luni, 30 martie 2015

Radiografia unei tragedii. Când poate fi spus adevărul?

   Citesc cu mare plăcere romanul Apă neagră de Nicolae Stan, colegul meu de generație, și îmi dau seama că ruralismul ori o temă socială mai veche nu pot fi piedici în calea afirmării unui talent viguros, de prozator adevărat. Lectura m-a acaparat cu totul, așa cum mi se întâmplă rar, în cazul autorilor români. Realismul romanului este convertit în fantazări savuroase, scrise cu multă vervă. Tehnica narativă este impecabilă, trecerile de la o scenă la alta sunt de o mare finețe. Firul epic ia adesea o turnură absurdă, cu inserții  burlești.  Prozatorul posedă o rară inventivitate epică, probând multă mobilitate în redarea întâmplărilor. Personajele au acea inocență...culpabilă cu care ne-a surprins cândva Nicolae Velea, fiind urmărite în toate imprevizibilele, dar convingătoarele lor manifestări,  Textul este de o mare expresivitate și chiar considerațiile făcute de narator peste capul personajelor - autorul este filosof - sunt de mare calitate. În totalitate, Apă neagră este un roman excepțional, iar Nicolae Stan - unul dintre cei mai importanți prozatori români de azi, un demn urmaș al lui Preda, Vasili Sukșin și Nicolae Velea. L-aș mai apropia pe Nicolae Stan de Platonov, prin stilul său nuanțat-comportamental, cu personaje animate de stări juvenile și privite cu o ironie blândă, generoasă. Am și alte observații, dar, din motive extraliterare, nu am terminat de citit cartea. Probabil că voi reveni într-o postare specială.
    Problema pe care mi-o pun acum este alta. Când și cum poate fi spus adevărul despre o epocă totalitară? Acum sunt convins că fenomenul nu se poate petrece în interiorul sistemului și în timpul petrecerii ororilor. Dreptatea nu se poate face și valorile nu pot fi curățate de murdăria timpului decât fie din afara sistemului, fie la câteva decenii după ce faptele s-au consumat. Nu cred că, la vremea respectivă, se puteau spune mai multe adevăruri umane decât au făcut-o Preda și Velea, în chiar interiorul spațiului concentraționar. Dacă am presupune, prin absurd, că prozatorii menționați mai sus ar fi avut șansa de a spune tot adevărul despre deceniile al patrulea-al cincilea din secolul trecut, ei ar fi fost condamnați la tăcere și, eventual, la ani grei de pușcărie. În orice caz, scriitorii n-ar fi fost înțeleși decât de puțini cititori, adică de cei care erau considerați dușmani ai poporului.  Ar fi instructiv să comparăm perspectiva narativă din scrierile lui Preda pe tema colectivizării cu cea adoptată de Nicolae Stan în secțiunea care se ocupă de evenimentele cu pricina. Ce s-ar fi întâmplat dacă Preda ori Velea ar fi scris cum o face Nicolae Stan în zorii noului mileniu?
Mă refer exclusiv la paginile literare valide, din opera lui Preda. Oportunismul său, definit limpede de George Geacăr în Marin Preda și mitul omului nou, nu intră aici în discuție.

P.S. Constat cu surprindere că Nicolae Stan s-a născut în localitatea Crăsani, care este și numele spațiului imaginar în care se desfășoară acțiunea romanului său. Crăsănenii sunt, la o anumită scară, românii. Una din două : ori locuitorii Crăsanilor sunt superiori siliștenilor lui Preda, fiindcă nu s-au supărat pe autor fiindcă i-a încondeiat cu haz în cartea lui ( și a dat și nume reale!), ori distanța dintre București și Crăsani este suficientă pentru a-l feri pe prozator de mizeriile unora dintre crăsănenii inculți și complexați..

