digerabila, atragatoare. Pe masura ce trece timpul de la terminarea cartii, toate impresiile mele se decanteaza, prind forme tot mai clare. 
Acest personaj-narator, care, printr-o joaca a sortii, ajunge sa fie confundat cu altcineva si ii imprumuta nu doar numele, ci si viata pe care celalalt ar fi trebuit sa o duca, mi s-a parut un tip cam ciudat, cu care nu am reusit sa empatizez perfect. E genul de personaj despre care citesti cu mult interes ce i se intampla, fara sa tremuri pentru el atunci cand este in pericol. Sau cel putin asa a fost cazul meu, l-am privit cu detasare, uneori reticenta, dar cu multa curiozitate. Dilemele sale, nelinistile si nostalgiile, il contureaza ca pe un ins destul de bizar, dar totodata, parca atat de familiar. Pare usor atins de nebunie, dar poate e doar o impresie, caci, daca ma gandesc mai bine, acea doza de nebunie pe care am perceput-o in cazul lui, e cea care se regaseste in fiecare din noi. Caracterizarile de personaje nu au fost niciodata punctul meu forte, astfel ca ma tem sa nu gresesc in privinta lui- totusi, nu fac o analiza literara, ci redau impresiile mele. 
Simbolurile apar si ele adesea in cuprinsul cartii, autorul folosindu-se de ele pentru a crea fundalul pe care se desfasoara toate intamplarile- o lume ancorata in realitatea pe care o cunoastem atat de bine, dar invaluita intr-o aura mistica ce nu ii diminueaza verosimilitatea. Ca si cititor, pendulezi intre real si fantastic, intre a crede si a nu crede. Poti pune totul pe seama mintii personajului principal, incat sa crezi ca perceptiile sale sunt rodul festelor pe care mintea si imaginatia i le joaca. Dar nu intotdeauna. Uneori totul pare atat de real, fabulosul isi gaseste loc confortabil intre elementele realului, incat mintea iti este pusa la lucru. Ingredientele acestui roman sunt foarte variate- mister, nostalgie, iubire, prietenie, un lant de crime bizare, dar si o doza insemnata de umor. Toate contribuind intr-o anumita masura la crearea pretextelor pentru o ampla meditatie asupra existentei, ca intr-un joc de imaginatie complex si fructuos. 

Cartea a aparut la Editura Tracus Arte. Poate fi gasita online, dar si in librarii in Cluj, Iasi,Timisoara si Bucuresti- libraria Bastilia, libraria Eminescu etc.  .

P:S: Mulţumesc, Andreea, pentru această interpretare plină de observaţii subtile, incitantă, bine argumentată.

marți, 25 iunie 2013

Opinia romancierului Dan Miron despre "Călugărul Negru "

 Dan Miron este un romancier de mare valoare, în plină ascensiune, autor a trei romane publicate la edituri prestigioase :
Aşteptarea regelui pescar, Ed. Nemira
Scândurica, Ed. Polirom
Pata violetă, Ed. Polirom, 2013

      Mă bucur mult că romanul meu i-a plăcut unui om atât de talentat şi de inteligent, cum este Dan Miron şi îi mulţumesc. Cu acordul său reproduc o parte - cea referitoare la carte - din mesajul pe care mi l-a trimis pe e-mail. O fac ca o manifestare a bucuriei că, luându-mă după reacţia lui Dan Miron, aş fi reuşit să-mi materializez, în text, unele intenţii artistice. Cam asta am vrut să fac, mi-a venit în cap şi când am citit recenzia lui Liviu Drugă.


 "Am incheiat, in sfarsit, romanul tau. L-am recitit, iar partea finala am re-recitit-o. 
Inceputul partii a doua e de-a dreptul perfect. Finalul ramane deschis, ca si cartea diavolului pe care Oreste Serbanescu, in marea lui intelepciune, alege sa n-o termine.
Tulburator, e primul cuvant care-mi vine in minte. Al doilea, e straniu. Al treilea, ca tu ai ales sa scrii in raspar cu ce se scrie acum in literatura noastra si chiar cu ce scriu si eu. 
Dar asta nu ma impiedica, dimpotriva, sa recunosc valoarea Calugarului negru. 
Ca sa intelegeti cum trebuie un roman de Serban Tomsa, m-as adresa acum publicului, trebuie sa renuntati la orice pretentie de a identifica aluzii stravezii la realitatea noastra frustra, si chiar daca ele par uneori evidente, nu va lasati pacaliti.
 Serban Tomsa creeaza deliberat propriul sau univers, cu regulile sale. Daca acceptati aceasta conventie, atunci textul lui o sa va apara asa cum e, de o frumusete enigmatica, ravasitoare, trista, precum cartile lui Borges si Kafka.
Povestile lui despre iubire, copilarie, nemurire, scris si lectura, despre intalnirile providentiale si cuvintele magice care ne pot schimba destinul, sunt atat de periculoase tocmai pentru ca au darul de a ne transporta intr-o alta lume de o frumusete de negrait, si atunci el, indurator, alege sa ne scurtcircuiteze cu istorisiri abjecte despre personaje jalnice, acuplari animalice si chiolhanuri nesfarsite. 
Se spune ca frumusetea va salva lumea, dar oare noi vom rezista contemplarii ei? Serban Tomsa pare a se indoi.
                                                        Dan Miron "

