marți, 24 august 2010

Gestul unui poet

Aflu din numărul 27 al României literare povestea primarului Teodor Șușman din Răchițele, Cluj, și a celor trei fii ai  săi.  Toți patru s-au refugiat în munți în august 1945, fiind demni reprezentanți ai Rezistenței românești. Teodor s-a sinucis în 1951, cu ultimul glonț care îi mai rămăsese, ca să nu cadă în mâinile Securității. Marius Oprea a publicat, în Observator cultural, un reportaj în care consemnează reacția unui poet al locului, Teofil Răchițeanu, cu prilejul dezgropării osemintelor lui Teodor Șușman. Ce credeți că a făcut  autorul de poeme, cu nume de sfânt, membru al Uniunii Scriitorilor din România ?  Ceea ce n-ar face niciun creștin cu mințile întregi ! Necum un poet ! A scuipat pe osemintele lui Teodor Șușman ! Șocant !
Numele lui Teofil Răchițeanu îmi este cunoscut. Am citit mai multe poezii scrise de el și publicate în diferite reviste literare. Prin 1990, prin localitatea mea a trecut un geamgiu venit tocmai din Mârgău, Cluj. Mi-a pus geamuri la garaj și am mai vorbit de una, de alta. Era un om cumsecade și cu vederi mai evoluate decât toți oamenii „simpli” pe care îi cunoșteam. Îi prefera pe liberali și spunea că nu va vota cu Iliescu. Aflând că scriu, omul mi-a zis următoarele :
- E și pe la noi un om învățat. E învățător și îl cheamă Teofil Răchițeanu. Are o pălărie mare și se duce în munți, unde stă singur și scrie.
Mai târziu am citit, cred că în Vatra,  un interviu cu Teofil Răchițeanu, în care acesta se plângea de singurătate și de greutățile prin care trecea. Nu avea bani nici să-și cumpere o revistă literară...
Gestul lui Teofil Răchițeanu, necreștinesc și nevrednic, îl descalifică moral pe poet. Chiar dacă Teodor Șușman ar fi fost cel mai mare dușman al neamului românesc, nu ar fi trebuit să fie tratat astfel.
Mă gândesc dacă noi mai știm ce înseamnă să fii cu adevărat creștin ?

P.S. În urma discuțiilor iscate de acest mic articol, constat că în Răchițele s-a petrecut o tragedie cumplită, care nu poate fi aproximată în câteva cuvinte. Lucrurile sunt cu mult mai complexe decât le-am înțeles și le-am prezentat eu, după informațiile precare din presa literară... Acum, dacă nu pot lăuda gestul lui Teofil Răchițeanu, îmi vine la fel de greu să-l „condamn”. Cine se simte fără de pată să ridice primul piatra !
Ca să respectăm adevărul, consider că este de datoria mea să reproduc două dintre intervențiile care au adus lumină în acest caz.

MARIN  ANTON, scriitor :

Nu sunt în măsură să răspund la întrebarea din finalul articolului dumneavoastră. Nu o să-mi dau nici măcar cu părerea, dar o să vă prezint câteva fapte.