duminică, 22 martie 2015

Cum se iubesc oamenii

        Ceea ce m-a uluit totdeauna a fost schimbarea bruscă  a comportamentului unor oameni care au ajuns să ocupe”-n cireadă un post însemnat”. Un scaun mai înalt îi face pe unii să devină de nerecunoscut. După doi-trei ani devin distanți, bănuitori, acri, dușmănoși chiar, tratându-i cu ostilitate pe unii dintre prietenii lor de până atunci. Te uiți la om și îți pare cu totul altul decât bărbatul inteligent care îți cerea părerea în anumite probleme și cu care puteai discuta lejer pe orice temă. Care să fie pricina rapidei și nefericitei metamorfoze ? Mi-am pus de nenumărate ori această întrebare, dar nu am găsit un răspuns satisfăcător. Recent am dezlegat misterul : oamenii se iubesc prea mult unii pe alții.
      Tot ce voi povesti s-a petrecut în realitate.
      Cândva am lucrat într-o școală unde se succedau la direcție doi buni prieteni. Ca în Caragiale, o să le spunem Lache și Tache. Au trecut anii, m-am mutat mai aproape de casă și într-o zi m-am întâlnit cu Lache.  Tache era director.
- O, ce faci ? m-a întrebat el.
- Ce-am învățat. Dar tu ?
- O duc greu, a oftat el. Mă persecută prietenul Tache.
- Chiar așa ? Nu se poate, m-am revoltat eu.
- Ba da, din nefericire.  Mă urmărește zilnic, pas cu pas, ascultă la ușile unde țin cursuri, mă spionează, mă monitorizează, mă vorbește de rău, încearcă să mă izoleze.
- E posibil să... ?
- Uite că e!  Îi cheamă pe colegi în cabinetul său și le spune : „Te-am văzut că stai de vorbă cu Lache.  Ce mai zicea ?” „Ce să zică ? vorbeam despre echipa Steaua și…” „ Și de mine ce căcat mânca ? ” „ Nimic, fiindcă vorbeam..” „Uite ce e...  Îmi dau seama că vrei să-l acoperi și ești un om deosebit, dar nu-ți recomand să ai încredere în el. Și, pe viitor, nu mai discuta deloc cu un asemenea nesimțit. Știi ce părere are ăla despre el ? Că el e deștept, iar noi suntem niște proști.  Mi-e jenă să-ți spun ce vorbea despre tine, dar o s-o fac, fiindcă te respect prea mult.”  Și pune pe seama mea niște afirmații legate de vreo măgărie pe care a făcut-o respectivul. Procedează așa cu toți colegii. Îmi vânează și postul. Îl vrea pentru un nepot.
M-am despărțit de Lache năuc și cu încrederea în oameni zdruncinată rău. Tache și Lache fuseseră nedespărțiți. Se vizitau, se invitau la masă unul pe altul, familiile lor făceau concediile împreună.
Au trecut trei ani și Lache a ajuns director. M-am întâlnit cu Tache.
- Ce faci ? m-a întrebat Tache .
- Ce-am învățat. Dar tu ?
- O duc greu, a oftat Tache. Mă persecută prietenul Lache.
- Chiar așa? Nu se poate, m-am revoltat eu.
- Ba da, din nefericire.  Mă urmărește zilnic, pas cu pas, ascultă la ușile unde țin cursuri, mă spionează, mă monitorizează, mă vorbește de rău, încearcă să mă izoleze.
- E posibil să... ?
- Uite că e! Etc.
A urmat un monolog identic cu cel rostit de Lache, în urmă cu trei ani. Am rămas și mai nedumerit.
Chestia ciudată este că Tache și Lache s-au purtat cu mine, de când îi știu, ireproșabil.
    M-am frământat multă vreme cu gândul la cei doi. Apoi am dat în altele. Mi-am dat seama că dintre toate mizeriile pe care și le fac oamenii unii altora, una mă intrigă în cel mai înalt grad și scapă înțelegerii mele : aceea de a-și urmări prietenii, vecinii și colegii și de a-i pârî unde trebuie. Adică acolo de unde reclamantul poate obține niscai foloase. Am ajuns la concluzia că suntem o națiune de spioni. Fiecare cunoaște despre sine infinit mai puține lucruri decât știu ceilalți. E o nebunie. Toată lumea e urmărită de toată lumea.  Urmăritorii știu tot ce face urmăritul. Lucrurile merg chiar mai departe. Urmăritorul se preface îngrijorat de deteriorarea imaginii hăituitului. Îl informează că toată lumea e la curent cu prostiile pe care păcătosul le-a făcut și îi redă, în detaliu, reacțiile dușmanilor. Cunoșteam pe vremuri doi oameni de treabă.  Între timp au murit amândoi.  Unul era diriginte de poștă, mai în vârstă - să-i spunem Costică - , iar celălalt, medic. Să-l numim Mitică. Singurul lor defect era că le plăcea amândurora să tragă cam mult la măsea. Așa socoteau dușmanii, deși, din punctual de vedere al comunității, asta era o calitate în plus. Într-un an, cei doi mi-au făcut o mare surpriză.
- Băi, Gigi, mi-a zis nea Costică. Nu mai sta ca sălbaticul, închis în casă. Că râde, dracului, lumea de tine. Mai ieși și tu la cârciumă, la un pahar, la o vorbă. Te mai întâlnești cu niște băieți, mai schimbați niște impresii. Vrei să înnebunești?
- Da, dar nu prea am cu cine să…
- Aha!  Ai început să devii și încrezut. Adicătelea nu ai cu cine discuta!
- N-am vrut să spun asta, dar nu pot sta cu oricine la…
- Cum, cu oricine ? Doctorul Mitică, de pildă, nu e de nivelul tău ? Și el se duce la cârciumă mereu.
- Ba da, Mitică e un om extraordinar. Ai dreptate, o să ies și o să mă întâlnesc cu el, am scurtat-o eu, ca să scap de pisălogeala lui nea Costică.
- Mda, a făcut gânditor nea Costică. Mitică e un băiat nemaipomenit de bun. Și un bun meseriaș.  Îl iubesc enorm pe omul ăsta.  E ca și fiul meu. Dar ceva îmi stă pe inimă.  Am auzit că s-a cam apucat de băutură.  Trebuie să stau de vorbă cu el, să nu-l dea, dracului, ăștia afară de la serviciu.
În treacăt fie zis, nea Costică umbla tot timpul afumat și era beat de-a binelea când făcea considerațiile de mai sus, la adresa lui Mitică.
A doua zi m-am întâlnit cu Mitică. I-am zis de cum l-am văzut :
- Băi, Mitică, să știi că nea Costică te iubește și te apreciază extraordinar de mult. Și e un om cumsecade.
- Ooooo ! a făcut entuziasmat Mitică, plutind pe aripile unei jumătăți de votcă. Nea Costică ?
- Chiar el. Uite, discutam ieri la magazin și el mi-a recomandat să…
- Păi, nea Costică e cel mai cumsecade om pe care îl cunosc, a tunat Mitică, fără să mai asculte ce bălmăjeam eu. E un ca-rac-ter de-o-se-bit!  Îl simt ca și cum ar fi tatăl meu…
Lucrurile se legau bine. Chiar prea bine.  Nea Costică mărturisise că Mitică e fiul său. Dar Mitică a rămas gânditor.
- Ce s-a întâmplat ? l-am întrebat, îngrijorat.
- Îl iubesc mult pe nea Costică, a zis trist Mitică, dar am un ghimpe aici, la inimă.
- Ce dracu, ghimpe ? am zis, enervat.
- Uite așa! Am auzit că nea Costică s-a cam apucat de băutură și trebuie să stau de vorbă cu el. Să nu-l dea, naibii, ăștia afară de la serviciu.
Iată cum, din iubire, m-am gândit eu, oamenii ăștia își poartă de grijă unul altuia.
Tot din iubire, oamenii se urmăresc și colecționează murdăriile care se spun pe seama celorlați.  Din iubire, de asemenea, oamenii se toarnă și se reclamă șefilor. Când cineva ajunge într-o poziție de conducere, apar imediat lingăii. Cutare a zis de tine.  Cutărică crede despre tine.  Eu te apreciez mult.  Fii mai dur, bagă-le mințile în cap.  Pune-le fiola.  Arată-le că tu ești șef ! 
În condițiile astea, orice manifestare a unui șef pare rezonabilă.
Mi-am amintit de toate acestea anul trecut, prin aprilie 2009, când am văzut, întâmplător, două scene : un cetățean își turna prietenul în fața șefului, iar un altul îl reclama pe delator la primărie.