O propunere pentru Gigi Becali

          Am toată compasiunea pentru Gigi Becali, ca pentru orice om aflat în necaz. În acelaşi spirit al iubirii dezinteresate faţă de oamenii năpăstuiţi, milionarul este tratat de oamenii bisericii.  Becali îşi simte sufletul alinat şi poate înfrunta, ca şi mucenicii, cele mai mari chinuri.
Totuşi, el vrea să iasă afară din puşcărie. Îi e dragă libertatea, în care omoară câinii cu furca şi dă toată ziua interviuri, după cum are chef.
         Mă uit la profesorii pe care îi cunosc atât de bine. Săraci, supuşi unor umilinţe de neînchipuit, muncesc până la epuizare, într-un mediu deseori ostil, până la o târzie şi iluzorie pensie, pe un salariu de câteva sute de lei. N-au bani să-şi cumpere cărţi, nu-şi pot achita facturile, iar pantofii pe care îi poartă ajung, cu vremea, un fel de opinci tocite, spre râsul şi batjocura elevilor înstăriţi. În comunităţile ruşinii, părinţii mai vicleni îi trag în piept pe magiştri, neplătindu-le meditaţiile. Nu-mi pot imagina cum poate trăi un cadru didactic în oraş, unde totul se dă pe bani. La ţară, învăţătorul cultivă roşii şi ardei, având ce să mănânce o vară întreagă. Dar sapă, udă, stropeşte, trudeşte din greu, îmbunătăţindu-şi meniul cu câteva zarzăre date în pârg. Evident că nu mai are timp pentru citit. Dacă e scriitor, nici pentru scris.
           Dascălii sunt perfecţionaţi, adică purtaţi, pe banii lor, pe la tot felul de cursuri care n-au nicio implicaţie în calitatea actului didactic. Obosiţi, hărţuiţi, flămânzi. Şi li se cer performanţe. Dar chiar dacă le obţin, banii se duc la alţii. Am un amic, în alt judeţ, care mi-a spus că ia gradaţie de merit de când s-a înfiinţat aşa ceva, fiindcă are mai mereu un elev, doi, la faza judeţeană a olimpiadei de română. Cum asemenea premii aveam cu duiumul şi eu, ba chiar publicasem o culegere de teste şi comentarii pentru elevi, plus nenumărate articole de specialitate, mi-am făcut dosar pentru gradaţie. Cât credeţi că se dă pentru publicarea unui număr nelimitat de cărţi ? Un punct. Şi atunci m-am întrebat cum adună unii mii de puncte şi tone de acte doveditoare. E simplu, mi-a explicat cineva. Unii s-au specializat pe obţinerea acestor venituri. Se duc până la poarta unei şcoli, cer imediat adeverinţă că au fost acolo şi o bagă la dosar. Inventează activităţi, cu procese verbale şi alte marafeturi. Îşi trimit unii altora proiecte aberante şi le strâng ca şi când ar fi ale lor. În felul ăsta umplu, cu hârtiii de rahat, nenumărate bibliorafturi şi obţin mai multe puncte decât ar fi făcut-o Makarenko, Pestalozzi şi Piaget la un loc. Iar ăia care îşi văd de ore, aşa cum Raed Arafat se dedică meseriei, se uită cum ridică alţii gologanii.
- Spune-i şi tu inspectorului că sunt scriitor, i-am zis fostului director al şcolii, văzând că nu strâng puncte de nicio culoare.
Mă gândeam că poate mai contează şi asta pentru un om care ar trebui să fie apropiat de cărţi.
- Aoleu, a sărit directorul speriat, să nici nu pomeneşti aşa ceva, fiindcă prinde pică pe tine. Îi urăşte pe scriitori !
Evident că n-am obţinut gradaţia de merit. Directorul, care făcea politică şi al cărui partid era la putere, a avut câştig de cauză, chiar dacă nici nu se ostenise să-şi facă dosar. Îl încropise inspectorul de specialitatea în locul lui ! Nu numai că nu contează ce faci la cursuri, dar îţi poţi trage gradaţie de merit fără să-ţi efectuezi orele. Şi nu fac aluzie la cineva cunoscut.
Astăzi e zi de examen. Un moment important pentru viitorul copiilor. De viitorul ăsta sunt responsabili profesorii. Dar de mizeria în care trăiesc aceştia cine dă seamă ?
Nimeni, fireşte.
Doctorii, poliţiştii şi preoţii o duc cam la fel de rău. De aceea unii acceptă să facă şi alte lucruri pentru un ban. Li se anulează dimensiunea morală, prin înfometare.
Şi atunci vin cu o propunere. N-ar putea un intelectual să facă puşcărie în locul lui Becali, iar oierul să transfere, în contul unei Fundaţii a Năpăstuiţilor, câteva zeci de milioane de euro ?  Sau  să se prevadă, în noua Constituţie, că intelectualii trebuie să facă închisoare în locul milionarilor şi al politicienilor corupţi ?  Cărturarii ar avea timp berechet pentru scris, n-ar mai duce grija hranei, iar familiile lor ar fi la adăpost. Ideea, ca un nevinovat să ispăşească în locul păcătoşilor, chiar este în spirit creştin şi cred că situaţia ar conveni şi guvernanţilor. Ei ar fura, artiştii şi oamenii de ştiinţă - atât de incomozi ! - vor sta la răcoare, capodoperele vor înflori, invenţii nemaipomenite vor fi finanţate, săracii nu vor mai răbda de foame.
Să ne gândim la această propunere.

