joi, 24 martie 2016

Un câine în ploaie

* Îl mai văzusem și data trecută când am trecut pe la magazinul în care se vinde hrană pentru animale. Era la ușă și părea îngrijorat. I-am cumpărat mâncare. Am plecat și am oprit după două sute de metri, aproape de un pod, unde cineva vindea fructe. Când m-am întors la mașină, câinele alb, cu ochi afectuoși, stătea lângă ușa din spate. Am stat o vreme cu capul pe volan, înainte de a demara. Acum ploua urât, pieziș. Apa îți intra direct în ochi, în urechi și pe lângă gulerul cămășii, scurgându-ți-se pe piele. Câinele aștepta în ploaie. N-avea nimic după care să se adăpostească. Era ud și trist. Înăuntru oficia un alt vânzător. Înainte de orice, am cumpărat ceva pentru animalul flămând și m-am repezit afară. Se așezase din nou lângă mașină. Când am plecat încă se hrănea. Mă gândesc și acum la el. Sunt prea multe patrupede nefericite, iar puterile mele sunt limitate. Nu mai am unde să-i adăpostesc. Acasă, soția a încercat să-l mângâie pe Lupan, iar el, mereu neîncrezător și speriat, a mușcat-o. E o rană mai adâncă decât cea pe care mi-a făcut-o mie. De n-ar avea virusul de care ne temem toți!
* Iordănescu ”ș-a șupărat” pe Maxim, fiindcă fotbalistul nu e titular la Stuttgard. Pe Budescu, care ne-a calificat la europene, nu l-a convocat. Păi, ce? E Naționala lui tătâne-său și a mumă-sii. Pentru generalul Bodrângă e mai important să fii titular la Concordia Chiajna decât să fii rezervă la o echipă europeană. Te pui cu naționala marelui Puiu?  Uite că a venit vremea ca după un cartofor să ne antreneze un om cu dizabilități. Și e o binecuvântare, pentru că ar fi putut să ne conducă naționala un băiat de bani gata, urmașul celor care-l vândură pe nea Ceașcă.
Noroc că Stanciu e un adevărat fotbalist și știe să tragă la poartă. Din păcate, e posibil ca și acest talent să fie feștelit de ciobanul de la Pipera, care bălmăjește despre zeci de milioane de euro.
* Să nu uit să scriu despre șoimii de câmpie.
* În viitorul apropiat îl voi prezenta pe inginerul Ion Neagoe, apoi voi posta textul său despre ținutul de legendă al Gratiei. Ion mi-a trimis și un desen pe care voi încerca să-l pun pe blog.
* Prin școli, mulți elevi se comportă ca niște sălbatici ( așa sunt educați în familie), iar profesorii își ies din minți. E un prilej pentru analfabeți să preia frâiele învățământului și să dicteze, în calitate de părinți, concedieri și alte minuni. Cu cât sunt mai proști, cu atât se vâră mai dihai în față! Domnilor guvernanți, vă rog să veniți cu o nouă reformă conform căreia copiii să aibă dreptul de a nu învăța nimic, iar cadrele să se ocupe de un fel de divertisment didactic! Munca într-o școală e solicitantă și oamenii care își nenorocesc creierele aici ar trebui să fie concediați, ca și polițiștii, când împlinesc cincizeci de ani.

P.S. Aflu cu tristețe că a murit Johan Cruyff, unul dintre cei mai mari trei fotbaliști din istorie. ( Ceilalți doi sunt Lionel Messi și Diego Armando Maradona. În primii cinci, după părerea mea, ar mai intra Pele și Ronaldinho.)  Dumnezeu să-l odihnească!

luni, 21 martie 2016

O interpretare. Magia literaturii în ”Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov

