Prin 1978, profesorul Valeriu Filimon a dus grupa noastră de studenți la Mărțișor, într-o vizită de lejeră cercetare. ( Valeriu Filimon făcea multe și interesante lucruri - l-a invitat, într-un rând, pe Ion Larian Postolache, să ne vorbească despre spiritul Orientului -, dar noi, în ignoranța noastră tinerească, nu eram în stare să apreciem, la adevărata lor valoare, inițiativele dascălului nostru. ) Am vizitat casa, grădina și mormintele familiei. Nu știu de ce camerele mi s-au părut înghesuite, meschine, ca aparținând cuiva care își drămuia fiecare felie de pâine. Activitatea s-a desfășurat în prezența Mitzurei Arghezi, proaspătă, frumoasă, incredibil de tânără. Părea că are mai puțin de patruzeci de ani, dar, socotind acum, îmi dau seama că era mult mai în vârstă. Trăia și nea Ion, un om care a fost toată viața un fel de servitor al marelui poet. Cum citisem că Arghezi a avut o boală ciudată și era să moară pe la 68-70 de ani - o pungă cu puroi în zona inghinală, rezolvată de un medic faimos în epocă -, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe nea Ion cum au stat lucrurile. Voiam să știu de la sursă ce s-a petrecut în realitate. ( Se spunea că medicul i-a extras puroiul cu o seringă, apoi a umplut cavitatea respectivă cu streptomicină). Pe atunci nu eram protocolar, ca astăzi, dar mă purtam tot civilizat.
- E adevărat, domnule Ion, că Arghezi a fost grav bolnav, pe la 68 de ani, și că doctorul X l-a vindecat cu o singură injecție?
- Cum? Nu, nimic nu-i adăvărat din ce spuneți. Domnu' Arghezi n-a fost bolnav dăloc, da' dăloc, niciodată. A fost sănătos tun toată viața. Astea e minciuni scornite de ziariștii d-atunci.
Valeriu Filimon a spus câteva cuvinte despre creația argheziană, a vorbit și Mitzura, iar câțiva studenți au citit niște așa-zise comunicări științifice, fiind înregistrați pe o bandă de magnetofon : Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Doru Mareș și subsemnatul. Poate și Marin Neagu, dar nu sunt sigur. Cred că am fost al patrulea și am prezentat un scurt eseu despre Tablete din Țara de Kuty.
În încheiere, Mitzura ne-a pus o înregistrare cu tatăl ei, citind din propria operă. E adevărat că Arghezi n-a avut o voce de tenor, dar calitatea aparaturii făcea să-l auzim pe autorul Testamentului scoțând un fel de mugete înfiorătoare. Ne uitam unii la alții consternați. Scărpinându-se precipitat în barbă, Călin Ciubreag a spus îngrozit :
- Oooo! Nu e adevărat ce auzim!
Mitzura a observat reacția noastră, a oprit magnetofonul și a ținut să precizeze :
- Să știți că tata avea o voce frumoasă, dar nu-mi dau seama de ce a ieșit așa.
P.S. Aflu, de pe net, că Valeriu Filimon a murit în iulie 2004, la aproape 73 de ani. Dumnezeu să-l țină în lumină!
sâmbătă, 31 octombrie 2015
O amintire cu Mitzura Arghezi
Etichete:
Călin Ciubreag,
Călin-Andrei Mihăilescu,
Doru Mareș,
Liviu Papadima,
Marin Neagu,
Mitzura Arghezi,
Rodica Zafiu,
Tablete din Țara de Kuty,
Testament,
valeriu Filimon
duminică, 25 octombrie 2015
Frumusețe rusească și civilizație pariziană
Dacă încerci să vezi un film la televizor, chiar și atunci când ai impresia că pelicula are măcar o intrigă ingenioasă, dai peste un final de rahat, cu bătăi, împușcături, omoruri și explozii. Am ajuns să văd începutul fiecărei porcării ca să ghicesc restul. Temele sunt aceleași : justițiari luptând cu sistemul corupt, monștri subpământeni ori subacvatici, confruntarea cu personaje malefice care vor să distrugă planeta. Cândva am făcut, la un film, pariu cu un prieten că știu fiecare scenă care urmează. Și am câștigat. Enervat peste măsură, mut pe canalul doi al Televiziunii Române și rămân încremenit : figuri de oameni adevărați ( nu mutre de smintiți cu tone de mușchi pe ei! ), peisaje care te lasă cu gura căscată, dialoguri autentice, scene răscolitoare. Unui om cu o cultură infimă îi sunt suficiente câteva cadre pentru a-și da seama că se uită la o capodoperă. Era o ecranizare după Oblomov de Goncearov. Ce mari cineaști sunt rușii! Ce înseamnă cinematografia adevărată!