De ce îl iubesc pe Raed Arafat

Raed Arafat este un mare om.
Îl admir pentru că este un medic adevărat : competent, devotat meseriei şi bolnavilor.
Venit din Orient, acest mare caracter a făcut, în medicina românească, lucruri la care specialiştii autohtoni nici nu visează. Sigur, inconştienţii au încercat să distrugă ceea ce a înfăptuit el - la asta ne pricepem ! -, dar omul a dovedit demnitate şi s-a retras. Ar fi trebuit să facă asta demnitarul care a intrat pe post şi l-a jignit. N-am zis "umilit", fiindcă un prost nu poate umili niciodată cu adevărat o valoare. Arătând că nu sunt un neam de proşti, românii au ieşit în stradă, în sprijinul său. Ulterior, nesătuii i-au cerut scuze. Ca un om civilizat, el n-a refuzat o mână întinsă, dar nici nu s-a lăsat folosit în interesul unor pigmei.
N-a vrut să facă o carieră politică, n-a fost oportunist, nu s-a lăsat purtat pe valul de simpatie populară. Şi-a păstrat doar un post în minister, de unde poate să facă în continuare bine. De ce nu avem, în mai multe domenii, profesionişti de anvergura lui Arafat ?
Tot respectul, domnule Raed Arafat !

duminică, 23 iunie 2013

Cronica lui Liviu Drugă la " Călugărul Negru "

        Când îţi apare o carte, trăieşti momente tensionate. Cei care o citesc decid dacă este bună sau nereuşită, dacă are sau nu valoare.  Liviu Drugă a scris prima recenzie despre ultimul meu roman. Îi mulţumesc pentru inteligentul, pătrunzătorul său text, foarte bine scris şi la obiect.

Mult aşteptatul roman al lui Şerban Tomşa a apărut, în sfârşit (Ed. Tracus Arte, martie 2013).
          “Călugărul Negru” este un spectacol literar.
          Un spectacol ale cărui coordonate se anunţă cititorului, clar, chiar de la început: 1) vechea şi singura iubire a eroului Oreste Şerbănescu 2) acesta a fost confundat cu un localnic plecat de mult din oraş 3) crimele petrecute în localitate, fără a se descoperi autorul lor 4) urmărirea eroului de “nişte bărbaţi cu un aspect sinistru” .
          Mai mult chiar, Şerban Tomşa aşază cheile de interpretare ale romanului său în cele două citate de la început, unul fiind din “Călugărul Negru” - povestirea lui A.P.Cehov, celălalt din Leviticul - referitor la ţapul ispăşitor. Scriitorul face prin aceste „dezvăluiri” un act de mare curaj, în opinia mea. El invită de fapt cititorii să găsească în şuvoiul de evenimente şi de caractere relaţiile şi sensurile care, împreună, construiesc, ideatic şi narativ, mesajul anunţat. Gestul autorului indică, aşadar, nu doar un joc cu „cărţile” pe faţă, ci şi încredere în „partenerii” săi, în cititori. El enunţă o teoremă, care conţine numeroase elemente, urmând să o demonstreze în roman. Şi demonstraţia îi reuşeşte de minunte.
          Hemingway, Faulkner, Dostoievski, Eminescu, Sadoveanu, Rimbaud, Baudelaire, Gellu Naum, Cehov, Platonov, Gogol sunt doar câteva nume din cele multe care sunt invocate în carte şi care susţin strălucit universul cărţilor şi al cuvântului scris. Livrescul, cu toată fascinaţia dar şi tirania lui, este adus alături de cotidianul degradat-degradant, primitiv dar şi colorat, şi pulsativ. Mixul acesta se roteşte în jurul lui Oreste care devine, odată confundat, Oskar. Iar aici avem tema dublului, pentru că, deşi vine să îşi caute vechea iubită, personajul se îndrăgosteşte de o altă femeie, copie identică a Ioanei, misterioasă şi dominantă (care mi-a amintit de cartea „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”). Rămânem în sfera suprapunerii şi a potenţării reciproce, prin contrast, şi când comparăm viaţa cotidiană - mundană, îngălată şi rea, cu frământările eroului care este la el „acasă” printre cărţi, scriitori şi întâmplările ireale.
          Nu doar Realitatea creează Cuvântul, ci drumul este şi invers. Chiar personajul narator spune la un moment dat: „Venisem în urmărirea unui cuvânt (...) Aveam să dau însă, curând de alte nume şi de alte poveşti.” 
          Mi-a plăcut “Călugărul Negru” pentru că fantasticul şi existenţa banală se întrepătrund într-o frescă-puzzle copleşitoare, cu o dinamică a povestirii alertă, cu precădere în prima parte a romanului, când au loc multe întâmplări şi sunt introduse în scenă personaje puternic conturate, memorabile prin stranietatea lor şi, uneori, prin felul succint în care sunt prezentate.
          Iată cum este descris Chiţcan, portarul unei instituţii: “Fizionomia lui se modelează după câteva măşti dintre care două sunt uzate de atâta purtat. Una e severă şi neîndurătoare, de mandarin supărat, şi o arborează când pe uşă intră vizitatorii nepoftiţi sau funcţionarii. A doua, mieroasă, de lăutar beat, cu un insesizabil aer de milogeală, îi cotropeşte mutra când îşi fac apariţia şefii”
          Mai trebuie să amintesc aici câteva personaje remarcabile. Şeful poreclit “Attila”, ce, ajutându-se de nişte păpuşi, îi recită amantei sale poezii în birou şi, în acelaşi timp, îşi “marcheză” sexual toate angajatele, precum tatăl lui Armand Călinescu, care, după ce îşi dezvirgina supusele, le dădea ceva avere, când acestea urmau să se căsătorească. Teodorescu, personajul mitoman, cucerit de propriile fantasme, care fabulează fără limite în privinţa lui Vlad Ţepeş, cu scopul de a impresiona turiştii veniţi în oraş. El este şi cel care “spunea cui voia să-l asculte că realitatea trebuie să fie transformată într-un desen animat, pentru a fi suportată”. Temir Omer, bătrânul priapic, care nu face decât să mânânce toată ziua. Mulatra Tehura îi vindecă în mod miraculos pe bolnavi citindu-le din cărţi. În consecinţă, la intervale regulate, bărbaţii cad la pat şi solicită lecturile binefăcătoare ale mulatrei (“Îmbolnăvirile s-au înmulţit. Aproape toţi bărbaţii oraşului au devenit cititori pasionaţi. Când Tehura păşeşte în gura serii, către clienţii săi, flăcări întunecate şi fierbinţi se iscă în toate colţurile oraşului. Trotuarele dogoresc şi pereţii caselor ard, albi, în lumina smulsă peste zi soarelui”).
          Seria de eroi bine conturaţi în trăsăturile lor memorabile este lungă. O veţi descoperi – nu mă îndoiesc, cu încântare - citind cartea.
          Ceremoniile desfăşurate cu ocazia zilelor oraşului ridică, prin atmosfera lor fastuoasă şi implicarea locuitorilor, Muridava, locul acţiunii din roman, la nivelul unei adevărate Veneţii a măştilor, a sărbătorilor şi a miturilor re-interpretate. Tot aici se petrece un adevărat dezmăţ pantagruelic: “Leorpăielile se auzeau de la zeci de metri, oamenii se străduiau să mănânce cât mai mult şi mai porceşte pentru a fi admişi în Curtea Judecătorilor... Vinuri aspre şi puternic alcoolizate aproape că le luară minţile mesenilor. Untura li se scurgea pe bărbii, se ştergeau pe mâini cu reverele hainelor lor de ceremonii, închinau pahar după pahar, ciocneau, rosteau toasturi împleticite, se îmbrăţişau, se pupau, plângeau.”
          Violenţa din “Portocala mecanică”, şifonierul Cronicilor din Narnia, actul sexual ca poartă spre alte lumi, tema borgesiană a cărţii, coitul animalic, umorul aprig sau mucalit, misterul de tip Poe, atmosfera kafkiană printre accentele marqueziene, limbajul frust lângă delicateţea exprimărilor, oniricul nemîmblânzit, incursiunile în Biblie, obsesia prieteniei şi singurătatea individului excepţional... Şi mai sunt multe alte teritorii pe care Şerban Tomşa le cucereşte cu o uşurinţă caracteristică scriitorilor de mare talent şi forţă. Din alipirea acestor teritorii rezultă un spaţiu, inedit şi spectaculos, polisemantic, acela al romanului “Călugărul Negru”. O carte pe care o văd jucând un rol important în literatura română actuală, cea plină de amintiri din copilăria anilor comunişti, de vieţi banale (vezi minimalismul ultimului deceniu şi ceva!) sau de sexualisme seci.
          Un ultim citat: “Un om obişnuit te iartă dacă i-ai tras o bătaie bună, dar te urăşte toată viaţa dacă l-ai umilit printr-o combinaţie de cuvinte.”   
           