    Epilogul romanului Maestrul și Margareta ne pune pe gânduri.  După ce Woland și ai săi părăsesc Moscova, se întâmplă tot felul de lucruri neobișnuite. Motanii negri sunt împușcați ori persecutați. Cetățeni cu nume ca Wolman, Wolper, Volodin, Voloh, Vetcinkevici, Korovin, Korovkin și Karaveav sunt arestați. Aceeași soartă o are un bărbat care se apucă să facă scamatorii, în tren, cu cărțile de joc. Un individ produce panică într-un restaurant din Iaroslavl, când apare cu un primus luat de la reparat. Unele personaje își schimbă statutul, altele dispar pentru totdeauna. ”Bine, dar cu toți ăștia ce s-a întâmplat? Dați-mi voie! Nu s-a întâmplat absolut nimic și nici nu se poate întâmpla, pentru că nu au existat niciodată în realitate, cum nu a existat nici simpaticul actor-comper, nici chiar Teatrul, nici bătrâna cărpănoasă, mătușa lui Porohovnikov, care lasă să putrezească valuta în pivniță și, de bună seamă, nu au existat trompete de aur și nici bucătari obraznici. Toate acestea Nikanor Ivanovici le visase, sub influența nemernicului Koroviev.” Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, Humanitas, București, 2003, pag. 416 )
     ”Ancheta penală” stabilește că ”membrii bandei criminale sau, poate, numai unul dintre ei ( bănuiala cade îndeosebi pe Koroviev ) erau hipnotizatori dotați cu o forță nemaivăzută și care puteau să se arate acolo unde nu se aflau în realitate. Afară de asta, ei le insuflau celor care aveau de-a face cu dânșii că unele obiecte sau oameni se află acolo unde nu erau în realitate și invers, îndepărtau din câmpul vizual acele obiecte sau oameni care se găseau de fapt acolo.” ( pag. 412) Parcă am vorbi despre autor, narator și celelalte instanțe narative! Primăvara, pe lună plină, Ivan Nikolaevici se plimbă pe sub teii de lângă Patriarșie prudî și contemplă îndelung, cu mințile rătăcite, locuri legate de întâmplările stranii relatate în roman. După ce profesorul ajunge acasă, ”bolnav”, i se face o injecție care îl adoarme. ”După injecție, toate se schimbă pentru cel adormit. De la patul său, luna așterne spre fereastră o cărare luminoasă, largă, și pe această cărare urcă un om în mantie albă, cu căptușeală sângerie. Urcă spre lună. Lângă el pășește un tânăr îmbrăcat cu un hiton rupt și cu obrazul mutilat.”( pag. 420) Discuția dintre cei doi este indimenticabilă :
” ̶  O zei, o zei! Spune cel cu mantia, întorcându-și chipul semeț spre însoțitorul său. Ce supliciu banal! Dar, spune-mi, te rog, - și aici, chipul său semeț capătă o expresie rugătoare – așa e că nu s-a petrecut în realitate? Spune, te implor, așa e?
̶  Nu s-a petrecut în realitate, răspunde vocea răgușită a ce celuilalt, ți s-a năzărit numai.
̶  Poți să juri? Îl roagă, lingușitor, omul cu mantia.
̶  Jur! răspunde tânărul, zâmbind.
̶  Nu mai vreau nimic! Strigă cu glasul frânt omul cu mantie și urcă tot mai sus spre lună, trăgându-l după el pe celălalt. În urma lor pășește calm și maiestuos un câine gigantic, cu urechi ascuțite.”(pag. 420)
Și vraja nu se oprește aici :
Atunci, raza lunii se învăpăiază și din ea curge un râu de argint, care se revarsă peste tot. Luna e stăpână, luna joacă, dansează, se zbenguie. Atunci, din șuvoiul de lumină se desprinde o femeie de o frumusețe răpitoare, care se apropie de Ivan, însoțită de un bărbat cu barbă lungă și priviri speriate. Frumoasa îl ține de mână. Ivan Nikolaevici îl recunoaște imediat. E oaspetele nocturn. Numărul o sută optsprezece. Prin somn, Ivan Nikolaevici își întinde brațele spre el și întreabă pătimaș :
̶  Va să zică, acesta a fost sfârșitul?
̶  Acesta, discipolul meu, îi răspunde numărul o sută optsprezece, iar femeia vine lângă Ivan și-i spune :
̶  Acesta, desigur. Totul s-a sfârșit și toate au un sfârșit... O să te sărut pe frunte și totul o să fie bine pentru dumneata...