P.S. Între timp, Lache a murit pe neașteptate, în urma unui atac de cord, iar Tache a ieșit de mulți ani la pensie și a deschis un mic magazin. N-am mai avut ocazia să-l revăd pe ultimul și să mă împărtășesc din reflecțiile sale referitoare la moartea primului.


sâmbătă, 21 martie 2015

Cine-și va mai aminti de Jana Novotna?

      Dacă ai ajuns la un anumit nivel valoric, nu scoți pe gură orice îți trece prin cap. Și nici nu este obligatoriu să ai creierul sufocat de resentimente. De aceea sunt neplăcut surprins când un sportiv se comportă ca și cum ar fi fiul natural al lui Băsescu ori al lui Ponta, marii specialiști în bătaia cu zoaie. De pildă, nu mi-a picat bine să văd că Ronaldo înjură după ce Bale, coechipierul său, înscrie în poarta adversarilor. N-am digerat nici părerea jignitoare a Janei Novotna despre Simona Halep. Cred că am văzut finala de la Wimbledon din 1997, dar nu țin minte să fi fost impresionat de jocul Novotnei. Nu m-a ridicat în picioare așa cum făcea Ilie Năstase, care avea execuții nemaivăzute, repetate mai târziu de Federer. Și cred că toată lumea o uitase pe cehoaică, iar ea a găsit o modalitate urâtă de a reintra în atenția noastră, scuipând cu discreție pe tenișii Simonei. Adevărul e că sportivii de calibru sunt, ca și marii artiști, generoși și toleranți. Cei neînsemnați se manifestă în acord cu condiția lor modestă.
      Mă uit cu tristețe la  partidele lui Nadal : totul e în forță, răsucit, meschin, înfășurat, mizând pe greșelile celuilalt. Dinamica spaniolului este un coșmar. Omul se strâmbă, se contorsionează, se scarpină în fund. (E drept că nu mai scuipă pe teren. ) Treaba lui e să-și încurce competitorii prin tot felul de tertipuri. Să nu fiu înțeles greșit. Am toată stima pentru omul Nadal, dar stilul său nu e pe gustul meu.  Mai mult, mi se pare că tenisul, în general, a devenit apanajul unor roboți biologici care au transformat terenul într-o masă de ping-pong. Când îl văd pe Milos Raonic, mă trec fiorii. Bietul Nadal părea un mielușel care aștepta lângă tribună serviciile ca din tun ale canadianului.
      Unde ești, Ilie Năstase?

luni, 16 martie 2015

Dacă Messi...