Ceea ce va rămâne

       Poate mulţi se vor fi întrebat de ce m-am tot agitat în legătură cu Alexandru Muşina. Adevărul e că dispariţia lui m-a afectat puternic, deşi nu-l mai văzusem şi nu mai comunicasem cu el de prin 1980. ( Şi, ca să fiu sincer până la capăt, mă impresionează drama oricărui om pe care îl cunosc. ) Pentru mine rămăsese tânăr şi frumos, purtând perpetuu pe faţă cel mai blând surâs din lume. În 2005, când a murit Ion Stratan, am intrat într-un lanţ de ghinioane incredibile, ajungând pe masa de operaţie a unui spital bucureştean. În final am fost pe punctul de a trece în lumea de dincolo, în urma unei depresii devastatoare. Spre lauda lor, mulţi cunoscuţi au fost solidari cu mine, dar tot atunci am primit o adresă oficială prin care eram anunţat că maşina mea a fost radiată din circulaţie. Mi-am adus aminte de asta când am văzut că lui Szobi Cseh, aflat într-o situaţie disperată, i s-a înmânat o hârtie prin care i s-a interzis accesul în nu ştiu ce sală de antrenament.
În România, răutatea îmbracă forme instituţionalizate, deşi suntem, nu-i aşa, o naţiune declarat creştină. Ne  vine greu să renunţăm la un mod conflictual şi păgubos de a trăi. Ar fi atât de uşor să nu ne mai atacăm unii pe alţii, din respect pentru vieţile celor din jurul nostru.
Acum vreo săptămână, aici a murit un inginer. I s-au descoperit imediat cele mai negre păcate. Urât subconştient avem, dacă nu ne putem abţine să-i ponegrim pe morţi. Oamenii simpli, lipsiţi de interese în zona culturii, fac lucruri de neimaginat pentru bunicii lor, care se orientau ( încă ) după o tradiţie sănătoasă.
        În definitiv, în urma scriitorilor nu rămân numai cărţile lor, ci şi atitudinile care i-au caracterizat cât au trăit.
De pildă, îmi amintesc că Muşina nu făcea deloc compromisuri şi respecta nişte principii frumoase. Era natural şi sincer în dialoguri, spunându-i fiecăruia verde-n faţă ce credea despre el. De aceea nu prea se potrivea cu Stratan, care era mereu protocolar şi plin de menajamente la adresa interlocutorului. Dar amândoi erau civilizaţi chiar şi în cele mai banale împrejurări.
Pentru a-i cunoaşte mai bine, recomand prietenilor mei Cel mai mare roman al tuturor timpurilor de Daniel Pişcu, publicat chiar de Muşina, la Aula, în 2002. Cartea narează întâmplările petrecute în Căminul Studenţesc Grozăveşti în anii '76-'77, dacă nu mă înşeală memoria. Personajele sunt Nino, Sandu, Daniel, Romulus şi ceilalţi.
Când am ajuns eu acolo, în toamna lui '77, Pişcu terminase romanul. Muşina a fost cel care mi-a vorbit prima dată despre textul lui Daniel.