Vorbind, se apleacă și-l sărută pe frunte, iar Ivan se întinde spre ea, privind-o în ochi, dar femeia se trage înapoi și se îndepărtează împreună cu tovarășul ei de drum, spre lună...”( pag. 421)
O, irezistibilă, fascinantă literatură! Romanul lui Bulgakov ne oferă, în final, cheia propriei interpretării : literatura este o magie care scapă, prin puteri inefabile, de constrângerile rigide ale factorilor sociali și politici, vremelnici și caracterizați de îngustime a spiritului.
     Maestrul și Margareta, poate cel mai frumos roman scris de o mână omenească, este și metaliteratură.

duminică, 20 martie 2016

Scriitori și intelectuali

Ce înseamnă să fii intelectual?
Dicțonarul răspunde în termeni generali : INTELECTUÁL, -Ă, intelectuali, -e, adj.s. m. și f. 1. Adj. Care aparține intelectului, care se referă la activitatea minții, la intelect. 2. Adj.s. m. și f. (Persoană) care, prin preocupări sau profesie, folosește creator intelectul; persoană a cărei principală sursă de existență o formează munca intelectuală. [Pr.-tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis. 3. S. m. șif. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.; persoană care aparține intelectualității. [Pr.-tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis. 
O autoare de manuale mi-a definit intelectualul ca pe o persoană care citește constant revistele culturale. Ca să citești publicațiile cu pricina e necesar să înțelegi textele. Dacă le înțelegi, înseamnă că ai și cultură. Aceasta din urmă se lipește de cineva numai dacă respectivul are o educație corespunzătoare. După cum se vede, toate se leagă. Respectul față de valorile intelectuale nu există la cei care n-au citit o carte în viața lor. O mare problemă, mi-a zis cineva, este că printre formatorii de caractere, puțini pot fi numiți intelectuali. ”Un coleg mi-a spus că a văzut, din avion, lacul maghiar...Ballantines, iar altul mi-a comunicat, în urmă cu o lună, că eu scriu poezii și studii critice fiindcă...am vreme de pierdut. Familia sa n-are timp de prostii d-astea, fiindcă se ocupă de o mică fermă de struți. În plus, fratele lui are și el facultate și primește un salariu mai mic decât al meu, ceea ce nu-i corect! Am ajuns, bătrâne, ca niște analfabeți să-mi invidieze o mizerie de salariu!  În treacăt fie spus, domnul cu pricina ți-ar da și în cap dacă superiorii pe linie de partid i-ar cere asta, mai ales dacă i-ai ajutat familia în vreun moment al vieții. ”