...ar juca împreună cu Cristiano Ronaldo, cum s-ar numi echipa lor? Barcelona sau Real Madrid?
L-am văzut pe Messi driblând șapte-opt adversari, înșirându-i ca pe jaloane - numai Maradona și Ronaldinho reușeau faze asemănătoare -, dar argentinianul n-a avut un vârf  de atac, căruia să-i paseze mingea pentru finalizare. Nu încetez să mă minunez : cum reușește un fotbalist să creeze fazele ofensive ale unei formații și tot el să înscrie?

duminică, 15 martie 2015

Argumentele românești și mustața tovarășului Gheorghe Cioară

    Cred că în Expresivitatea involuntară de Eugen Negrici am găsit declarația unui hoț, luată de la rubrica Din caietul grefierului, găzduită mulți ani de un ziar românesc : ”Eu, onorată instanță, am fost de bună-credință, dovadă că am oferit bicicleta furată, spre vânzare, chiar păgubașului!” Nu mai cred pe nimeni și nimic, dar nu sunt sigur că pe alte meleaguri mai sunt atâția iresponsabili care nu-și recunosc niciodată vina și aruncă toate problemele în cârca altora.
Un alt jefuitor de apartamente mărturisea candid :”Am intrat în apartament și am început să căutăm bani și bijuterii. Când eram noi mai ocupați, la ușă a apărut păgubașul. Am fugit pe balcon și ne-am uitat în jos. Hai să sărim, a zis prietenul meu. Eu am sărit și mi-am rupt o mână și un picior, dar prietenul meu a preferat să fie prins de păgubaș.
Minunate sunt îndemnurile prietenilor!
     Îmi plac însă la nebunie argumentele invocate de cei care calcă pe bec. Un hoț care este surprins în timp ce jefuiește un magazin, declară că, de fapt, el este...proprietarul dughenei. Oameni importanți, înregistrați în timp ce făceau boacăne, mărturisesc că nu ei erau aceia, ci clonele lor, venite din Sirius. L-am evocat de nenumărate ori pe colonelul meu din armată, un veritabil Moș Teacă. Îmi amintesc că, din plictiseală, ostașii se rădeau pe cap sau își lăsau mustață. Într-o zi colonelul ne-a adunat și a început să ne cerceteze :
- Bă, ia spuneți-mi voi mie : ce complotați?
Am rămas toți stupefiați. Ce-i mai trecea prin cap celui mai limitat ofițer din batalion?
- Aha, vedeți că v-am prins? Credeați că noi suntem proști și nu ne dăm seama!
Ne-am uitat unii la alții.
- Gata, v-am luat ca din oală! Păi, mai întâi, tovărășeilor, v-ați tuns la zero.
- Tovarășe, colonel, permiteți să raportez, a sărit unul mai îndrăzneț, nepot de general.
- Ce vrei, bă? Cum îndrăznești să-mi întrerupi demonstrația?
- Cum să-mi permit să vă întrerup, tovarășe colonel? Vreau să vă zic și eu, ca prostul, că ne-am tuns să ni se facă părul mai des.
- Ha, ha, ha, ha, ha! a râs colonelul cu poftă. Chiar ca proștii v-ați tuns, Ha, ha, ha, ha! Deștept băiat! Ar trebui să te faci avocat, bă! Păi, tu mă iei pe mine de prost, tovărășelule?
- Nu...
- Gura! Întâi v-ați făcut capetele ca niște dovleci. Pe urmă v-ați lăsat toți mustăți! Nu unul, doi, trei, patru, ci toată compania! Aici miroase a complot, a răzmeriță.
N-a mai suflat nimeni o vorbă.
- Ia spuneți-mi voi acu', ce ascundețí? Ce plănuiți?
A cuvântat tot îndrăznețul :
- Permiteți să raportez, tovarăși colonel!
- Zi, bă!
- Ne-am lăsat și noi mustăți ca să părem mai fioroși și să ne facem niște poze în oraș, pe care să le trimitem acasă, ca să ne lăudăm cu viața de ostaș!
- Aha, uite cum mărturisiți! Și cine a avut ideea asta?
- Eu am avut-o, să trăiți, tovarășe colonel!
- Aha, acum e clar! Vezi cum se leagă? Voi trimiteți anumite semnale inamicului!
- Ce semnale, tovarăși colonel?
- Semnale, bă! Faci pe prostul, de parcă n-ai ști despre ce e vorba! Ba vă bărbieriți în cap, ba vă lăsați toți mustăți. Și dup-aia trimiteți pozele în afara unității! Ia să vă tăiați mustățile! E ordinul meu!
- Tovarășe, colonel, s-a obrăznicit teristul, în regulament scrie că avem voie să ne lăsăm mustață.
- Zău, mă?
- Da, lungă de doi centimetri.
- Lungă dă... Ia dă-l dracului de regulament, cu mustățile voastre cu tot! Vă  radeți pămătufurile de sub nas și gata! Că arătați ca niște cururi flocoase! Ordon eu! Înțeles?
- Tovarășe colonel!
- Ce mai vrei, bă?
- Dumneavoastră știți că și tovarășul Gheorghe Cioară (primarul de atunci al capitalei, om de încredere al lui Ceaușescu - n. m. Ș. T.) are mustață.
Colonelul și-a schimbat culoarea din obraji, a rotit viclean ochii peste companie și a spus răgușit :
- Da, bă, știu. Dar...ăăăă....tovarășul Gheorghe Cioară s-a născut...ăăăăă... dă mic copil cu mustață!
Și ne-a privit triumfător.

P. S. Iată cum sună titlul unui articol semnat de Andrei Ruse : În România, traducătorul unei cărți câștigă mai mult decât autorul ei și amândoi mor de foame ( http://hyperliteratura.ro/in-romania-traducatorul-si-autorul-mor-de-foame/ )

duminică, 8 martie 2015

La mulți ani!