Din păcate, ca și în literatură, comercialul bate valoarea și o elimină. ( John Grisham e mult mai bine plătit - 40-50 de milioane de dolari numai pentru drepturile de ecranizare a unei cărți - decât Philip Roth, iar dacă ar trăi în Românica, ultimul ar muri de foame! )
Am recitit Crima lui Sylvestre Bonnard de Anatole France. Ce stil limpede, curat, exprimând o mentalitate superioară celei pe care o au contemporanii noștri, deși romanul e străvechi! Într-o vreme în care bătaia era principalul mijloc de educație, personajul, un cărturar bonom, singuratic și altruist, crede că un copil poate învăța numai jucându-se. Cinismul lui France e ca un fulg de zăpadă : n-are pic de răutate. Francezul e o minte măreață, deschisă către zările luminoase ale celei mai adânci umanități. Talentul lui e remarcabil. Te vrăjește permanent, relatând scene de o perfectă banalitate. Îmi aduc aminte că și în liceu era preferatul elevilor. Aveam patru-cinci scriitori de învățat pentru teza de la limba franceză ( făceam, de fapt, mai mult literatură), iar profesoara ne întreba, generoasă, ce să ne dea, înainte de a formula subiectele. ”Dați-ni-l pe Anatolu' Franță, striga un mucalit cu vocea groasă, că p-ăsta îl știm!”
Anatole France și personajele sale au aceeași pasiune fără limite pentru manuscrise, cărți și biblioteci, ca și Jorge Luis Borges. Dacă argentinianul e preocupat de mister și de labirinturi, Anatole France e solar, deschis, rațional, reconfortant. Ambii însă ne pot vindeca de toate bolile sufletești. Ca, de altminteri, și rușii Cehov și Bunin.
Din păcate, ca și în literatură, comercialul bate valoarea și o elimină. ( John Grisham e mult mai bine plătit - 40-50 de milioane de dolari numai pentru drepturile de ecranizare a unei cărți - decât Philip Roth, iar dacă ar trăi în Românica, ultimul ar muri de foame! )
Am recitit Crima lui Sylvestre Bonnard de Anatole France. Ce stil limpede, curat, exprimând o mentalitate superioară celei pe care o au contemporanii noștri, deși romanul e străvechi! Într-o vreme în care bătaia era principalul mijloc de educație, personajul, un cărturar bonom, singuratic și altruist, crede că un copil poate învăța numai jucându-se. Cinismul lui France e ca un fulg de zăpadă : n-are pic de răutate. Francezul e o minte măreață, deschisă către zările luminoase ale celei mai adânci umanități. Talentul lui e remarcabil. Te vrăjește permanent, relatând scene de o perfectă banalitate. Îmi aduc aminte că și în liceu era preferatul elevilor. Aveam patru-cinci scriitori de învățat pentru teza de la limba franceză ( făceam, de fapt, mai mult literatură), iar profesoara ne întreba, generoasă, ce să ne dea, înainte de a formula subiectele. ”Dați-ni-l pe Anatolu' Franță, striga un mucalit cu vocea groasă, că p-ăsta îl știm!”
Anatole France și personajele sale au aceeași pasiune fără limite pentru manuscrise, cărți și biblioteci, ca și Jorge Luis Borges. Dacă argentinianul e preocupat de mister și de labirinturi, Anatole France e solar, deschis, rațional, reconfortant. Ambii însă ne pot vindeca de toate bolile sufletești. Ca, de altminteri, și rușii Cehov și Bunin.
luni, 19 octombrie 2015
Moromețianismul lui Faulkner (II). O experiență de lectură
Când sunt stresat, citesc așa cum alții mănâncă în exces, fumează ori găsesc altă modalitate de a-și descărca tensiunea nervoasă. Am recitit, Saul Bellow, Erskine Caldwell, Camus, Knut Hamsun. Cu două seri în urmă am înhățat Manuscrisul găsit la Saragosa al contelui Jan Potocki și am parcurs mai întâi prefața, apoi am trecut la nemaipomenitele întâmplări relatate de polonez. Cartea seamănă cu O mie și una de nopți, dar e, parcă, mai puțin cursivă, din cauza explicării genealogiilor fiecărui personaj. În acest timp, Orașul lui Faulkner îmi făcea cu ochiul de pe birou. Nicăieri nu scrie Faulkner cu mai multă fervoare decât în acest al doilea roman al trilogiei sale. ( Revin asupra unor observații făcute cândva și pun trilogia - Cătunul, Orașul, Conacul - alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, la cel mai înalt nivel al prozei faulkneriene.) Am deschis cartea și am dat peste un capitol în care naratorul este V. K. Ratliff. Vervă, umor, har narativ. Și am avut din nou impresia că recitesc o istorioară povestită de Pațanghel sau de Moromete. Ratliff verbalizează, ca și eroii lui Preda, până la absurd. Vă amintiți cum povestea Pațanghel, în O adunare liniștită, cum s-a supărat Miai pe el, fiindcă același Miai nu voise să-i de lui, lui Pațanghel, merticul pentru a vinde niște porumb? La performanțe asemănătoare, condensate în paradoxuri pline de miez, ajunge și Ratliff.