De aici până la marii intelectuali din literatura română e cale lungă. Aș defini intelectualul ca pe o persoană înzestrată cu un metabolism cultural. Are capacitatea de a asimila noțiuni și teorii culturale de ultimă oră, dar e capabil să emită el însuși idei, intrând într-un circuit creator. ”Să vezi tu metabolism cultural când ești nevoit să trăiești printre oameni care n-au idee de ce înseamnă o carte! În loc să-și vadă de treaba lor sau să se compare cu indivizi de aceeași condiție, se vor lua de cei mai răsăriți, îi vor considera spini în coaste și îi vor terfeli cu seninătate, pentru a-i putea împacheta într-o cutie de pantofi, după dimensiunile înțelegerii lor. Omul cu carte înghite camioane de înjurături și e provocat să răspundă în același mod. Află că intelectualul dintr-un cătun e ăla împotriva căruia se aliază toți proștii.” ”Păi ce, la oraș, mai există respect pentru intelectuali?” m-am îndoit eu. ”Nu mult, dar există. Acolo sunt și intelectuali mai mulți, dar și cetățenii sunt mai instruiți și nu reacționează din invidie instinctuală”, mi-a replicat el.
   Ajungând la ceea ce ne interesează, precizez că scriitorul-intelectual și personajul-intelectual sunt preocupați de problemele existențiale, sociale, filosofice și morale ale omului dintotdeauna sau ale vremurilor pe care le trăiesc. Fără excepție, criticii literari sunt intelectuali autentici. Evident, personajele lui Camil Petrescu au stofă de gânditori originali. Deseori acestea își afișează ostentativ altitudinea mentală și de aceea piesele de teatru ale scriitorului îmi displac. Mi se par găunoase, artificial-pretențioase. Câțiva prozatori pot fi numiți autori cu teme de natură intelectuală : Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Constantin Țoiu, Augustin Buzura, Nicolae Breban (totuși, personajele imaginate de el sunt semidocți sadea!), Alexandru Ivasiuc. Calitatea narațiunilor, complexitatea personajelor create și problematica modernă în jurul căreia se învârtesc acestea bat către lumea ideilor înalte, în cazul lui Camil, Holban, Sebastian, Buzura. La Constantin Țoiu apare, în plus, rafinamentul stilistic, semn al unei culturi literare temeinic însușite. Pronunțate înclinații reflexive, dar legate de situații concrete, au personajele lui Petru Popescu.
Un caz de bovarism intelectual este cel al lui Marin Preda. Deși sunt, în intenția autorului, intelectuali, Ștefan Paul și Victor Petrini au un comportament natural, nepervertit în sens superior de codul civilizației citadine. Însă naivitatea autentică - primul nu știe că o femeie normală poartă chiloți, iar raționamentele lui Petrini ne fac să ne simțim stingheriți -, copleșitor-omenească, îi face să rămână creații vii, memorabile, ale prozei noastre. Lui Marin Preda nu-i scad defel meritele de scriitor, din pricină că personajele sale sunt departe de statutul de intelectual. Singura problemă este de adecvare a stilului și a ființelor pe hârtie la posibilitățile romancierului.
  După 1990, toți autorii de proză descind din tagma flămândă a intelectualilor. Chiar dacă tema este rurală, scriitura e modernă și complicată, marcă inconfundabilă a celor care ”văd idei”.