Le urez tuturor doamnelor și domnișoarelor să aibă parte de o primăvară luminoasă! La mulți ani!

sâmbătă, 7 martie 2015

Peștișorii de aur. Scrisoare domnului Vincent van Gogh

          5 august, 2005
        
         Azi am văzut, domnule Van Gogh, un stol de corbi. Nu ştiu dacă se îndreptau spre vreun lan de grâu sau erau în căutarea unor stârvuri. I-am mai zărit şi cu alt prilej. De câte ori îi văd, mă gândesc la dumneavoastră. Ştim amândoi că nu sunt corbi adevăraţi, cu gheare şi pene, cu croncănit aspru şi o foame veşnic nestinsă. Şi ştie, de multă vreme, toată lumea : sunt numai gândurile dumneavoastră pe care ni le-aţi lăsat pe nişte tablouri şi care traversează uneori cerul verii. Sunt corbi din altă lume. Mă gândeam însă la galbenul soarelui, care colorează grânele pictate de dumneavoastră şi la galbenul aurului din pungile negustorilor care nu voiau sau nu îndrăzneau să vă cumpere tablourile. Ei ştiau de atunci ceea ce noi intuim acum : lumina nu se poate cumpăra. În ceea ce mă priveşte, vreau să cred un lucru : niciodată, sub nicio formă, nu aţi fi vrut să vă vindeţi tablourile. Ce forţă supradimensionată, ce taifun lăuntric v-a făcut să pictaţi, în câţiva ani, sute de tablouri ? Câte unul pe zi. Hieronymus Bosch a realizat toată viaţa numai şapte pânze. Mă gândesc că uneori ochii dumneavoastră vor fi obosit de atâtea vârtejuri de culori vii, dureroase. Ca şi ai lui Klimt, de altfel, care compunea simfonii cromatice. Îmi imaginez cum veţi fi stat pe o prispă răcoroasă sau sub un umbrar din Arles, aşteptând să treacă Apocalipsa. Poate de aceea, mai târziu, aţi plecat la Auvers, unde bătea puţin vântul şi lumina era mai îndurătoare. Prietenul dumneavoastră, Gauguin, a ales o altfel de fugă. A încercat să ucidă cu alcool sifilisul care îi ardea creierul. Pe urmă şi-a ascuns disperarea, strângând în braţe trupuri de femei tahitiene, ciocolatii. El era mult diferit de dumneavoastră, făcând parte, alături de Pablo Picasso şi Modigliani, din grupul sublimilor aroganţi ai artei universale. Ei optaseră pentru masca indiferenţei şi a cruzimii. Îşi permiteau să picteze cai verzi sau femei cu gâturi interminabile, fără teama că mitocanii ar putea râde de creaţia lor. Picasso, cel puţin, a dus ignorarea anatomiei, a proporţiilor şi a perspectivei până la bătaie de joc. Dumneavoastră aţi simţit că nu se poate trăi fără iubire, dar se poate supravieţui, imaginând iubirea. În absenţa iubirii nu poate exista decât singurătatea. Şi singurătatea este o formă a morţii. Cum am putea să o învingem pe cea cu straiul cernit ? Invocând violent culorile, într-o nouă Geneză, cu sori rotitori, născându-se în noapte sub privirile noastre, în forme flamboiante care închipuie cel mai teribil strigăt al vieţii, cel mai tulburător cântec împotriva morţii. Timpul, asta e problema. Au simţit-o toţi artiştii din lume şi au încercat să-l îmbuneze. Aureliano Buendia, care este unul dintre chipurile lui Marquez, fabrica la nesfârşit nişte peştişori de aur, îi retopea şi tot aşa. Se vede că şi el era fascinat de galben. Să fie aceasta culoarea secundelor, orelor şi anilor ? Sau a exasperării? Găsise legendarul colonel o soluţie ? Greu de spus. Peştişorii lui vor fi supravieţuit pe undeva, căpătând o nouă viaţă, ca şi tablourile dumneavoastră, care se vând acum pe munţi de aur. În poveşti, peştişorul de aur este cel care îţi îndeplineşte dorinţele, dar dumnevoatră, în scurta existenţă pe care aţi petrecut-o printre noi, nu aţi avut niciodată norocul de a întâlni aşa ceva, nu-i aşa ? Şi nu aţi găsit nici femeia care să vă călăuzească, precum un far, deplasarea pe talazurile amare ale propriului suflet. Femeia pentru care să pictaţi şi să reinventaţi lumea.  Nu este o ironie a sorţii ? De ce atunci când vrei să dăruieşti cuiva ceva frumos, trebuie să plăteşti destinului un impozit atât de mare ? Chiar să aibă totul un preţ ? Mă întreb uneori cât de acut aţi simţit solitudinea atunci când v-aţi tăiat urechea. Totuşi, nu vreau să cred că arta se naşte din suferinţă. Sau numai din suferinţă. Se naşte şi din iubire. Ştiu de la Sfântul Apostol Pavel. Din prea multă iubire neînţeleasă. Într-un fel sau altul, tot ce este frumos se iveşte din dragoste.
       E lună plină. Acum aţi aflat ce necunoscuţi stranii scoate din noi astrul nopţii. Aţi urcat în cămăruţa aflată deasupra cafenelei, pistolul tocmai vi s-a descărcat în piept, pipa e stinsă şi rece, iar dumneavoastră aşteptaţi calm, în întuneric.
                                                                                                