Domnul Teofil Răchiţeanu - pseudonimul de poet - este fiul lui Petru Purcel. Petru Purcel a fost argatul lui Teodor Şuşman. Acest argat, după fuga în munţi a lui Şuşman, a semnat un angajament faţă de Securitate Şi nu numai că a semnat, dar a şi dezvăluit securiştilor câteva dintre ascunzătorile partizanilor. Problema lui Purcel a fost că Şuşman, cu toate garanţiile Securităţii, l-a prins şi, pentru faptele lui, l-a împuşcat.
După ce Teodor Şuşman a pierit într-o luptă inegală (1 la 20), cu mâna încleştată pe mitralieră (nu, nu-i o figură de stil, e chiar un fapt recunoscut de unul din ofiţerii de Securitate), autorităţile i-au expus în curtea casei trupul lovit de şase gloanţe, organizând o "vizionare" ce a durat vreo trei zile. La acest eveniment a participat întreg satul, spunându-li-se oamenilor că Teodor Şuşman s-a sinucis ca un laş. La capătul celor trei zile trupul i-a fost aruncat într-o râpă şi acoperit cu bolovani. Micul Teofil a declarat încă de atunci că a vrut să-l scuipe pe ucigaşul tatălui său, însă mama lui nu l-a lăsat. Iată că după 60 de ani şi-a împlinirt dorinţa. Omul a trăit cu convingerile pe care securiştii i le-au sădit în suflet şi le-a transmis mai departe copiilor pe care i-a educat în calitatea sa de profesor de istorie. Pentru dumnealui partizanii au fost nişte scelelraţi care au pus în pericol ordinea şi liniştea ţării.
Teofil Purcel, devenit Răchiţeanu, a fost profesorul de istorie al domnului prim-ministru Boc. Acesta îi păstrează mult respect şi s-a format cumva sub oblăduirea sa spirituală. Marele om politic a sprijinit generos publicarea operei lirice a domnului Teofil Răchiţeanu. Drept urmare, poetul i-a compus un duios şi oarecum nostradamic catren pe care îmi permit să-l citez integral:
"Răchiţeanul Emil Boc,
Mic la stat, mare la minte,
Astăzi, Clujului primar,
Mâine - ţării preşedinte..."
Despre această poveste urâtă am aflat şi eu mai demult. Nu vă mai dau şi alte amănunte, deşi acestea sunt la fel de uimitoare şi tragice. Mă opresc aici nădăjduind că micul meu comentariu v-a fost de ajutor.
Asupra preotului am preferat să păstreez tăcerea. Dar, dacă tot l-aţi adus în discuţie, precizez că dumnealui se numeşte Teodor Boc, fiind nepotul primarului comunist din Răchiţele, Suciu Paşcu, cel care a preluat la un moment dat o parte din bunurile lui... Teodor Şuşman. Totodată domnia sa este văr cu actualul premier al României. Preotul în cauză i-a blestemat şi pe arheologii care au scos la lumină rămăşiţele pământeşti ale lui Teodor Şuşman. Fiica preotului Boc este celebra Mihaela Eugenia Boc, cea care are o carieră fulminantă: primăria Clujului, cancelaria primului ministru şi, potrivit revistei "Politica", din vara aceasta a intrat în rândul diplomaţilor din MAE...
M-am mărginit să prezint numai faptele, care altminteri sunt publice şi verificabile. Nu mă avânt în niciun fel de consideraţii morale, gândind că are cine să-i judece pe fiecare.
În rest, am citit nişte versuri de-ale poetului Teofil Răchiţeanu. Nu-s vreun expert în poezie, dar socotesc că tăcerea care-l înconjuară din partea criticii e una binevenită.
Toate lucrurile acestea au tot soiul de înţelesuri şi mobiluri. M-am oprit numai la fapte. Acestea, repet, sunt publice şi consemnate printr-o mulţime de locuri. N-am făcut nimic altceva decât să caut niţeluş, fără să emit pretenţii de analist sau de moralist. Are cine să o facă, cu mult mai multă aplicaţie şi consistenţă decât mine.
Faptele arată că bunicul preotului Boc a fost ucis de Şuşman, la fel ca şi tatăl poetului Teofil Purcel Răchiţeanu. Iar aceştia, copii fiind, au trăit nu numai în umbra apăsătoare a acestor fapte, dar şi sub influenţa legendelor mankurtizante ale Securităţii.
Au fost vremuri cumplite în care trădarea şi răzbunările s-au împletit. Cine popate accepta cu inima uşoară că părintele lui a fost un trădător pus în slujba tartorilor zilei, din invidie, din ură sau chiar din mobiluri mai lucrative? Nu am căderea de a fi avocatul nimănui, dar spun că lucrurile sunt mult mai complexe şi categoric tragice pentru toate părţile implicate.  [...] De toate acestea se ocupă istoricii, iar istoria noastră naţională are destule părţi întunecate şi uneori departe de a fi măgulitoare. Fie că ne place sau nu.

UN  OM :