sâmbătă, 19 martie 2016

Echipa care pierdea cel mai frumos sau fotbalul ca un concert din muzică de Bach

E Arsenal Londra.
Aș sta la nesfârșit și aș urmări pe Arsenal cum joacă fotbal cu Barcelona. Pasele curg, preluările sunt impecabile, șuturile au ceva din iluminările marilor mistici. Se joacă după o partitură. E o Fantezie de Bach, o tentativă a omului de a se apropia de ceruri, fără aripi și fără intermediari.
Arsenal joacă precum Barcelona, dar pierde totul : jucători, competiții interne și externe, suporteri. Rămâne numai antrenorul Wenger, blestemat să joace un fotbal celest, fără genii ca Messi sau Neymar. Sunt fascinat să-i urmăresc pe londonezi pierzând, în loc să mă uit la meciurile în care triumfă Atletico Madrid. Wenger și Simeone sunt din lumi diferite. Dar numai unul dintre ei consideră că fotbalul este o artă.

P.S. Tragerea la sorți în principala competiție europeană de fotbal m-a dezamăgit. Barcelona a căzut cu Atletico. Firesc ar fi fost ca Barcelona să joace cu Manchester City sau cu Paris Saint-Germain. Normal ar fi fost un meci Real-Atletico.  Ultimele două echipe fac parte din familia care îl revendică și pe Mourinho. Dar s-ar părea că, în această ediție, zeii i-au pus mâna pe cap lui Ronaldo. Și, fiindcă veni vorba, nu-mi explic un fenomen legat de portughez : pe teren propriu înscrie câte trei-patru goluri - are patru perechi de aripi la fiecare picior -, dar în deplasare nu poate, de cele mai multe ori, să facă nici măcar o preluare corectă a mingii. Să aibă el, la Madrid, un vestiar... descântat?

luni, 14 martie 2016

Mielușel

       La un an după ce au dispărut Gyan, Mitea și Ochi-Aurii, l-am găsit mort pe Mielușel.
Era un motan tărcat, mic și greu, ca un iepure bine hrănit. În copilăria mea așa erau toate pisicile. Mai târziu au apărut, în ținut, felinele cu blană neagră, pătată cu alb..
       Când era mic, Mielușel a dispărut două zile și am lăcrimat pentru el. Când a reapărut la geam, inocent și flămând, l-am răsfățat cu un cârnat prăjit. De atunci știam când vrea să-i dau ceva bun. Mă privea cu blândețe și cu o anumită lumină în ochi, apoi își îndrepta capul către bucătărie. Între timp, familia de pisici s-a mărit, iar Mielușel a ajuns veteran. Avea șapte ani și a început să-i prigonească sistematic pe Gyan, Mitea și Ochi-Aurii, motani mai tineri, iar aceștia au dispărut pe rând. În urmă cu doi ani am vrut să-l dau pe Mielușel unei fetițe, mare iubitoare de pisici. Am mers să-l ducem cu mașina și soția ținea motănelul într-o sacoșă, însă îi scosese capul afară. Când am oprit mașina și am deschis ușa, Mielușel a rupt sacoșa și a fugit. L-am descoperit în șanț, în dreptul mașinii. De teamă, avea botul și urechile indigo. Pe urmă a traversat drumul și s-a ascuns în grămada de lemne din curtea fetei. Aceasta l-a observat și mi-a spus că lungea ”urechiușile” când îl strigam. N-a fost chip să mai iasă. La școală, eleva mi-a spus că nu mai era nici în lemnele ei. O săptămână încheiată l-am căutat prin împrejurimi. Am luat albia râului la cercetat, l-am strigat vreo trei zile pe la dispensarul veterinar, însă totul a fost în zadar. În fiecare după-amiază ploua torențial, tuna și fulgera. Lunea următoare l-am găsit la ușă, bolnav și slăbit. Cum trecuse râul? Cum răzbise prin jungla de vegetație , de case și de grădini? Era un mister. I-am dat antibiotice, vitamine și l-am hrănit. Și-a revenit repede și a reînceput să-i bată pe ceilalți motani. Am zis că nu-l mai dau nimănui. Fetiței i-am dat două pisicuțe gemene, cărora le-a mers de minune în noul cămin.
   A avut mai multe necazuri. I-a puroiat o rană la gât și l-am tratat cu succes. Apoi a fost împușcat în creștet și infecția îi cuprinsese tot capul. L-am salvat și atunci. Mielușel dispărea câte o săptămână, dar se întorcea mereu la casa lui. Ultima dată a lipsit mai mult și s-a întors într-o stare jalnică. Nu mânca, nu bea apă, dar stătea lângă farfurioară, muindu-și limba din când în când. Aveam eu însumi gripă și am plecat să-i iau vitamine după două zile. Când m-am întors, ceruse afară și dispăruse.
Îl aștept de o lună. Azi am descoperit că pisicile nu se mai culcă în adăpostul construit de mine în podul casei. Am urcat să văd care e motivul. Mielușel zăcea inert, lângă o cadă nouă, nefolosită. Avea furnici în gură și m-a înduioșat peste măsură. Foarte tulburat, am reușit să-l cobor și să-l îngrop sub nucul cel mare, răsărit chiar în anul în care s-a născut Nicolle. Alături de Mielușel se odihnesc pentru vecie Mirel, Tucu și Tom.