Nici n-a mai fost vorba să reiau lectura Manuscrisului găsit la Saragosa.
Iată ce scrisesem, cu ani în urmă, despre moromețianismul lui Faulkner :
”Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.
Nici n-a mai fost vorba să reiau lectura Manuscrisului găsit la Saragosa.
Iată ce scrisesem, cu ani în urmă, despre moromețianismul lui Faulkner :
”Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.
Unul dintre cele
mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu
povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile
de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a
văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog,
portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi
ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu
pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa
ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un
colportor.
În multe
privinţe, V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi
varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este
un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său,
apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza
pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele
într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor
semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează,
făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi
transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este
expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese
din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs
stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile
familiei cultivatorului de tutun ! Ratliff, la rândul său, vorbeşte
despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul
său de vedere. Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările.
Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae
Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema
moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,
în 1957, Conacul, în 1959, iar Moromeţii,
în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui
Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a
putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative,
absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce
dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu , perspectivele de relatare a
faptelor par a se diversifica.
Despre
subiectivitatea reflectorilor la
Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria
şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul
încălecat.”
P.S. Ilya Muromets este un erou popular rus și ucrainean. Moromete al nostru pare a-și fi luat numele de la năzdrăvanul vecinilor. Una dintre plăcerile personajului lui Preda este să stea la taifas, să comenteze faptele celorlalți, ironizându-și fin consătenii. Pentru asta, el își consumă o mare parte din timp. Când vine vremea secerișului, Moromete nu se omoară cu munca și caută cu lumânarea prilejul de a sta la taclale cu vecinii de tarla. În fine, Ratliff al lui Faulkner vinde mai mult povești decât mașini de cusut. Ideea e că pe toate meridianele lumii există tipul uman care disprețuiește munca, este contemplativ și spune povești. Nu zicea Sadoveanu că lenea este mama artei?
E de meditat la diferențele dintre bârfitor și artist, dintre leneș și creator.
Și încă un lucru : Ratliff le servește oamenilor chiar viața lor prefăcută-n povești.
P.S. Ilya Muromets este un erou popular rus și ucrainean. Moromete al nostru pare a-și fi luat numele de la năzdrăvanul vecinilor. Una dintre plăcerile personajului lui Preda este să stea la taifas, să comenteze faptele celorlalți, ironizându-și fin consătenii. Pentru asta, el își consumă o mare parte din timp. Când vine vremea secerișului, Moromete nu se omoară cu munca și caută cu lumânarea prilejul de a sta la taclale cu vecinii de tarla. În fine, Ratliff al lui Faulkner vinde mai mult povești decât mașini de cusut. Ideea e că pe toate meridianele lumii există tipul uman care disprețuiește munca, este contemplativ și spune povești. Nu zicea Sadoveanu că lenea este mama artei?
E de meditat la diferențele dintre bârfitor și artist, dintre leneș și creator.
Și încă un lucru : Ratliff le servește oamenilor chiar viața lor prefăcută-n povești.
miercuri, 14 octombrie 2015
Cazul Exupere (II)
Destinul personajului imaginat de Henry de Montherlant m-a impresionat neplăcut, fiindcă am găsit, în paginile scriitorului francez, multe aspecte din nepăsarea criminală a lumii în care trăim. Personajul este mereu în afara jocului social, care presupune fie o nesimțire fără margini - vezi situația lui Colle -, fie o corectitudine inumană, dictată de conveniențe prostești, în raporturile cu ceilalți. Exupere se distruge singur, dar ajutat de comportamentul din ce în ce mai rece al lui Saint-Justin și de izolarea din ce în ce mai pronunțată din care nu poate ieși. Situațiile prin care trece Exupere sunt greu suportabile. Puțini prozatori au surprins penibilul și umilința ( printre ei, Dostoievski) la fel de acut precum Montherlant.
Montherlant nu este preocupat de tehnici narative : trece ușor de la situații concrete la generalizări și invers, încercând să etaleze toate fațetele personalității lui Exupere.. El prezintă un caz și un tip de personaj, ca într-o monografie psiho-socială. Schimbarea perspectivei din Epilog este însă extrem de inspirată și saltă romanul în rândul creațiilor memorabile ale literaturii de pretutindeni. Nici nu s-ar fi putut scrie un final mai bun : ”Am scris medicului-șef spre a-l întreba - atât și nimic mai mult - dacă Exupere murise de moarte naturală. Mi s-a răspuns - atât și nimic mai mult - că murise de moarte naturală.”