Domnule Tomsa,

Articolul dvs. este unul frumos si plin de bune intentii. Din pacate, la fel cum se intampla cam cu tot ceea ce s-a scris despre drama din Rachitele, sufera de, hai sa-i zicem, necunoasterea in profunzime a ceea ce s-a intamplat acolo. Si cand spun asta nu am in vedere stricta relatare a faptelor, ci ma refer la psihologia celor din sat, la contextul subtil al lucrurilor, care scapa, de obicei, celor de din afara. Parerea mea este ca, daca iti doresti o abordare cu adevarat crestineasca si cat de cat obiectiva a evenimentelor, atunci trebuie sa analizezi, cu atentie si fara patima, motivatia fiecarui participant la evenimentele de acum 60 de ani, apoi sa incluzi filmul faptelor intr-un context mai larg, al mutatiilor dramatice pe care le-a produs schimbarea de regim intregii societati romanesti din vremea respectiva.
Din respect pentru oamenii care au fost, ar trebui abandonata judecata in alb si negru, impartirea in buni si rai (daca vreti: criminali si eroi) este denigratoare si cu consecinte, cel putin neplacute, in actualitate, pentru urmasii lor.
Sa-i luam pe rand:
Teodor Susman
Om instarit din Rachitele, dar nu cel mai instarit, asa cum s-a fabulat adesea, care ajunge la o pozitie onoranta (primar), se vede in situatia de a nu mai avea nimic, dupa ce i s-au confiscat bunurile si, amagit de-o speranta pe care a nutrit-o o tara intreaga:"Vin americanii", si umilit de pauperizarea nemeritata precum si de pierderea stimei de sine, se retrage in munti. Sa faca ce? Sa astepte o redresare a lucrurilor si sa se poata intoarce la ceea ce era al lui - gospodaria chivernisita, confortabila, dar nu extravaganta, asa cum de multe ori s-a scris.
Nimic rau, dusmanos, dar nici eroic in aceasta forma de neacceptare a evenimentelor. Retragerea, nu fuga, este un gest de nobila respingere a unei realitati care a venit peste el ca un tavalug si i-a bulversat existenta. Ca la fel ca el au gandit si altii, o demonstreaza faptul ca nu e izolat de comunitatea celor din Rachitele. (vezi documentele care fac referire la cei care l-au urmat, dar si la cei care l-au sustinut). Sa-i atribui intentii criminale e prea mult, tinand cont si de faptul ca existenta ulterioara trecerii valului urma sa si-o petreaca tot printre ai lui si, Doamne, iarta-ma, nimeni nu-si face dusmani in usa casei.
Sa nu uitam ca, din moment ce-si duce cu sine trei dintre copii, socoteala lui presupun a fi fost ca o urgie, precum cea a instaurarii comunismului, in absurditatea ei, nu poate sa dureze.
Nutu(Ioan)Bortos, Gheorghe Mihut, Volcea (Suciu Toader),Vasalic'a lu'Ianos
Toti au fost vecinii lui Susman,(au locuit foarte aproape unii de altii, in centrul satului)si, cu siguranta nu si-au putut inchipui nici un moment ca, plecand de acasa, o fac, unii dintre ei pentru totdeauna. Despre Nutu se spune ca Susman l-ar fi impuscat, cu sange rece, ca sa nu-i tradeze cu tusea lui, altii spun ca ar fi fost impuscat de militie/securitate/jandarmi (toti s-au perindat la vremea respectiva prin Rachitele si in numar destul de mare.Luind in calcul probabilitatea ca a fost impuscat de Susman sau de-ai lui, scenariul nu mi-l imaginez atat de dur cum il prezinta unii: "tusesti-te impusc", adica "nu mai esti de folos cauzei, ma leapad de tine". Lipsa aceasta de umanitate nu este plauzubila, mai ales ca, repet, daca nu din alte motive, cel putin din teama ca lucrurile vor iesi la iveala la intoarcerea acasa si va aparea ideea razbunarii din partea rudelor. Mai degraba pare plauzibila ideea ranirii in timpul unei confruntari cu fortele de ordine, urmata de suprimarea lui de catre cei din grup, pentru a-l scuti de suferinte inutile, sau chiar decesul sau in timpul luptei. Teama de represalii era perfect justificata, avand in vedere bataile crunte si umilintele greu de suportat la care au fost supusi atatia sateni ce nu faceau parte din grup si nici nu aveau vreo vina reala pentru nimic din ceea ce se petrecea.

Petre Purcel (Petre'a lu'Indrei), tatal poetului Teofil Rachiteanu.

Si despre el cred ca relatarile exagereaza. Personal, nu mi-l imaginez ca pe un tradator fara scrupule, cu atat mai mult cu cat, Susman era pentru el si pentru familia lui (numeroasa si saraca) o sursa de venit. Nu avea nimic de aparat plecand, dar cu siguranta, daca sperantele lor s-ar fi adeverit, ar fi castigat cel putin increderea celui pe care l-a urmat aceasta garantandu-i, si pe viitor, posibilitatea unei surse de existenta. O mentiune as vrea sa fac aici, termenul de "argat", chiar daca este corect folosit, denumind starea de angajat in gospodarie, in contextul diferitelor comentarii pe marginea evenimentelor din Rachitele, se incarca cu o nuanta, daca nu de-a dreptul peiorativa, cel putin persiflatoare. In realitatea satului, saracia nu avea si nu are nimic stigmatizant cata vreme nu era cauzata de lene. "Sluga" (termenul rachitenesc pentru argat) nu este paria comunitatii, ci omul pe care il platesti sa te ajute sa-ti faci treburile gospodaresti. Starea de "sluga" in aceasta acceptiune, nu te impiedica sa-ti depasesti,in imprejurari ulterioare, statutul.
Revenind la evenimente, tradarea lui Petre'a lu'Indrei, daca o fi fost, a fost una impusa de suferintele prin care a trecut. Si el si sotia lui au fost crunt batuti, in nenumarate randuri, in sat sau in puscarie, pana ca presupusul act al tradarii sa se fi petrecut. Daca a tradat a facut-o din neputinta de a suporta tortura, din teama ca familia lui nu poate supravietui daca el sau sotia lui mor in chinurile la care au fost supusi. Pe de alta parte, Susman - daca asa cum sustine fiul lui Petre, poetul -,este ucigasul acestuia, sa nu uitam ca in perioada respectiva avea unul dintre copii intemnitat si batut,despre care nu stia daca va mai scapa viu din puscarie, si o sotie chinuita inimaginabil de cei ce isi instalasera cartierul general in casa lui. Omeneste, frustarea momentului, poate impinge la crima orice om, altimnteri cu frica lui Dumnezeu. Sa astepti de la Petru Purcel sau de la Susman, oameni cat se poate umani, atitudini de sfinti, inseamna sa nu cunosti limitele conditiei umane si sa pretinzi celorlalti atitudini pe care tu insuti e greu de crezut ca in asa imprejurari le-ai putea avea. Ce-ar mai ramane atunci din biblicul indemn:"Nu judeca, ca sa nu fi judecat!"