Programul ”Rabla” pentru proștii Europei

Aflu că la noi anumite medicamente sunt de șapte ori mai scumpe decât în civilizatul Occident.
Acolo, produsele de firmă sunt produse în secții speciale pentru răsăriteni : cu componente de slabă calitate și asamblate de Doamne-ajută.
La medic vom plăti de câte ori ne vom duce, chiar dacă avem asigurare medicală. Oricum, până acum, când mergeai la un specialist, trebuia să-i bagi de la început tariful în buzunar, dacă voiai să fii băgat în seamă. Înțeleg că, pe lângă asta, trebuie să mai dai destui bani pentru o chitanță de la casierie. Atunci de ce mai plătim asigurările de sănătate?
60% din prețul energiei electrice reprezintă sume băgate în buzunar de intermediari.
Ce suntem noi, fraților? Proștii Europei? De noi își bat joc, când au chef, toate scursorile morale și sociale ale vestului. Echipele de fotbal, handbal și baschet ale Franței sunt alcătuite din oameni de culoare, iar jurnaliștii francezi ne alintă cu eticheta de ”țigani”.
Eram înduioșat când constatam că mai sunt oameni care privesc animalele abandonate ca pe niște copii fără părinți și le luau apărarea. Între timp am văzut documentare în care unii iubitori de animale  salvau bietele făpturi doar pentru a le vinde unor restaurante sau, Doamne Dumnezeule, unor bordeluri pentru zoofili, din același luminat Occident.
 Cândva aveam o Dacie 1300 pe care doream să o valorific în cadrul programului Rabla. Pentru o mașină primeai, atunci, șapte sute de lei. Dar condițiile erau drastice. Era necesar ca autovehiculul să funcționeze, să aibă ITP-ul și asigurarea la zi. Bine că nu ziceau că e obligatoriu ca mașina să prindă două sute de km la oră, în condițiile în care era trimisă la casat. Erai însă obligat să cedezi o parte din bani celui care te trecea pe listă și altor doi intermediari. Am aflat mai târziu că unii se duceau cu două-trei bucăți de tablă și un număr de în matriculare și obțineau voucherul, dar lăsau funcționarilor mai mult de jumătate din bani. Până la urmă, am vândut mașina unui tânăr care mi-a oferit o mie două sute de lei. Am acceptat însă numai șapte sute, fiindcă voiam, nu-i așa, să fiu corect cu omul. I-am mai oferit norocosului, gratis, nenumărate piese de schimb și un plin de benzină. Noul proprietar nu s-a lăsat până n-a distrus mașina - unii se comportă cu lucrurile lor ca niște dușmani - și a vândut-o altui brav pasionat de autovehicule, care mergea cu Dacia mea dragă chiar și fără apă în radiator. După ce motorul a fost terminat definitiv, obiectul atât de tranzacționat a ajuns în posesia cuiva care l-a făcut să renască și i-am văzut din nou silueta roșie, inconfundabilă, pe drumurile patriei. În fine, automobilul a fost dat la casat în schimbul unui voucher și am fost de față când ultimul proprietar a vândut voucherul unui necunoscut care mai avea un teanc gros de asemenea documente. Azi voucherul valorează foarte mult și sunt sigur că programul ”Rabla” este făcut în interesul celor care pot ciupi gras din banii respectivi. Am ajuns să cred că orice nobilă inițiativă are, la noi, o motivație infracțională.
      Se pare că de mai multă vreme a fost demarat un program pentru distrugerea națiunii române. Am fost vânduți pe nimic și peste o sută de ani nu vom mai exista ca popor.
      Mă întreb însă de ce Dumnezeu nu declanșează un proiect de revizuirea a codului genetic al umanității. Instinctul de posesie face ca această nesătula specie, pe care o reprezentăm, să se comporte ca un virus, distrugând iremediabil mediul care o găzduiește.