P:S. Funcția de selecționer al echipei naționale a României pare a fi o prostituată de lux la care au acces numai anumiți oameni. Înțeleg că Mircea Lucescu nu mai vrea să fie pupat după ce a fost scuipat - nu i-a fost ușor să suporte o marginalizare din partea unor șpăgari lipsiți de valoare -, dar de ce nu se apelează la Dan Petrescu, omul care a demonstrat și orbilor că știe ce să facă atunci când antrenează o echipă? Mulți ani a fost angajat și reangajat un bandit care le avea numai cu jocurile de noroc, însă știa să facă oferte de nerefuzat șefilor federației. Am îmbătrânit așteptând o calificare. Cu ”cașcheta” de general în mână și atins de o senilitate timpurie, Iordănescu nu promite un viitor plin de realizări. Dar tot e mai bine decât cu alții. Văd că acum așteaptă la rând Hagi, ca un veritabil cioban mioritic, sprijinindu-se-n bâtă. El a fost mare jucător - îl înjuram pe Lucescu când îl băga în formația reprezentativă pe un oarecare Coraș, în timp ce machedonul era ținut pe tușă, deși strălucea -, dar ca antrenor n-a demonstrat mare lucru. Naționala mai este a noastră sau nu? Oare orice funcție echivalează, la noi, cu luarea în posesie nu numai a unor bunuri, ci și a unor instituții? Am rămas atât de săraci, încât nu mai avem nici cu cine să ținem la fotbal?
Antrenori lucizi, care pot desfășura strategii moderne de joc, mai sunt Mircea Rednic, Dorinel Munteanu, Grigoraș, Șumudică. ( Nu știu ce se întâmplă cu Andone.) Dar au ei pile bine plasate?
Montherlant nu este preocupat de tehnici narative : trece ușor de la situații concrete la generalizări și invers, încercând să etaleze toate fațetele personalității lui Exupere.. El prezintă un caz și un tip de personaj, ca într-o monografie psiho-socială. Schimbarea perspectivei din Epilog este însă extrem de inspirată și saltă romanul în rândul creațiilor memorabile ale literaturii de pretutindeni. Nici nu s-ar fi putut scrie un final mai bun : ”Am scris medicului-șef spre a-l întreba - atât și nimic mai mult - dacă Exupere murise de moarte naturală. Mi s-a răspuns - atât și nimic mai mult - că murise de moarte naturală.”
P:S. Funcția de selecționer al echipei naționale a României pare a fi o prostituată de lux la care au acces numai anumiți oameni. Înțeleg că Mircea Lucescu nu mai vrea să fie pupat după ce a fost scuipat - nu i-a fost ușor să suporte o marginalizare din partea unor șpăgari lipsiți de valoare -, dar de ce nu se apelează la Dan Petrescu, omul care a demonstrat și orbilor că știe ce să facă atunci când antrenează o echipă? Mulți ani a fost angajat și reangajat un bandit care le avea numai cu jocurile de noroc, însă știa să facă oferte de nerefuzat șefilor federației. Am îmbătrânit așteptând o calificare. Cu ”cașcheta” de general în mână și atins de o senilitate timpurie, Iordănescu nu promite un viitor plin de realizări. Dar tot e mai bine decât cu alții. Văd că acum așteaptă la rând Hagi, ca un veritabil cioban mioritic, sprijinindu-se-n bâtă. El a fost mare jucător - îl înjuram pe Lucescu când îl băga în formația reprezentativă pe un oarecare Coraș, în timp ce machedonul era ținut pe tușă, deși strălucea -, dar ca antrenor n-a demonstrat mare lucru. Naționala mai este a noastră sau nu? Oare orice funcție echivalează, la noi, cu luarea în posesie nu numai a unor bunuri, ci și a unor instituții? Am rămas atât de săraci, încât nu mai avem nici cu cine să ținem la fotbal?
Antrenori lucizi, care pot desfășura strategii moderne de joc, mai sunt Mircea Rednic, Dorinel Munteanu, Grigoraș, Șumudică. ( Nu știu ce se întâmplă cu Andone.) Dar au ei pile bine plasate?
duminică, 11 octombrie 2015
Mediocritate fără margini
Ne bucurăm că ne-am calificat dintr-o grupă jalnică, având contracandidate două echipe penibile, de nivel sătesc, Grecia și Ungaria.