Teofil Rachiteanu

E greu sa judeci atitudinea lui. Daca il judeci din perspectiva fiului celui ucis, este fiul care riposteaza (nu ucigand-distrugand fizic-, ci scuipand-lezand moral)la un act de injustitie: i-a fost omorat tatal si familia i-a fost condamnata, o data cu el la infometare.
Departe de a agrea genul acesta de reactie,necrestineasca in manifestarea ei,incerc doar sa aplic aceeasi intelegere pe care un crestin ar trebui s-o manifeste fata de suferinta semenului sau si sa ma abtin de avea alte pretentii de la un om decat cele pe care conditia umana le permite. De altminteri, suferinta cauzata de disparitia parintelui este o trauma in sine, prin care a trecut la o varsta foarte frageda (la vremea intamplarilor domnul Rachiteanu nu cred sa fi avut mai mult de 7-8 ani). Cum a putut percepe copilul de atunci realitatea, cand mama lui era batuta sistematic, cand parte dintre surorile lui au murit datorita conditiilor precare in care se zbatea familia lui, cand parte dintre familiile din Rachitele il priveau ca pe fiul "tradatorului", cand, poate, in incercarea de a-si stabili echilibrul interior mintea lui a inghesuit vinovatia pentru toate relele in imediata lui apropiere - adica in carca batranului Susman, a carui moarte l-a facut sa se simta razbunat,fara sa inteleaga, din perspectiva varstei de atunci dimensiunea lucrurilor. Gestul, repet, reprobabil din perspectiva omului care a ajuns sa fie azi, este, mai degraba solidarizarea adultului cu sentimentele copilului de acum 60 de ani, readuse la suprafata o data cu osemintele dezgropate ale lui Susman. Apoi, in jurul mortii tatalui sau precum si a celei a lui Suciu Pascu, imaginatia colectiva a creat o legenda infioratoare. Conditiile in care se spune ca au murit cei doi, infometati, cu buzunare facute in piele, in care s-a pus sare, purtati timp de o saptamana pe coclauri, siliti sa-si manance propriul trup etc., tin daca nu de-o grosolana intoxicare, care sa justifice nimicirea grupului, atunci de-o exacerbare a faptelor prin care mentalul colectiv incerca sa explice-justifice suferintele (un fel de: "nu suferim nevinovati, ci suferim pentru ca unii dintre ai nostri au facut fapte abominabile si asta ne-a atras pedeapsa")Si inca ceva. De ce sa judecam cu masura omului creatia poetului? E, pastrand proportiile, ca si cum ai aprecia cantecul privighetorii dupa culorile penelor. Poezia domnului Rachiteanu tine de un alt registru al fiintei sale. Poate placea sau nu, dar, indiferent de raportarile la ceea ce a scris in cartile sale de poezie, poetul nu poate fi judecat prin prisma dramei umane pe care a trait-o. Nu e corect si nici crestinesc sa reduci un om la un singur gest.

Preotul Teodor Boc


Aproape ca a fost satanizat,in comentarii, atribuindu-i-se gesturi din recuzita filmelor horror ("a aprins, in altarul bisericii luminile intunericului"). Hai sa fim seriosi! Alunecam din nou in legenda sau increderea in slujitorii bisericii e atat de firava incat sa credem ca un uns al Domnului poate ajunge la gesturi atat de neortodoxe incat sa intineze Sfanta Biserica? Omul Teodor Boc poate sa tina la imaginea familiei si chiar sa eludeze aspecte reale din trecutul familiei sale pentru a se prezenta pe sine si pe ai sai intr-un mod favorabil. Putem vorbi chiar de un fel de a fi patimas, al omului, dar, de aici si pana la a se dezice de menirea sa de preot e o cale foarte lunga. Lucreaza aici si un fel, de mentalitate primara, o sa spuneti, de a vedea lucrurile. Ceva de genul:"daca sunt pastorul moral al acestei comunitati, inseamna ca, tot ceea ce e legat de mine, trebuie sa fie exemplar: situatia familiala (cele doua fete au studii superioare, cariera promitatoare), situatia materiala (sotia e directoarea scolii, preotul are o afacere de familie, impreuna au o casa frumoasa etc), statutul social (rude instarite, in pozitii sociale deosebite, chiar un var prim-ministru), comportament model pentru ceilalti (real)". In aceasta optica si trecutul familiei trebuie sa fie impecabil, deci bunicul nu putea sa fie tradator , ci victima. De aici indarjirea de a-si apara inaintasul(nefireasca peste o anumita limita, dar in orice caz omeneasca), care totusi nu impieteaza cu nimic calitatea de preot. Ar fi necrestinesc sa credem ca un om imperfect nu e mereu perfectibil.Cum i-am mai intelege pe toti ceilalti, daca nu l-am intelege si pe el?