sâmbătă, 12 martie 2016

Generația fără critici

         Generația '60 s-a afirmat datorită valorii membrilor săi, dar și în contextul în care o echipă de critici literari i-a susținut pe șaizeciști cu multă fidelitate. Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion și Lucian Raicu, cei care formau grupul de la România literară, sunt cei mai cunoscuți dintre ei. Criticul literar adevărat provoacă emulație și îl influențează pe scriitor în deciziile sale artistice. Colaborarea dintre Alexandru Ivasiuc și Nicolae Manolescu este exemplară în acest sens. Era vorba și de o prietenie înfiripată nu pe interese meschine, ci pe reale afinități. Generațiile '70 și '80 n-au mai avut șansa unui sprijin asemănător. Pentru edificare, mă opresc  o clipă doar la optzeciști. Poeții au fost promovați de Nicolae Manolescu - care a ținut în mână, decenii întregi, destinul tuturor generațiilor postbelice - și Alexandru Cistelecan, iar prozatorii i-au avut ca mentori pe același Nicolae Manolescu, dar și pe Ovid S. Crohmălniceanu. Întârziații și marginalii au fost recuperați parțial de criticii mai tineri ori au îmbrăcat ei înșiși straie de exegeți și s-au comentat reciproc. Despre mulți n-a scris mai nimeni. Autorii au rămas pe cont propriu, iar cărțile lor n-au avut ecou. Unii dintre scriitori, cum ar fi Dumitru Augustin Doman și Radu Aldulescu, s-au pronunțat despre toți prozatorii de valoare pe care i-au citit, devenind autoritare instanțe de întâmpinare. Drama este că Radu G. Țeposu a murit prea tânăr, iar Ion Bogdan Lefter și Radu Călin Cristea, care se anunțau ca principalele voci critice ale generației, s-au reorientat către publicistica de interes social și politic, așa cum a făcut și mai tânărul Costi Rogozanu. S-ar zice că fenomenul literar îl urmează pe cel politic, în care valoarea este, pentru majoritate, ultimul criteriu de promovare.

P.S. Un scriitor fără critici e ca o femeie care nu are, în toată casa, nicio oglindă.
   

Semnal editorial : George Cornilă, Regele lupilor


         Nu-l cunosc personal pe George Cornilă ( n. 1986), așa cum nu-i cunosc pe cei mai mulți dintre scriitorii despre care am scris sau care s-au pronunțat despre mine. Dar mi se pare că este, indiscutabil, un prozator adevărat, stăpânind miracolul narațiunii, în pagini pline de imaginație, dense, impresionante. Mă cuprinde amărăciunea la gândul că un asemenea autor nu este mediatizat așa cum ar merita. Literatura română contemporană rămâne, în linii mari, un hățiș de cumetrii deschise, de relații bine plasate și de interese promovate agresiv, prin marginalizarea celor mai multor valori. Considerat unul dintre cei mai promițători tineri scriitori români, George Cornilă a debutat în 2007, cu romanul psihologic Cu dinții strânși, urmat în 2013 de Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse, laureat al unei pleiade de premii. În 2014, publică primele două volume ale trilogiei istorico-fantastice Regele lupilor, o apariție unică în spațiul cultural românesc, încheind seria în 2016. Cu o gamă vastă de preocupări, George Cornilă este autorul a numeroase nuvele, povestiri și articole de-a lungul ultimului deceniu, abordând curente, genuri și teme variate, propunând deopotrivă scrieri realiste, suprarealiste, postmoderniste, psihologice, istorice, fantastice și science-fiction, făcându-se remarcat prin complexitatea scriiturii, prin realismul descrierilor și prin vivacitatea imaginației.
     Iată ce i-am scris pe clapeta ultimului volum din Regele lupilor
George Cornilă are puterea magică de a crea viață, transfigurând-o prin Regele lupilor în mituri fascinante, vechi încă de la începuturile lumii. Scriitura sa este impecabilă, condusă cu o mână de maestru, iar paginile sale, de o epică amplă, copleșitoare, curg aidoma unui fluviu întins, cu bulboane și adâncimi înșelătoare. Lumea sa este populată cu nenumărate personaje fabuloase și, vorba lui Sadoveanu, pline de mirare. O realitate temeinic documentată și pura ficțiune se contopesc într-o lume de o noutate frapantă, zămislită sub ochii noștri uimiți. Ne încântă, ne face curioși să pătrundem în tainele sale. George Cornilă este un prozator puternic, adevărat, de mare anvergură narativă, având atuurile unui mare scriitor mitic. Despre el se va vorbi cu siguranță în viitor.”