Valoarea lui Constantin Budescu și-a spus însă cuvântul. Excepțional jucător! Bine că Iordănescu n-a așteptat ca jucătorul Astrei să iasă la pensie și după aceea să-l convoace. Există fotbaliști - vă mai amintiți de Dobrin? - care decid soarta unui meci și deseori, cum se întâmplă în cazul Barcelonei, toată responsabilitatea cade pe ei. Catalanii fără Messi sunt morți, în timp ce Real, vorba unui amic, joacă mai bine fără Ronaldo. Asta înseamnă să ai/să nu ai lot și antrenor.
În rest, tristețe mare. Naționala noastră e submediocră, cu jucători care nu știu să dea în minge. Mutu, beat mort și cu câte o sticlă în fiecare mână, ar fi mai bun decât Stancu. Am vaga speranță că nu vom merge la Euro să facem pe noi de frică și să ne plângă lumea de milă.
P.S. Budescu are un fel de laser la piciorul drept. Foarte isteț, Iordănescu îl folosește chiar pe dreapta, adică acolo de unde nu poate șuta foarte bine spre poarta adversă!
Valoarea lui Constantin Budescu și-a spus însă cuvântul. Excepțional jucător! Bine că Iordănescu n-a așteptat ca jucătorul Astrei să iasă la pensie și după aceea să-l convoace. Există fotbaliști - vă mai amintiți de Dobrin? - care decid soarta unui meci și deseori, cum se întâmplă în cazul Barcelonei, toată responsabilitatea cade pe ei. Catalanii fără Messi sunt morți, în timp ce Real, vorba unui amic, joacă mai bine fără Ronaldo. Asta înseamnă să ai/să nu ai lot și antrenor.
În rest, tristețe mare. Naționala noastră e submediocră, cu jucători care nu știu să dea în minge. Mutu, beat mort și cu câte o sticlă în fiecare mână, ar fi mai bun decât Stancu. Am vaga speranță că nu vom merge la Euro să facem pe noi de frică și să ne plângă lumea de milă.
P.S. Budescu are un fel de laser la piciorul drept. Foarte isteț, Iordănescu îl folosește chiar pe dreapta, adică acolo de unde nu poate șuta foarte bine spre poarta adversă!
Etichete:
Constantin Budescu,
Dobrin,
fotbal,
Messi,
Mutu
Contabilitate sau despre cum își irosește viața un om
Aproape 35 de ani am fost la slujbă. Când nu am predat, am făcut planuri de lecții, materiale, documente, mii și mii de hârtii inutile.
5-6 ani am stat și am cuvântat prin ședințe.
Destui ani am tot reconstruit o casă.
Multă vreme am muncit în grădină, am cultivat legume și am sădit pomi.
Am dormit puțin.
E timp mult, pierdut iremediabil.
Dar am, în bilanțul meu, și o vreme fericită.
Anii - mulți! - în care am citit.
Perioada petrecută cu fiica mea, când era mică și ne jucam împreună, făceam oameni de zăpadă și, mai târziu, când scriam sau discutam despre literatură.
Ani în care am îngrijit pisici și câini.
Doi ani în care mi-am scris romanele și am făcut sport.
Puțin, foarte puțin.
De aceea sunt convins că un scriitor sau un artist trebuie să aibă suficiente mijloace materiale pentru a nu se duce zilnic la serviciu și a nu-și consuma zadarnic sănătatea și timpul dăruite de Dumnezeu.
Cum suntem un neam de excepție, la noi numai Sadoveanu a trăit din veniturile realizate prin arta sa. Ar fi putut și Rebreanu, dar el se încărca serios cu corvezi aducătoare de bani.
Caragiale - ah, cât de român era Nenea Iancu, deși avea sânge de albanez grecizat! - găsise formula fericită a sinecurii. Avea servicii unde se prezenta doar pentru a-și ridica salariul!
P.S. Un scriitor important mi-a mărturisit recent că a cerut o sinecură altui important scriitor care e înfipt bine într-un ”post însemnat”, în ciuda vârstei sale venerabile. Deși făcuse anterior promisiuni luminoase, al doilea autor l-a refuzat pe primul. Trăiască solidaritatea de breaslă!
5-6 ani am stat și am cuvântat prin ședințe.
Destui ani am tot reconstruit o casă.
Multă vreme am muncit în grădină, am cultivat legume și am sădit pomi.
Am dormit puțin.
E timp mult, pierdut iremediabil.
Dar am, în bilanțul meu, și o vreme fericită.
Anii - mulți! - în care am citit.
Perioada petrecută cu fiica mea, când era mică și ne jucam împreună, făceam oameni de zăpadă și, mai târziu, când scriam sau discutam despre literatură.
Ani în care am îngrijit pisici și câini.
Doi ani în care mi-am scris romanele și am făcut sport.
Puțin, foarte puțin.