Satul


Nu e cu nimic mai bun sau mai rau decat oricare alt sat de pe la noi. Cu "bunii" si cu "raii" lui.
Nestiutii Ion si Gheorghe si Petre si Vasile si ceilalti, care si-au dus vietile dupa principiile: "Ce ti-e dat, in frunte ti-e pus" si nu in ultimul rand si fara ironie:"Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie laudat!", desi au trait frici, si pedepse , si traume,si tragedii fara noima in universul lor fizic, mental, spiritual (nu exagerez) vorbesc,si dupa 60 de ani, dar nu lovesc. Daca dintre ei sunt care il scuza/acuza pe Susman sau pe dascal, sau pe preot de suferinte trecute sau de nedreptati prezente, este pentru ca, in conceptia lor, raul, ca si binele lor nu poate fi decat in mijlocul lor. Din pacate, nici preotul, nici dascalul nu au putut trece peste biografia lor pentru a vedea ca raul lor este ecoul unui rau venit din afara micii comunitati. Ca nici securitatea, nici militia, nici jandarmii n-au vrut nici o clipa sa-l prinda pe Susman, pentru ca au avut si timp si mijloace s-o faca pe parcursul celor zece ani cat au durat "cautarile", ci totul a fost o demonstratie de putere, o reusita operatiune de intimidare a populatiei ca sa nu cracneasca impotriva noii ordini impuse de regimul comunist. Scenariul a fost acelasi in toate satele romanesti care au dat semne cum ca s-ar putea sa aiba Susmanul, sau Dejeul, sau Capota,sau alti oameni cu coloana vertebrala ai lor.
Desigur, discutia poate continua, cu argumente n despre partea unde sta binele si partea unde sta raul, despre cine e erou si cine criminal, despre cine merita sa fie sanctificat si cine trebuie sa fie blamat, dar singurul lucru de care ar trebui epurat trecutul este patima suferintei, care naste suferinta. Istoria trebuie sa fie lectie, nu pricina de dihonie si perspectiva privirii care se intoarce inapoi nu trebuie obstructionata de ura...

31 de comentarii:

karina spunea...

Ce model uman a oferit artistul generatiei viitoare prin gestul lui ?
Acest model de artist trebuie abandonat in morga societatii...La acest model uman i-a fost dinamitata substanta umana...
Karamazov intuieste, la capatul unei inspaimantatoare suferinte morale, ca nobletea si ticalosia nu pot face in acelasi suflet un compromis comod...Nici chiar oamenilor celor mai de seama istoria nu le-a iertat marile greseli, slabiciunile grave care au lezat simtul moral al epocii...

Anton spunea...

Nu sunt în măsură să răspund la întrebarea din finalul articolului dumneavoastră. Nu o să-mi dau nici măcar cu părerea, dar o să vă prezint câteva fapte.
Domnul Teofil Răchiţeanu - pseudonimul de poet - este fiul lui Petru Purcel. Petru Purcel a fost argatul lui Teodor Şuşman. Acest argat, după fuga în munţi a lui Şuşman, a semnat un angajament faţă de Securitate Şi nu numai că a semnat, dar a şi dezvăluit securiştilor câteva dintre ascunzătorile partizanilor. Problema lui Purcel a fost că Şuşman, cu toate garanţiile Securităţii, l-a prins şi, pentru faptele lui, l-a împuşcat.
După ce Teodor Şuşman a pierit într-o luptă inegală (1 la 20), cu mâna încleştată pe mitralieră (nu, nu-i o figură de stil, e chiar un fapt recunoscut de unul din ofiţerii de Securitate), autorităţile i-au expus în curtea casei trupul lovit de şase gloanţe, organizând o "vizionare" ce a durat vreo trei zile. La acest eveniment a participat întreg satul, spunându-li-se oamenilor că Teodor Şuşman s-a sinucis ca un laş. La capătul celor trei zile trupul i-a fost aruncat într-o râpă şi acoperit cu bolovani. Micul Teofil a declarat încă de atunci că a vrut să-l scuipe pe ucigaşul tatălui său, însă mama lui nu l-a lăsat. Iată că după 60 de ani şi-a împlinirt dorinţa. Omul a trăit cu convingerile pe care securiştii i le-au sădit în suflet şi le-a transmis mai departe copiilor pe care i-a educat în calitatea sa de profesor de istorie. Pentru dumnealui partizanii au fost nişte scelelraţi care au pus în pericol ordinea şi liniştea ţării.
Teofil Pucel, devenit Răchiţeanu, a fost profesorul de istorie al domnului prim-ministru Boc. Acesta îi păstrează mult respect şi s-a format cumva sub oblăduirea sa spirituală. Marele om politic a sprijinit generos publicarea operei lirice a domnului Teofil Răchiţeanu. Drept urmare, poetul i-a compus un duios şi oarecum nostradamic catren pe care îmi permit să-l citez integral:
"Răchiţeanul Emil Boc,
Mic la stat, mare la minte,
Astăzi, Clujului primar,
Mâine - ţării preşedinte..."