vineri, 21 iunie 2013

O evocare a lui Alexandru Muşina. Scrisoare de la poetul Valentin Emil Muşat

Ca de obicei, poetul Valentin Emil Muşat reuşeşte să scrie, în Vălenii săi, pe care nu i-am văzut niciodată, cele mai bune evocări ale unor scriitori care dispar absurd şi prematur. Are o consistenţă stilistică şi o forţă a ideii care lipsesc îndeobşte prozatorilor. Înainte de a reproduce scrisoarea lui Muşat, fac două precizări :
1. Nu am fost prieten apropiat cu Alexandru Muşina, aşa cum, în învălmăşeală, s-ar putea înţelege, dar i-am admirat ( Ovidiu Nimigean mi-a scris, spre bucuria mea, că ştiu să admir )  inteligenţa  şi talentul.
2. "Bill", cu diferite variante ( "Bătrânul Bill" etc ), sunt eu.
Iată scrisoarea lui Emil :

"Mare Bill,
Câteva zile bune, lungi cât un capitol din istoria literaturii române, se va vorbi de Muşină, ca şi în cazul lui Nino.Vor fi zile ca un nisip mişcător în care mulţi se vor proclama prietenii lui. Eu nu am fost unul din aceştia, nu pentru că nu mi-aş fi dorit, ci pentru că nu ne-am prea întâlnit. Venea rar prin Bucureştiul anilor 78-79, când stăteam în 6 Martie. Cu blugii tociţi, cu haina cea verde dederistă peste un pulover de lână rustic, cu un ruscac montaniard, trăgea peste noapte la voi în cameră, unde era mereu un pat liber, lângă Vânătoru ( Romulus Bucur ) şi Marinică Preda, mai mereu plecat la o bibliotecară ( bibliotecara de atunci de la Litere, semăna cu Nana Mouskouri - n. m. Ş.T. ). Tu şi Mărin Neagu eraţi în preajma lui şi îl înconjuraţi cu prietenie, Muşină fiind eroul unei studeţiade din care nu lipseau Dulache şi Daniel Pişcu. După Cenaclul de Luni îl aduceaţi şi la noi, sub ghilotina de mondenităţi şi vorbe de duh ale lui Nino ( Ion Stratan - n. m. Ş. T. ). Nu cred că se potriveau, deşi se îngăduiau cu admiraţie reţinută ( cu mari rezerve, eufemistic vorbind - n. m. Ş. T. ). Nu mi-l amintesc să ne fi ajutat să isprăvim vreo sticlă de votcă. Poate cu Vânătoru ( Romulus Bucur - n. m. Ş. T. ) să fi celebrat venirea în Bucureşti cu un degetar de palică ardelenească, ferecat de setea noastră nesfârşită.  Ştiu bine că, aşezat pe patul meu, în faţa lui Nino,  având în spate un afiş cu revista Secolul XX, ne-a citit "Budila Express". Nino îl asculta într-un nor de Snagov, semn că ieşise cu o damă, Mărin îşi rodea mustaţa, tu erai mândru de întâmplare şi povesteai despre o beţie crâncenă în care un ciob de cană l-a rănit pe Dulache, Bădiţescu a fredonat ceva din Maria Tănase ( parcă "Toată lumea-mi zice lotru " ), Ivan voia să dea jos guvernul. Nino a conchis :
- Bătrâneilor, când o să ningă, multe se vor lămuri ! 
Laurenţiu Dumitrescu era în camera de alături, călărind prin pusta minţii sale, cu carnea ideilor sub şaua grelei sale înţelegeri pentru vizita lui Muşină.  M. nu era încântat de viaţa de profesor la un liceu braşovean, iar şicanele cotidiene erau spuse răspicat şi scurt, aforistic, precum la Săpânţa. Apoi mergeaţi la tine în cameră şi el vă recitea din poemele citite la cenaclu. Mai târziu, când el a ajuns cărturar la Braşov, aveam să aflu de la elevii mei care îi fuseseră studenţi cât de mult era iubit pentru a altfel de înţelegere a literaturii şi mai ales întemeiată pe muncă asiduă şi cinstită. Mai mult decât pentru sine, a făcut cărţi pentru alţii. Avea ceva din spiritul acela de iuluminist ardelean, mai presus de clipă, mai aproape de veac. Cum bine ai remarcat, ne apropiem şi noi de orizontul vieţii. Înainte să ne destrămăm cu totul, solidarizarea cu amintirile ne cere, ca în orice mitologie, să ne celebrăm eroii. Sandu Muşină e unul din ei. Înainte de a afla că a murit, am vorbit cu Emil Ionescu, venit să-şi îngroape tatăl în apropiere de Văleni, la Mâneciu, lângă munţii lui Marin Bucur, Gheorghe Tohăneanu şi Valeriu Sârbu. Bătrânul farmacist Ionescu, om de mare înţelepciune şi onoare, a dat locului, pe cheltuiala şi bunătatea lui sufletească, o echipă de tenis celebră şi Europei un lingvist remarcabil.
          