De aceea sunt convins că un scriitor sau un artist trebuie să aibă suficiente mijloace materiale pentru a nu se duce zilnic la serviciu și a nu-și consuma zadarnic sănătatea și timpul dăruite de Dumnezeu.
Cum suntem un neam de excepție, la noi numai Sadoveanu a trăit din veniturile realizate prin arta sa. Ar fi putut și Rebreanu, dar el se încărca serios cu corvezi aducătoare de bani.
Caragiale - ah, cât de român era Nenea Iancu, deși avea sânge de albanez grecizat! - găsise formula fericită a sinecurii. Avea servicii unde se prezenta doar pentru a-și ridica salariul!
P.S. Un scriitor important mi-a mărturisit recent că a cerut o sinecură altui important scriitor care e înfipt bine într-un ”post însemnat”, în ciuda vârstei sale venerabile. Deși făcuse anterior promisiuni luminoase, al doilea autor l-a refuzat pe primul. Trăiască solidaritatea de breaslă!
Etichete:
Liviu Rebreanu,
Mihail Sadoveanu,
scriitor,
timp
sâmbătă, 10 octombrie 2015
M-am născut în octombrie
M-am născut pe 10 octombrie, într-o noapte ploioasă. Evenimentul se petrecea într-o maternitate sătească. Se spune că îndată ce am deschis ochii, mi-am fixat privirile pe albul tavanului și nu le-am mai mutat de acolo. În acte e trecută ziua de 12.
Am amintiri din primele luni de viață. În cea mai îndepărtată secvență, tatăl meu m-a luat în brațe și m-a scos afară, pe un viscol puternic. Ningea puternic și eram orbit de rafalele argintii. Tata a luat o mână de zăpadă, de pe marginea prispei, și a strâns-o în pumn, apoi mi-a întins micul bulgăre. Atunci am simțit răceala și magia zăpezii.
A doua amintire e ciudată. Pare a fi un vis. Se făcea că eram într-un interior rotund, ca de navă extraterestră. Mergeam de-a bușilea, către axul din centrul navei, pentru a mă apuca de el, în vreme ce obiectul se rotea cu mine. Eram urmărit de un animal mic, cu lână, care e crescut de mulți gospodari din câmpie.
În fine, începusem să mă deplasez pe două picioare și mă jucam cu o minge roșie. ( Am evocat momentul la începutul romanului Ghețarul. ) La un moment dat, obiectul a dispărut inexplicabil și nu l-am mai găsit niciodată. Mi-a rămas în minte lumina care curgea, în cascade sufocante, din cer.
Ziarul Metropolis îmi face plăcuta surpriză de a aminti că azi e ziua mea de naștere :
http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-59-la-multi-ani/
Am amintiri din primele luni de viață. În cea mai îndepărtată secvență, tatăl meu m-a luat în brațe și m-a scos afară, pe un viscol puternic. Ningea puternic și eram orbit de rafalele argintii. Tata a luat o mână de zăpadă, de pe marginea prispei, și a strâns-o în pumn, apoi mi-a întins micul bulgăre. Atunci am simțit răceala și magia zăpezii.
A doua amintire e ciudată. Pare a fi un vis. Se făcea că eram într-un interior rotund, ca de navă extraterestră. Mergeam de-a bușilea, către axul din centrul navei, pentru a mă apuca de el, în vreme ce obiectul se rotea cu mine. Eram urmărit de un animal mic, cu lână, care e crescut de mulți gospodari din câmpie.
În fine, începusem să mă deplasez pe două picioare și mă jucam cu o minge roșie. ( Am evocat momentul la începutul romanului Ghețarul. ) La un moment dat, obiectul a dispărut inexplicabil și nu l-am mai găsit niciodată. Mi-a rămas în minte lumina care curgea, în cascade sufocante, din cer.
Ziarul Metropolis îmi face plăcuta surpriză de a aminti că azi e ziua mea de naștere :
http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-59-la-multi-ani/
joi, 8 octombrie 2015
Cazul Exupere
De ce anumite pagini din Cazul Exupere de Henry de Montherlant îmi sună atât de familiar, încât acțiunea pare a se petrece în România, într-o localitate oarecare, unde mitocănia este atotputernică? Șeful său, Saint-Just, îi spune la un moment dat personajului principal :
”- Nu vă mai scuzați tot timpul. Nu e bine niciodată să te scuzi prea mult, dar în această țară e bine să nu te scuzi deloc : altfel ești luat drept un ins jalnic.[...] Cu atât mai mult cu cât am observat că aveți tendința să vă scuzați când dreptatea e de partea dumneavoastră și vina e a celuilalt. Fiți dezagreabil și prost crescut, e singurul mod de a vă face respectat.” Aferim!