joi, 10 martie 2016

O știre tulburătoare : prietenia dintre un om și un pinguin

Iată o știre care mă face să mă simt mândru, nu pentru că sunt om, ci pentru că locuiesc pe o planetă pe care o crezusem mai puțin evoluată.
Prietenie incredibilă între un om şi un pinguin. Pasărea înoată în fiecare an 8000 de kilometri ca să-l întâlnească pe omul care i-a salvat viaţa. Totul a început în 2011, când Joao Pereira de Souza, 71 de ani, un zidar pensionar şi pescar amator, care locuieşte pe o insulă în apropiere de Rio de Janeiro, Brazilia, a găsit un pinguin slăbit, acoperit de petrol şi la un pas de moarte, întins pe o stâncă de pe o plajă locală. Joao a avut grijă de pasăre, l-a hrănit zilnic cu peşte proaspăt şi l-a pus pe picioare. În plus, i-a dat şi numele de Dindim. După o săptămână, a încercat să elibereze pinguinul în mare. Dar pasărea nu voia să plece. A stat cu mine 11 luni şi apoi, după ce şi-a schimbat penajul, a dispărut”, a povestit Joao. Doar că după câteva luni, Dindim s-a întors. L-a zărit pe pescar pe plajă, într-o zi, şi l-a urmărit până acasă. Iar de atunci, pasărea stă câte opt luni pe an cu salvatorul lui, iar în restul timpului se află pe coasta Argentinei şi în Chile. Iar pentru asta face un efort uriaş, dar merită pentru omul lui. „Îl iubesc pe acest pinguin ca pe propriul meu copil şi cred că şi el mă iubeşte. Doar eu pot să-l ating. Cine încearcă să pună mâna pe el, îl ciuguleşte. Stă în poala mea, mă lasă să-i fac duş, îmi permite să-l hrănesc cu sardine şi să-l iau în braţe. Toată lumea spunea că nu se va mai întoarce. Dar o face în fieacare an. Soseşte în iunie şi pleacă acasă în februarie. Şi de fiecare dată e şi mai afectuos şi fericit că mă vede”, a declarat bărbatul. 