                                   Valentin Emil Muşat "

miercuri, 19 iunie 2013

A murit Alexandru Muşina

            Aflu, de pe blogul lui Radu Vancu, că a murit Alexandru Muşina, unul dintre liderii generaţiei optzeciste. Vestea m-a şocat. De câţiva ani m-am obişnuit ca fotografiile, ca şi oglinzile, să-mi devină ostile. Nu mai vorbesc despre foştii profesori, care s-au transformat în patriarhi. Mă încearcă însă o spaimă cumplită, cioraniană, când aflu că un cunoscut a trecut hotarul lumii fără întoarcere. Aşa s-a întâmplat cu Ion Stratan, Marius Bădiţescu. Ion Zubaşcu - cu care m-am împrietenit în 2010, la decernarea premiilor ASB, când mi l-a prezentat Radu Aldulescu - şi, iată, acum cu Alexandru Muşina.
Radu Vancu, care ştie ce spune, este de părere că Muşina este printre primii trei-patru poeţi optzecişti. Nu e un lucru de ici, de colo.
             Cu Muşina am fost coleg de cămin, în Grozăveşti, în anul universitar 1977-1978, când am avut primele contacte şi cu Daniel Pişcu, Romulus Bucur şi Ion Stratan. Ţin minte că eram impresionat de tânărul înalt, solitar, cu ochi albaştri şi tuns scurt, care îţi vedea constant de treaba lui. Nu participa la beţiile celorlalţi, nu avea inamici cu care să se războiască, dar nici nu părea ataşat în mod special de vreun căminist. Avea multe idei şi le expunea frumos, cu calm, cu umor. Eram cucerit de accentul lui ardelenesc : " O mers, o citit, o fost..." Mie încă nu-mi trecuse depresia din 1976 şi într-o zi i-am povestit cât de mult o iubisem pe o colegă  din liceu, căreia nu îndrăznisem să-i adresez niciodată cuvântul. ( Mai târziu am luat-o ca model pentru personajul Ioana, în Călugărul Negru. )" Băi, Şerbănică, pe tine amorul ăsta te-a terminat şi te va marca pe toată viaţa", mi-a spus, cu vocea sa plăcută, Muşina. Era apreciat de profesori şi chiar devenise amic cu unii dintre ei - cu Silviu Angelescu, de pildă - , dar primele sale texte nu m-au impresionat. El încă nu-şi scrisese poemele puternice şi originale de mai târziu. Ca şi mine, îl aprecia mult pe Alexandru Ivasiuc. Ne-a povestit cum, la nu ştiu ce întâlnire, Ivasiuc l-a auzit vorbind şi, impresionat fiind, i-a promis sprijin literar. Autorul Iluminărilor a murit la cutremurul di 1977 şi prietenia lui Muşina cu romancierul a rămas doar un vis. " Dacă ar mai fi trăit Ivasiuc, altul ar fi fost drumul meu" spunea adesea Sandu, într-o vreme când o carieră literară părea imposibil de realizat în România.
              Nu ştiu dacă este cazul să povestesc un episod oarecum comic din viaţa noastră de căminişti. ( Am mai relatat scena, când am evocat atmosfera din căminele studenţeşti de atunci. ) Muşină stătea cu unul, Diaconescu, în camera din capul holului, lângă scări, în apropierea duşurilor. Erau mai mult plecaţi amândoi. A doua cameră era a lui Laurenţiu, cu care nu eram atunci în relaţii prea bune, iar în a treia locuiam eu şi Marin Neagu. ( Valentin Emil Muşat şi Florin Pripoae aveau să apară un an mai târziu, în 6 Martie. ) Într-o seară de început de vară, când citeam în camera mea, la uşă mi-a bătut cineva, după un cod pe care îl foloseau numai prietenii mei. Celor care nu ştiau ritmul cu pricina nu le deschideam, fiindcă altminteri n-aş mai fi avut timp să deschid o carte. Toc-toc! To-toc-toc ! Toc-toc-toc ! Toc-toc ! am auzit. M-am ridicat şi am descuiat uşa. Pe lângă mine a intrat ca o vijelie Ivan, un prieten nonconformist, rebel, uneori scandalagiu. Avea în mâini două sticle de bere goale şi s-a dus ţanţoş la fereastră. Am închis uşa şi m-am întors la lectura mea. Nu ştiam ce vrea să facă Ivan, care s-a dus la geam şi l-a deschis. Maşina de scris a lui Muşină se auze ţăcănind în liniştea nopţii. Brusc am auzit un zuruit de geamuri sparte şi imediat, de jos, din campus, au răsunat nişte mugete neomeneşti, de negri beţi. Pe urmă, Ivan m-a lămurit ce a vrut să facă. Nu-i plăceau poemele lui Muşina şi a vrut să-i...spargă geamurile, dar le nimerise pe ale lui Laurenţiu, şef peste căminişti şi cel care avea mereu un cui împotriva mea. L-am scos rapid afară pe Ivan şi am închis fereastra. Mă gândeam cu ruşine cum voi da ochii, a doua zi, cu Laurenţiu. Eram noi într-un veşnic conflict, dar n-am conceput niciodată să-i sparg geamurile unui om, pe motiv că nu împărtăşim aceleaşi idei !
Am ieşit doua zi de dimineaţă cu inima cât un purice, să mă duc la facultate. În capul scărilor, ieşind de la duş, Laurenţiu, în mare vervă,  le povestea ceva câtorva colegi care s-au îndepărtat până să ajung în dreptul lor. Am vrut să trec neobservat, dar Laurenţiu m-a oprit, apucându-mă de mână.
- Stai puţin ! Ai văzut ce s-a întâmplat ?
...
Mă aşteptam la acuze şi reproşuri amarnice. Dar inamicul meu avea faţa veselă.
- Băi, a izbucnit el cu entuziasm, au tras negrii ăia, azi-noapte, un chef straşnic !
....
- Da', ştii, straşnic-straşnic ! Mi-au făcut praf toate geamurile !
Pronunţa acel "straşnic", un moldovenism, cu o savoare pe care n-am mai perceput-o la nimeni, nici înainte, nici după aceea.
Băiatul, care se culca devreme, se trezise în zgomotul sticlei sparte, apoi auzise strigătele necontrolate ale africanilor. Aşa că picase măgăreaţa pe ei. Muşina n-avea să afle nicicând în ce pericol fusese.
Nu ştiu dacă Alexandru Muşina a avut prea mulţi oameni care să intenţioneze a-i face face rău, dar am avut constant impresia că este protejat de cineva dintr-o lume superioară.
Acum nu mai sunt atât de sigur de ideea mea.