Despre maceastă poveste urâtă am aflat şi eu mai demult. Nu vă mai dau şi alte amănunte, deşi acestea sunt la fel de uimitoare şi tragice. Mă opresc aici nădăjduind că micul meu comentariu v-a fost de ajutor.

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
e și un fapt pe care l-am trecut cu vederea, fiindcă atât de cumplit încât îmi vine greu să cred că s-a petrecut cu adevărat... . Știi ce se scrie că a făcut preotul din localitate cu prilejul dezgropării osemintelor lui Șușman ? A aprins, în altarul bisericii, luminile întunericului și s-a rugat ca sufletul lui Teodor Șușman să meargă în iad !!! Cum putem comenta ala ceva ?


Anton,
intervenția dumneavoastră este binevenită și vă mulțumesc pentru informațiile pe care ni le oferiți. Cred că acum înțeleg ce s-a petrecut... Rămâne de neînțeles gestul preotului din Răchițele, în condițiile în care în Ortodoxia Românească sunt mulți preoți cu credință puternică. Cum putem explica un asemenea abominabil gest ? Și acțiunea lui întunecată nu se va întoarce într-o zi împotriva sa ?

karina spunea...

Doamne, nu pot crede ca s-a intamplat asa ceva..e strigator la cer..
@anton, interesant ce ai scris, foarte bine expus!

adrian spunea...

1.SA NU JUDECAM PREOTII !

Am fost invitat la Bucuresti la un profesor universitar, Alexandru Mironescu, sa vorbesc intr-o sala, unde erau peste 50 de persoane, numai ministri, generali, colonei, profesori, doctori, ingineri , farmacisti, numai oameni din clasa de sus. Era si parintele Daniil Tudor. El a aranjat ca sa predic, impreuna cu parintele Benedict Ghius si parintele Petroniu Tanase.

Dupa ce-am intrat acolo, intalnirea religioasa a inceput, asa cum se cuvenea, cu rugaciune. La un moment dat, se ridica o doamna si spune :

- Prea Cuvioase parinte, eu nu pot pune in aceIasi cantar pe toti preotii !

- Dar cine esti dumneata de cantaresti preotii ? Ai stat pe scaunul lui Hristos ?

- Dar, Prea Cuvioase, parintele cutare-i sfant, parintele cutare, care a fost la inchisoare, a fost un sfant, dar ceilalti preoti care nu poarta uniforma, care se barbierese, care fumeaza, eu nu-i pot pune in acelasi cantar.

- Dar, cine ti-a dat voie sa-i pui in acelasi cantar dumneata si sa cantaresti preotii ? Ca n-ai voie sa cantaresti pe nimeni, ca zice asa Scriptura : Nu judecati, si nu veti fi judecati ( Matei 7, 1 ). Eu pe nimeni n-am voie sa judec, pentru ca judecatorul nostru este Hristos.

- Vreau sa va spun, ca eu mi-am pierdut evlavia la unii preoti si eu cred ca n-au toti acelasi har.

- Rau ai gandit ! Dumneata trebuie sa stii e daca ar fi asa cum zici, n-ar mai fi preoti pe fata pamantului, fiindca toti gresesc. Dar nu-i asa. Zic Sfantul Ioan Gura de Aur : " A preotului este numai a deschide gura, si harul lucreaza ".