joi, 5 martie 2015

Cele mai frumoase rânduri scrise de o mână omenească

Cum poate el să scrie ceva atât de frumos cu mâna cu care se șterge la cur?” se miră dictatorul Nicanor Alvarado de arta poetică a lui Ruben Dario. Amintesc că Alvarado este personajul princpal din romanul Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez.
Există oare cele mai frumoase pagini scrise de o mână omenească? Sigur, dar sunt foarte multe.
Un scriitor de vază era de părere că relatarea momentului în care prințul de Salina moare reprezintă culmea artei narative mondiale.
Când eram tânăr, mi se părea că toate paginile scrise de Marquez erau de o frumusețe fără termen de comparație. După ani și ani, în mintea mea, comorile literare ale columbianului au suferit un sever proces de selecție.
Chiar, care să fie cele mai reușite pagini de proză din literatura pe care o cunosc? ( Nu mă bag la poezie, din motive bine întemeiate.)
Începutul Orbirii lui Canetti.
Debutul  romanului Suflete moarte de Gogol.
Primele pagini din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati.
Nenumărate pasaje din Un veac de singurătate, Iosif și frații săi, Nasul, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș GargantuaConjurația imbecililor, La răsărit de Eden, Cartea Milionarului, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Crimă și pedeapsă, Muntele vrăjit, Zgomotul și furia, Procesul, Metamorfoza, Colonia penitenciară, Sub vulcan.
 ” Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. " ( Un veac de singurătate ) Inconfundabilul stil marquezian!
Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.
[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi." ( La răsărit de Eden)
Cele mai impresionante sunt finalurile. Marii scriitori știu să-și încheie magistral textele : Deșertul tătarilor, Rodul pământului, Relatare despre regele David, Un diamant mare cât Hotelul Ritz, Ghepardul, Groapa, Îngerul a strigat, Prins, Sonată pentru acordeon.
Dacă ar trebui să aleg un singur pasaj, m-aș opri la sfârșitul cărții de căpătâi a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. El este Dumnezeu :
”- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Uluitoare idee!  Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului.

miercuri, 4 martie 2015

O imagine a lui George Motoi

      Cu depresia apăsându-mă blând - aveam doar 20 de ani! -, așteptam la o ușă de pe Pitar Moș, prin 1976, cu un grup de candidați, să intru la prima probă de admitere la facultate. Eram tensionați, minutele se scurgeau cu noduri, mai era puțin și trebuia să intrăm într-o sală în care urma să dăm ce aveam mai bun în noi, pentru a deveni studenții unor mari profesori. La un moment dat, o fată a scos o exclamație, s-a produs rumoare, am întors toți capetele și l-am văzut pe George Motoi la volanul unei mașini cu vopsea strălucitoare - pe atunci nu mă pricepeam la mărcile de mașini și nu mai țin minte nici culoarea automobilului -, tânăr, frumos, prospăt, trecând încet și privind concentrat înainte, prin parbrizul bine spălat. O clipă am uitat motivul pentru care ne aflam acolo și l-am privit cu admirație pe bărbatul de patruzeci de ani, aflat în culmea celebrității sale. Apoi ne-am întors la grijile noastre, în timp ce o ușă se deschidea larg, înainte-ne.
      Aflu că George Motoi a murit și-mi dau seama că lumea legendelor printre care am trăit o vreme este pe cale să se stingă.
      Drum bun către eternitate, Maestre!

duminică, 1 martie 2015

Un fost președinte, o litroașcă și învățătorii de altădată

    Nerușinarea unora a atins cote incredibile. O doamnă, pe care fostul președinte o voia...președintă și pe care o consideră în continuare fată mare, pare să fi fost un fel de Roxelană-rechin, înotând în bani, prin crama de la Cotroceni. Mi-am amintit, cu acest prilej, de un învățător de altădată. Foarte bun profesionist și apreciat de săteni, dascălul nu se formaliza în legătură cu plăcerea sa de a trage la măsea. Copiii îi aduceau, pe rând, câte o sticlă plină pe care o puneau la piciorul băncii, de unde magistrul o ridica zilnic. Ce dramă a fost când un țânc a spart din greșeală, cu piciorul, cotidianul clondir!
- Fire-ar sămâncioara ta a dracu', să te duci acasă, să-mi aduci alta!
Și elevul s-a executat, deși n-a obținut băutura de la maică-sa decât după ce s-a tăvălit o vreme, urlând, prin ograda părintească.
Când se făcea prânzul, învățătorul își aranja masa direct pe catedră. Întindea mai întâi un ștergar, apoi își punea dinainte ouă fierte, brânză, ceapă, slănină, roșii, jumătatea de țuică și litrul de vin. Într-o zi de toamnă aurie, cum ar zice Sadoveanu, în timp ce ”domnul Trandafir” privea pe fereastră culorile anotimpului, având în mână un borcan cu vin proaspăt limpezit, iar un elev lucra exerciții la tablă, cineva a ciocănit la ușă. După ce a pus recipientul pe pervazul ferestrei și s-a întors, mascând corpul delict, mentorul i-a strigat musafirului, cu glas tunător, să intre. În ușă și-a făcut apariția inspectorul de sector.
- Bună ziua! Am venit să asist la o oră, dacă nu vă supărați.
- Ba mă supăr foarte rău, a urlat bătrânul făuritor de caractere. Te-ai uitat la ceas când ai bătut la ușă? Păi, tu intri așa, în mijlocul orei mele? Ieși afară, putoarea dracu', că la mine, la oră, nu intră nici ministru’ pă nepusă masă!
Intimidat, inspectorul a băgat coada între picioare și a ieșit.
Peste ani, inspectorii s-au schimbat, dar învățătorul a rămas neclintit la postul său. O inspectoare venise la școală să vadă orele unei profesoare care își dădea un grad didactic. Întâmplător, funcționara inspectoratului și angajatul școlii s-au întâlnit pe coridor. După ce a adulmecat aerul, inspectoarea l-a oprit pe învățător și i-a spus, foarte înțepată :
- Dumneata miroși a băutură!
- Zău? a izbucnit învățătorul. Ia ascultă, fă, putoarea dracu', tu ai venit aici să-ți faci meseria sau să mă miroși pă mine?
Multe legende a lăsat venerabilul dascăl în urma lui, dar una circulă mai mult decât celelalte. Sătenii, care nu prea știau carte, se duceau la el cu rugămintea de a le scrie câte o cerere. Răspunsul era mereu același :
- Ți-o scriu, putoarea dracu', da' dup-aia să te înființezi dă urgență, la mine , cu o litroașcă bună, că eu n-am învățat carte pentru proști!
Mi-a plăcut enorm cuvântul ”litroașcă” și de câte ori îl văd pe fostul președinte - care a politizat și closetele, oferind metode de distrugere adversarilor săi - vorbind cu aceeași voioasă inconștiență despre inocența pupilei sale, mă întreb câte litroașce a dat de dușcă, pentru a-și face curaj să mănânce virginul  rahat care îi place atât de mult. Fostul demnitar e singurul băutor din lume  care nu-mi este simpatic. Fiindcă, se știe, băutura scoate la iveală adevărul din dovleacul fiecăruia. La oamenii de caracter, alcoolul descoperă noblețea - și, la rigoare, poate fi blazonul unui stil inconfundabil de viață -, dar la proștii care ne cred mai proști decât ei, face să dea în clocot toată mizeria omenească.  Îmi pare rău că folosesc asemenea cuvinte, însă, vorba Simonei Tache, mi s-a făcut greață de atâta mozol în public.