luni, 17 iunie 2013

Incredibila viaţă a lui Alexandru Giugaru

Dintr-un interviu cu fiica lui Alexandru Giugaru, Alexandrina, aflu lucruri uluitoare despre vestitul artist.
A fost coleg de bancă, vai, cu Zelea Codreanu.
S-a căsătorit cu...nepoata unui coleg de clasă :"Tatăl meu şi tatăl mamei mele au fost colegi de bancă, la Huşi", declară fata lui.
S-a dus beat turtă la examenul de admitere în Institutul de Teatru, dar Lucia Bulandra l-a chemat la ea, l-a porcăit bine şi... l-a primit direct în anul al II-lea.
A avut în jur de nouă neveste, forfecând cu nemiluita şi pe de lături. Într-un rând s-a nimerit să fie căsătorit cu două femei în acelaşi timp. Bigamie ! Ce mai, a fost - cine ar fi crezut ? - un seducător. Alain Delon a fost un biet copil pe lângă el. Se pare că Josephine Baker i-a propus să plece împreună cu ea, după ce s-au cunoscut la "Teatrul Tănase".
A murit la 89 de ani, în urma unei infecţii pulmonare.
Actorii au, într-adevăr, o viaţă foarte palpitantă.
Mai ales, spre surprinderea noastră, comedianţii.

P.S. Astăzi mi s-au umezit ochii. Aflat pe patul de spital, într-o stare care nu mai lasă loc de speranţă, Szobi Cseh se frământă în legătură cu soarta câinilor pe care i-a avut în îngrijire şi caută stăpâni pentru ei. Doamne, mai sunt şi oameni buni pe lumea asta !

duminică, 16 iunie 2013

Un vis cu Tudor Chirilă

* Un vis cu Tudor Chirilă. Chirilă este un artist care îmi place foarte mult, ca actor, cântăreţ şi chiar ca prozator. Eram încântat şi de scrisul tatălui său, cunoscutul Ioan Chirilă. Azi-noapte se făcea că eram student şi eram cazat  într-o sală uriaşă, cu paturi adunate în grupuri mai mari sau mai mici. Eu aveam patul lângă al lui Tudor, care nu terminase nici el facultatea. La un moment dat, muzicianul a început să-şi scuture cearşaful de pe pat, iar lângă el a apărut o tânără zveltă. Patul actorului a început să se îndepărteze încet de al meu şi totul a devenit confuz.
* Banchet cu clasa a VIII-a. Copiii au petrecut până la miezul nopţii, într-un club local foarte bine aranjat pe care mi-am propus să-l descriu într-un roman. De-a lungul anilor m-a surprins deseori maturitatea cu care elevii tratează problemele de viaţă. În multe privinţe, ei sunt mai bine poziţionaţi decât dascălii lor. Cunosc ceea ce le trebuie, spre deosebire de noi, care gestionăm cunoştinţe aproape inutile. Exact ca într-un poem de Mihai Ursachi :
                                 Un om din Tecuci avea un motor
                                 dar nu i-a folosit la nimic.
Şcolarii nu ştiu multe, dar se descurcă de minune când e vorba să se distreze.
* Coşmar cu câini. Câinele metafizic a fost pe jumătate adoptat. În ciuda împotrivirii familiei, i-am construit un adăpost la poarta grădinii şi îl hrănesc ca pe toţi ceilalţi câini ai mei. Şi-a revenit, s-a împlinit, cum spun ţăranii, şi arată bine. Alaltăieri m-am întors târziu de la petrecerea de adio a elevilor ( la volan şi sub tratament cu antibiotice ! ). Când m-am dus să-i dau mâncare, surpriză. Lângă el a apărut încă o căţeluşă pe care n-am mai văzut-o până acum, dar care se bucură când mă vede, ca şi cum eu aş fi crescut-o. Căţeluşa este tot acolo, s-a instalat în adăpost şi prin preajmă dau târcoale alţi câini.
Cineva de sus vrea să mă bage într-un faliment al minţii. Ce e de făcut ?