”- Nu vă mai scuzați tot timpul. Nu e bine niciodată să te scuzi prea mult, dar în această țară e bine să nu te scuzi deloc : altfel ești luat drept un ins jalnic.[...] Cu atât mai mult cu cât am observat că aveți tendința să vă scuzați când dreptatea e de partea dumneavoastră și vina e a celuilalt. Fiți dezagreabil și prost crescut, e singurul mod de a vă face respectat.” Aferim!
duminică, 4 octombrie 2015
Nobilul Henry de Montherlant
Pentru a îmblânzi stresul provocat de corvezile pe care mi le impune serviciul, deschid Cazul Exupere de Henry de Montherlant ( Editura Univers, București, 1975, colecția Globus ) și sunt din nou impresionat de forța și de farmecul epic al scriitorului francez. Montherlant exprimă, precum Balzac odinioară, adevăruri fundamentale, legate de viața de fiecare zi. Țin minte că am fost profund tulburat de Celibatarii, iar Cazul Exupere m-a cucerit de la prima lectură. Iată o mostră de observație demnă de un mare scriitor : ”Oamenii pot fi împărțiți - fapt important la care nu ne gândim îndeajuns - în două categorii : cei cărora nu li se iartă nimic și cei cărora li se iartă totul. ( Cei cărora nu li se iartă nimic sunt în general și cei mai buni. ) Lui Colle i se ierta totul.” E ca în textul Ecleziastului : ” Cui are i se va mai da, iar cui n-are i se va mai lua.”
Ironia lui Montherlant este dură, mergând până la disprețul crunt. Îl despart de Céline stilul și perspectiva narativă, care tratează altfel vulgarul și biologicul.
Céline e un plebeu cinic, Montherlant este un nobil. Tot cinic.
P.S. Ce fac demnitarii pentru a îmbunătăți procesul educativ? După ce și-au dublat salariile și indemnizațiile, s-au gândit să mărească norma cadrelor didactice la 25 de ore . Lăsând la o parte babilonia administrativă care se va instaura, au ei idee ce înseamnă să predai zilnic, la intensitate maximă, șase ore pe zi, la clase compuse în mare măsură din copii cu handicap mintal, cei mai mulți dintre ei fiind urmași de violatori, bătăuși, toxicomani și pușcăriași? Las la o parte testele, tezele, rapoartele și documentele școlare pe care un dascăl trebuie să le rezolve zilnic și care consumă mai mult de 8 ore de muncă, adică norma repartizată unui profesor, tratat ca un muncitor necalificat ori ca un hârțogar care nu se ridică de pe scaun. Nu e de mirare că stresul crește în timp ce calitatea muncii scade, ca și în spitale, unde nu mai sunt destui medici. Aud că o învățătoare s-a sinucis din cauza stresului provocat de o iminentă inspecție. În învățământ, golurile sunt umplute cu suplinitori ( e drept, unii dintre ei sunt bine pregătiți), dar încă nu s-a găsit formula salvatoare pentru a face, dintr-un cetățean nevinovat, un medic...suplinitor.
Ironia lui Montherlant este dură, mergând până la disprețul crunt. Îl despart de Céline stilul și perspectiva narativă, care tratează altfel vulgarul și biologicul.
Céline e un plebeu cinic, Montherlant este un nobil. Tot cinic.
P.S. Ce fac demnitarii pentru a îmbunătăți procesul educativ? După ce și-au dublat salariile și indemnizațiile, s-au gândit să mărească norma cadrelor didactice la 25 de ore . Lăsând la o parte babilonia administrativă care se va instaura, au ei idee ce înseamnă să predai zilnic, la intensitate maximă, șase ore pe zi, la clase compuse în mare măsură din copii cu handicap mintal, cei mai mulți dintre ei fiind urmași de violatori, bătăuși, toxicomani și pușcăriași? Las la o parte testele, tezele, rapoartele și documentele școlare pe care un dascăl trebuie să le rezolve zilnic și care consumă mai mult de 8 ore de muncă, adică norma repartizată unui profesor, tratat ca un muncitor necalificat ori ca un hârțogar care nu se ridică de pe scaun. Nu e de mirare că stresul crește în timp ce calitatea muncii scade, ca și în spitale, unde nu mai sunt destui medici. Aud că o învățătoare s-a sinucis din cauza stresului provocat de o iminentă inspecție. În învățământ, golurile sunt umplute cu suplinitori ( e drept, unii dintre ei sunt bine pregătiți), dar încă nu s-a găsit formula salvatoare pentru a face, dintr-un cetățean nevinovat, un medic...suplinitor.
joi, 1 octombrie 2015
În amintirea lui Nino Stratan. Un text din Ziarul Metropolis
ION STRATAN (1955-2005), unul dintre cei mai importanţi poeţi „optzecişti“, ar fi împlinit astăzi 60 de ani. Prieten cu Nichita Stănescu şi considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a fost , de asemenea, “cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalţi optzecisti încă îşi pregăteau ucenicia”.