De vei vedea preot beat, cazut in sant, du-te si-i saruta mana si indata te-ai umplut de harul lui Dumnezeu ! Ca nu se amesteca niciodata pacatele lui cu harul lui Dumnezeu, care l-a luat la hirotonie, ca atunci n-ar mai fi har. Preotul nu lucreaza in virtutea sa personala, ci in virtutea harului care l-a primit. Daca n-a fost vrednic, la judecata ia mai mare munca decat crestinii, ca cei tari, tare se vor cerca; caruia i s-a dat mult, mult se va cere; si mai mult va fi batuta sluga aceea care a stiut voia, decat cea care n-a stiut ( Luca 12,48 ).

Dar acest lucru este al lui Hristos, nu-i al tau. Noi ne plecam harului lui Dumnezeu, ca ai auzit ce a spus Mantuitorul la popor. El, ca Dumnezeu, ii mustra pe carturari si pe arhierei, dar poporului nu i-a dat voie sa-i mustre. Ai auzit ce-a spus ? Pe scaunul lui Moise si al lui Aaron au sezut carturarii si fariseii, arhiereii si preotii; tot ce va invata ei sa faceti, sa faceti, ca ei legea lui Dumnezeu invata, dar dupa faptele lor sa nu faceti, ca ei zic si nu fac (Matei 23, 2-3).

Evanghelia iti da voie sa faci ce zice preotul, cand te invata de bine, iar daca vezi la el ceva ca nu-i bun, nu face. Mantuitorul spune asta. Pentru ca el are sa dea seama inaintea lui Dumnezeu daca n-a facut, si eu am sa dau seama inaintea lui Dumnezeu, daca am auzit un cuvant bun si nu l-am facut.

Dar nu le-a dat voie sa judece, pentru ca harul lui Dumnezeu nu se duce de la preot, numai daca ai auzit ca l-a caterisit. Si cand este caterisit, inca darul nu se ia. Atunci este ca un soldat care are la dansul sabie, are pusca, are pistol, dar n-are voie sa le foloseasca, ca i se ia numai administrarea harului, nu harul lui Dumnezeu, numai lucrarea harului. El, in ziua judecatii, tot ca preot se va judeca.

Ia sa va dau un exemplu : Pune dumneata intr-un castron de marmura un pumn de galbeni de aur si pune si cenusa. Ia o caldare de apa si toarna peste ei. Ce se intampla cu cenusa ? S-a amestecat aurul cu apa ? A intrat cenusa in aur ? N-a intrat. Aurul este alta fire si cenusa alta.

Dupa cum nu se amesteca aurul cu cenusa, asa nu se amesteca la preot pacatele lui cu harul care este dat de la Dumnezeu, macar de ar fi el cat de pacatos.

adrian spunea...

Trebuie sa recunosc ca e o mare diferenta la noi intre a discerne si a osandi. Noi n-am osandit pe nimeni in aceste comentarii ci doar am cautat sa ne edificam asupra comportamenelor unor personaje ale societii, ce ar trebui sa fie un exemplu, pentru ca prin mana lor trec vlastarele acestui popor.

Anton spunea...

Vă mulţujmesc, Karina şi Serban Tomşa, pentru aprecierea celor câteva rânduri ale mele.

Asupra preotului am preferat să păstreez tăcerea. Dar, dacă tot l-aţi adus în discuţie, precizez că dumnealui se numeşte Teodor Boc, fiind nepotul primarului comunist din Răchiţele, Suciu Paşcu, cel care a preluat la un moment dat o parte din bunurile lui... Teodor Şuşman. Totodată domnia sa este văr cu actualul premier al României. Preotul în cauză i-a blestemat şi pe arheologii care au scos la lumină rămăşiţele pământeşti ale lui Teodor Şuşman. Fiica preotului Boc este celebra Mihaela Eugenia Boc, cea care are o carieră fulminantă: primăria Clujului, cancelaria primului ministru şi, potrivit revistei "Politica", din vara aceasta a intrat în rândul diplomaţilor din MAE...
M-am mărginit să prezint numai faptele, care altminteri sunt publice şi verificabile. Nu mă avânt în niciun fel de consideraţii morale, gândind că are cine să-i judece pe fiecare.
În rest, am citit nişte versuri de-ale poetului Teofil Răchiţeanu. Nu-s vreun expert în poezie, dar socotesc că tăcerea care-l înconjuară din partea criticii e una binevenită.

Şerban Tomşa spunea...

Părinte Adrian,
susțin ideea că nu trebuie să judecăm pe nimeni... Anumite lucruri însă nu se fac, indiferent că suntem poeți sau preoți. E un hotar de unde începem să nu mai fim oameni.
M-ar interesa părerea dumneavoastră despre amestecul credinței cu politica...

Anton,
ceea ce spuneți este extraordinar de interesant. Ar trebui să faceți un material și să-l trimiteți unei reviste literare ( „România literară” pare interesată de acest subiect ), fiindcă nu știu dacă reportajul din „Observator cultural” conține detaliile revelatoare pe care ni le comunicați. Se pare că toată lumea ( inclusiv eu ) s-a pronunțat în necunoștință de cauză...
Uite cum politica își bagă coada peste tot...
Vă împărtășesc în totalitate opinia în legătură cu versurile lui Teofil Răchițeanu.

karina spunea...