P.S. Mi-e silă să mai scriu despre mizerii.

luni, 3 iunie 2013

Înainte de a muri, ascultaţi-l pe Bach ! "Jurnalul" lui Mihail Sebastian

               Trăiesc o mare sărbătoare, fiindcă am început să recitesc Jurnalul lui Mihail Sebastian ( Humanitas, Bucureşti, , 1996,  text îngrijit de Gabriela Omăt,  prefaţă şi note de Leon Volovici ). Fără îndoială că autorul Oraşului cu salcâmi a fost nu numai un mare scriitor, un intelectual de elită, ci şi o conştiinţă a vremii sale. Notaţiile sunt precise, tăioase, cu acea inteligenţă modelată de cultură pe care numai Sebastian o avea. Observ mai întâi incapacacitatea prozatorului şi dramaturgului de a fi în ton cu lumea în care trăieşte. În timp ce Leni, ultimul său amor, aşteaptă de la el altceva decât "vorbe proaste", vorba lui Eugen Barbu, iar amicii îl îndeamnă la acţiune - "se regulează cu oricine" -, Sebastian îşi face tot felul de scrupule şi amână să ia ceea ce femeia îi oferă din prima clipă : "Voi putea într-o zi s-o primesc într-o garsonieră a mea, s-+o f..., să bem un pahar de vin, să fumăm o ţigare, să punem o placă de patefon şi s-o ascult cu indiferenţă, cel mult amuzat - poveştile ei despre foşti amanţi din trecut ? Dacă da, va fi perfect. E şi asta o formă de fericire şi cu siguranţă aş fi fericit. " Nu are ezitări, nu face compromisuri precum confraţii săi, adevărate monumente de conformism, şi meditează cu amărăciune la condiţia sa : " Încă o dată, prilej să mă gândesc, cu resemnare şi fără necaz, la inaptitudinea mea în ordine practică şi la fericita abilitate a celorlalţi. Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă,, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani... Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără niciun motiv de a mă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi şi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată. " Şi în alt loc : "Dar nu există imbecili şi deştepţi, buni şi răi, oneşti şi escroci. Există doar putinţa de a fi tare - nu importă cum, prin bani, prin şantaj, prin importanţă, prin orice. Atunci orice alt criteriu încetează. " S-ar părea că intelectualul român este pândit tot timpul de mizerie : unii o suportă la nivel material, cei mai mulţi o acceptă moral.
Uluitoare sunt visele pe care Sebastian le transcrie şi care conţin, simbolic, dezamăgirile din viaţa de zi cu zi.  Tot timpul e prezent motivul "dorului de a fi fericit". Despre Nae Ionescu scrie : "Este fără îndoială cel mai interesant şi cel mai complex om pe care l-am cunoscut. " Şi asta după ce Nae îi scrisese prefaţa la De două mii de ani ! Nae Ionescu, aşa cum apare în paginile Jurnalului, este o lichea genială, un individ strălucitor ca inteligenţă, un demon doldora de idei, dar urât mirositor la nivelul caracterului. Fabulează, se laudă, comite sofisme, speculează în direcţia care îi convine, e contradictoriu, poate demonstra orice şi sare din mers în barca legionarilor, numai pentru a atrage atenţia asupra personalităţii sale. E histrionic, e un om-spectacol, fără nicio axă morală. Cred că tocmai latura actoricească îl atrage pe Sabastian la Nae : "Mă întorc chiar acum de la Galaţi, unde aseară am vorbit la cercul Libertatea. Cred că nu e niciun fel de cabotinaj, dar îmi face plăcere să pot păstra timp de un ceas contacul cu o întreagă sală de oameni - şi încă vorbindu-le desre lucruri care le sunt străine şi indiferente. m-au amuzat în decursul conferinţei o sumă de lucruri găsite pe loc şi mă lăsam cu plăcere dus de ritmul vorbirii. " Nu întâmplător, cel care a scris aceste rânduri se va afirma ca mare dramaturg. Ca şi Nae Ionescu, are plăcerea conversaţiei şi îşi doreşte să poată reproduce, în Jurnal, o lungă convorbire cu magistrul său.
            Sebastian se miră de o tânără din America de Sud, care are proprietăţi în Germania, Austria şi Africa, aflându-se într-o călătorie continuă : "Ciudaţi oameni. Şi noi care putem vegeta o viaţă întreagă pe Sfinţii apostoli, Popa Tatu sau Radu-Vodă! "Altminteri este un om activ, cu o bogată viaţă mondenă. Nu este tipul lui Sadoveanu, care îşi petrecea timpul în faţa colii de scris ori la vânătoare şi pescuit. Face vizite, merge la concerte, la teatru şi la meciurile de fotbal. Deceniul înregistrat în Jurnal este ultimul şi cel mai dramatic din viaţa lui Sebastian . Autorul este urmărit, din ce în ce mai aproape, de spectrul morţii, iar el simte asta. Este ucis de un camion, în 1945, dar niciodată n-am crezut că a fost doar o întâmplare. Nu-mi dau seama de ce. În orice caz, dacă ar fi supravieţuit, Sebastian ar fi fost arestat de noua putere şi judecat în lotul Pătrăşcanu. Tristă soartă ! Ca un remediu împotriva traumelor pricinuite de societate şi de prieteni, dar şi ca o sfidare a morţii, Sebastian ascultă muzică de cea mai înaltă calitate. Aici, un specialist ar putea întocmi un studiu solid. Scriitorul meloman e interesat de mulţi compozitori de valoare, dar parcă pe niciunul nu-l iubeşte ca pe Bach.
          Din paginile Jurnalului răzbate un strigăt de deznădejde, distorsionat de educaţia şi de cultura impecabilă a autorului, care pare a fi un personaj din romanele lui Anton Holban.