duminică, 6 martie 2016

Psihanaliză involuntară : I. G. Duca despre regele Carol I

    Constatam cu tristețe că, la neamurile proaste, nici dinastiile nu țin mult. Sunt distruse, roase, compromise. Acum, când se împlinesc 150 de ani de la urcarea pe tron a lui Carol I, Mihai I e la capăt de drum și monarhia e moartă de mai mulți ani.
     În Memoriile sale, I. G. Duca îi dedică primului rege al României zeci și zeci de pagini. I. G. Duca e un om inteligent, cult și manifestă multă echidistanță. Uzează de atâta diplomație, când vorbește despre Carol I, încât ajunge să se contrazică. Într-un loc zice că avea ”o frumoasă inteligență”, în altă parte spune că nu avea ”o inteligență excepțională”. Îi laudă meritele, dar subliniază apăsat mediocritatea augustei personalități. Era gelos pe Cuza - în 48 de ani, Carol n-a făcut, spune I. G. Duca, niciun act măreț, precum precedesorul său și s-a purtat foarte urât cu urmașii lui Alexandru Ioan -, invidios pe Brătieni, dominat de calcule meschine și de o mare grijă pentru imaginea sa. Abia mort, arată I. G. Duca, regele capătă măreția pe care n-a avut-o niciodată când era viu. Dar, lucru important, Carol I uita repede afronturile, ierta ușor - mai ales când avea interesul - și nu era răzbunător.
    La pagina 110, în primul volum al Memoriilor ( Editura Expres, București, 1992 ), I. G. Duca îl psihanalizează involuntar pe Carol I, surprinzându-i magistral personalitatea : ”De altfel, cine vrea să înțeleagă psihologia regelui și lipsa de orizont a concepțiilor sale, nu are decât să privească Castelul Peleș ( cacofonia îi aparține autorului - n. m. Ș. T. ). În loc să-l înalțe pe un loc deschis, l-a așezat într-o vale nu cu totul fără orizont, dar cu orizont restrâns. Culmilor care oferă priveliști întinse - și culmi putea găsi la câțiva metri abia! - le-a preferat o poziție dosnică și desimea brazilor, iar ferestrelor mari, care lasă să pătrundă din belșug razele soarelui atotstăpânitor, le-a preferat vitraliile cu tonalități misterioase și coridoarele veșnic întunecoase, ce dau Peleșului un aspect medieval și o înăbușitoare tristețe. Cine a spus că o casă este oglinda sufletului celui care a clădit-o nu s-a înșelat. Îi plăcea mai mult întunericul decât lumina, mediocritatea decât adevărata măreție. Toată mentalitatea regelui Carol e exteriorizată în castelul de pe poalele Bucegilor.”
     Când am vizitat Peleșul, am constatat că e, într-adevăr, o construcție întunecoasă, cu interioare de subterană, sufocante și m-am întrebat cum a putut viețui acolo o familie regală.
 

sâmbătă, 5 martie 2016

Fără sare și piper

           Am pierdut ani din viață, corectând teze, extemporale și teste. Mă apucă jalea, pentru că nu-mi va mai înapoia nimeni prețiosul timp risipit. Nu voi recupera nici cele două ore irosite de-a surda, când am urmărit meciul Dinamo-Steaua. M-au înșelat cei care urlau că Dinamo e o echipă mai puternică în acest moment. Aiureli. Dinamo e o echipă de liga a treia, programată să supraviețuiască de mintea de maestru a lui Mircea Rednic. Niște puști fără suflu nu au cum să facă spectacol. E drept că nici Steaua n-a strălucit. Ba chiar putea să piardă dacă arbitrul ar fi fost corect și ar fi acordat un penalty pentru Dinamo. Dar e de neconceput că un lot atât de valoros ca al Stelei să producă un joc insipid și steril. Nu știu ce îi învață Reghecampf pe elevii săi, dar formației sale i-au lipsit mai mereu, chiar și în momentele de glorie, sarea și piperul. La ce sunt bune atâtea strategii, când nu ești în stare să dai un gol? Să tragi de la șase metri peste poartă, în repetate rânduri,  înseamnă să nu simți spiritul fotbalului care se joacă, nu-i așa, pe goluri. Consider că Real Madrid e, potențial, cea mai bună echipă din lume, fiindcă acolo sunt mai mulți jucători în stare să bage mingea în ațe. Și când te gândești că și noi am avut vârfuri de clasă mondială, comparabile cu Suarez și cu Fernando Torres! Cred că Dumitrache se răsucește în mormânt când îi vede pe fruntășoii de azi cum devin ridicoli în gura porții, iar Răducioiu și Dudu Georgescu s-ar fi împușcat dacă ar fi ratat ocaziile pe care le-au avut jucătorii celor două echipe. Ce să-i faci, la vremuri proaste, fotbaliști slabi. Dar nu mă voi mai uita la următorul derby. Voi corecta teste!