Insulte

Am găsit, pe net, savuroase și nedrepte aprecieri ale unor scriitori la adresa confraților lor.

Gustave Flaubert despre George Sand:
O vacă plină de cerneală.
Friedrich Nietzsche despre Dante Alighieri:
O hienă care a scris poezie stând pe morminte.
William Faulkner despre Mark Twain:
Un imitator care ar fi fost considerat scriitor de mâna a patra în Europa. 
Vladimir Nabokov despre Feodor Dostoievski:
Lipsa de bun-gust a lui Dostoievski, personajele sale monotone care suferă de complexe pre-freudiene, modul în care se tăvăleşte prin aventurile tragice ale demnităţii umane, toate astea sunt greu de admirat.
H.G. Wells despre George Bernard Shaw:
Un copil idiot ţipând într-un spital.
Joseph Conrad despre D.H. Lawrence:
Jeg. Doar obscenităţi.
D.H. Lawrence despre James Joyce:
Doamne, ce ghiveci înăcrit este scriitura lui James Joyce! Nimic în afară de homosexuali bătrâni, cotoare de varză şi citate din Biblie care fierb în sucul secretat de mintea sa de jurnalist pervers.
Dylan Thomas despre Rudyard Kipling:
Domnul Kipling reprezintă tot ce mi-aş dori să fie altfel în lumea asta cangrenată.
Ralph Waldo Emerson despre Jane Austen:
Romanele doamnei Austen mi se par vulgare, sterile, fără inovaţii artistice, închise în convenţiile mizerabile ale societăţii, fără urmă de geniu sau de cunoaştere a lumii. Niciodată viaţa n-a fost mai plictisitoare. Singura problemă din mintea autoarei este căsătoria.
Vladimir Nabokov despre Joseph Conrad:
Nu suport stilul lui Conrad de magazin de suveniruri, de corăbii în miniatură băgate în sticle, de coliere din scoici şi clişee romantice.
D.H Lawrence despre Herman Melville:
Nimeni n-ar putea fi mai clovn, mai greoi, sau mai de prost gust decât Herman Melville chiar şi într-o carte de valoare cum e Moby Dick.
William Faulkner despre Ernest Hemingway:
N-a folosit niciodată vreun cuvânt care să determine un cititor să folosească dicţionarul.
Ernest Hemingway despre William Faulkner:
Săracul Faulkner. El chiar crede că marile emoţii provin din cuvinte sofisticate?
Henry James despre Edgar Allan Poe:
Orice urmă de entuziasm faţă de scriitura lui Poe este semnul unui stadiu primitiv de gândire.
Evelyn Waugh despre Marcel Proust:
Îl citesc pe Proust pentru prima dată în viaţa mea. O scriitură foarte slabă. Cred că avea deficienţe mentale.
Oscar Wilde despre Alexander Pope:
Există două moduri prin care să nu-ţi placă poezia. Unul e să nu-ţi placă, celălalt e să-l citeşti pe Pope.
Virginia Woolf despre James Joyce:
Ulise este opera unui student greţos care îşi stoarce coşurile.
Mark Twain despre Jane Austen:
Nu am nici un drept să judec cărţile nimănui şi nu o fac, cu excepţia cărţilor pe care le urăsc. De multe ori vreau doar să o critic pe Jane Austen, dar cărţile ei mă enervează atât de tare încât nu-mi pot stăpâni furia. De fiecare dată când citesc Mândrie şi Prejudecată îmi vine s-o dezgrop şi să-i lovesc craniul cu propria ei tibie. 



 P.S. În Luceafărul nr. 2/2015 mi-au apărut patru povestiri memorialistice : https://us-mg6.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=b6ei6m4nbbr1d#1860719144.
Mulțumesc revistei pentru găzduire.