Un articol de Şerban Tomşa|1 Octombrie 2015
Am considerat totdeauna că ideea de om este ilustrată, în cel mai înalt grad, de modul rusesc de a fi şi de a gândi. Iubirea, umilinţa, orgoliul, sentimentul culpabilităţii, speranţa, inocenţa, suferinţa şi măreţia umană sunt trăite în stare pură şi la cea mai înaltă intensitate. În aceste condiţii, este şi firesc ca ruşii să fie cei mai mari prozatori ai lumii. (Slavii sunt, cam toţi, artişti geniali, cu manifestări polivalente.)
Exemplar uman splendid şi foarte bine educat, Ion Stratan avea o fire de rus, generoasă, protocolară, tolerantă, îndatoritoare şi dureros-iubitoare, ca să zic aşa. Un copil frumos şi genial care nu s-a maturizat niciodată.
Îi spuneam Motanul. Avea ceva felin în înfăţişarea-i falnică şi mustăcioasă, care amintea de Gorki şi Nikita Mihalkov. În mod logic, el mi-o întorcea …ruseşte, zicându-mi Motănelul.
- Ce face Motanul ? îl întrebam pe viitorul critic literar şi universitar Mircea Vasilescu.
Mircea era, la rândul său, o frumuseţe : înalt, drept, “drapat” precum Clint Eastwood, cu ochi albaştri, păr castaniu, ten de aristocrat şi gesturi care inspirau siguranţă. ( Recent a fost ales drept cel mai frumos scriitor român. Vă puteţi imagina cum arăta pe atunci. )
- Motanul doarme, îmi răspundea frumosul, cu vocea sa plăcut modulată.
Motanu-n sus, Motanu-n jos, Stratan se cam luase de gânduri.
- Bătrâne, când te aud că mă strigi aşa, aripa nebuniei face toc ! toc ! în capul meu. Îmi vine să miaun şi să merg în patru labe. Că n-am coadă, să dau din ea.
La rândul meu, i-am mărturisit într-o zi :
- Dacă un necunoscut ne-ar auzi cum ne vorbim, ar intra la idei.
- Fugi de-aici, bătrâne, că şi un tâmpit şi-ar da seama că e un joc literar.
Într-o zi, l-am enervat fiindcă nu ştiu ce mi-a venit şi i-am reprodus o expresie dintr-o piesă de teatru pe care o auzisem la radio, în copilărie : ” motanul cel mare şi gras al doamnei Warren”. Nino Stratan era uşor împlinit, fără să fie, cu toate acestea, dizgraţios.
- Nu ţi-e ruşine, măi Motănelule, să mă faci “mare şi gras” ?
Desigur, i-am cerut iertare.
Zi de toamnă fumurie. Peisaj de plumb, cenuşiu. Mă aflam cu Nino în troleibuzul 84, deplasându-ne către Universitate. Ca de puţine ori, eram aşezaţi pe scaune. (În general, de fiecare dată când stăteam pe un scaun, apărea imediat o bătrânică severă care mă privea insistent, cu reproş şi în cele din urmă eram nevoit să-i cedez locul, deşi mai multe scaune erau libere. Baba se arunca pe locul respectiv foarte înţepată, fără să mulţumească. )
Nino era liniştit, privea afară trotuarele pustii, iar mustăţile-i exprimau linişte şi împăcare cu sine şi cu lumea. Un motan uriaş.
Un bătrânel se agita pe interval, întrebându-i pe ceilalţi călători :
- Nu ştiţi cumva cum fac să ajung la Academie ?
Oamenii dădeau din umeri. La un moment dat, bătrânului i s-a năzărit că eu şi Stratan am şti soluţia la problema care îl frământa.
- Nu vă supăraţi, ştiţi cumva cum pot face să ajung la Academie ?
Eu şi Nino ne uitam unul la altul, fiecare lăsându-l pe celălalt să răspundă.
Moşul a repetat întrebarea, apoi a adăugat :
- Dumneavoastră mergeţi la Academie, nu ?
Atunci Nino s-a întors, l-a privit cu milă şi i-a răspuns :
- Domnule, noi nu mergem la Academie. Deocamdată mergem la Universitate. Mai târziu, când vom avea o operă impunătoare şi vom arăta ca dumneavoastră, vom ajunge şi la Academie.
Şi s-a ridicat zâmbind sardonic şi l-a poftit pe bătrânel să stea jos.
(Scriitorul Şerban Tomşa este autorul blogului serbantomsa.blogspot.ro)
Foto: Nino Stratan – arhiva personală Şerban Tomşa, facebook, wikipedia
Abonați-vă la:
Postări (Atom)