Pr Adrian!!!
Vreau si eu punctul de vedere in legatura cu Patriarhul Miron Cristea, care in 38-39 a fost prim ministru in Guvernul Cristea si a desfiintat vietuirea la manastirile Tismana, Dragomirna, Suzana, Sadaclia si a oprit totodata activitatea liturgica, prigonind calugarii. Astfel, parintele BOR (acelasi care inainte de 1918 spunea ca va crapa capul cu carja episcopala primului soldat regatean care va trece Carpatii pentru eliberarea Ardealului) cum poate fi privit de istorie? Si aici vine si intrebarea lui Serban: amestecul credintei cu politica. Deci vreau sa stiu despre Guvernul Cristea.

Anton spunea...

Toate lucrurile acestea au tot soiul de înţelesuri şi mobiluri. M-am oprit numai la fapte. Acestea, repet, sunt publice şi consemnate printr-o mulţime de locuri. N-am făcut nimic altceva decât să caut niţeluş, fără să emit pretenţii de analist sau de moralist. Are cine să o facă, cu mult mai multă aplicaţie şi consistenţă decât mine.
Faptele arată că bunicul preotului Boc a fost ucis de Şuşman, la fel ca şi tatăl poetului Teofil Purcel Răchiţeanu. Iar aceştia, copii fiind, au trăit nu numai în umbra apăsătoare a acestor fapte, dar şi sub influenţa legendelor mankurtizante ale Securităţii.
Au fost vremuri cumplite în care trădarea şi răzbunările s-au împletit. Cine popate accepta cu inima uşoară că părintele lui a fost un trădător pus în slujba tartorilor zilei, din invidie, din ură sau chiar din mobiluri mai lucrative? Nu am căderea de a fi avocatul nimănui, dar spun că lucrurile sunt mult mai complexe şi categoric tragice pentru toate părţile implicate.
Nu mă simt chemat să alcătuiesc cine ştie ce articol pe tema aceasta, necum să-l public sau să iau o poziţie tranşantă. De toate acestea se ocupă istoricii, iar istoria noastră naţională are destule părţi întunecate şi uneori departe de a fi măgulitoare. Fie că ne place sau nu.

adrian spunea...

Intradevar, noi suntem repere morale pentru laici..preotii trebuie sa aiba o inalta tinuta morala.

@Karina"Unele dintre opiniile negative la adresa patriarhului Miron Cristea, au fost deja respinse de catre istorici bine documentati, iar altele raman doar simple speculatii si acuzatii nefondate, abordari mai degraba ideologice, decat stiintifice".Daca ne uitam azi doar, la ce e in manualele de istorie, in care nu se spune nimic de mucenicii romani care au fost inca din timpul formarii poporului roman e suficient sa ne dam seama cam pe unde stam.
Noi ne rugam pentru indreptarea faptelor...

M-a socat rautatea pe care a manifestat-o poetul si preotul. In plan personal acesta judecata a personajelor de mai sus, este irelevanta, nu ii va ajuta nicicum, sa devenim mai buni. Poate se vor inrai si mai mult. Sunt oameni deviaţi de la bine şi adevăr pentru că de fapt aşa sunt, numai că chestiuena aceasta ţine cumva de fiinţa lor, sunt oameni care s-au trezit în lumea aceasta cu nişte devieri de felul acesta iar mediul in care s-au format isi spune cuvantul.

Ideea este ca atat timp cat vor fi oameni,preotii vor fi supusi greselilor dar fiecare va fi judecat dupa fapta sa. In mod clar un preot nu e lipsit de pacat. Nici macar apostolii nu erau lipsiti de pacat. Ce spune Sfantul Ioan Gura de Aur? "Mai bine sa putrezeasca in pantecele maicii sale decat sa se nasca cel care va ajunge preot nevrednic".
Dumnezeu ar fi putut sa ii transforme pe toti preotii in roboti asceti, lipsiti de patimi dar si de virtuti. Dar Dumnezeu a vrut ca slujitorii sai sa Il slujeasca in deplina libertate: altfel, i-ar fi lipsit din start de posibilitatea de a castiga cununa sfinteniei.

Se spune:Doamne, alunga de la mine toate gandurile de judecata pe care, din prostia mea, le-am avut impotriva slujitorilor tai. Scoate la lumina nevinovatia celor napastuiti pe nedrept, iar pe cei care au cazut in oarecare patimi, curateste-i dupa mare mila Ta, spre lauda Bisericii Tale si rusinarea celor care ii clevetesc. Amin!"

@Maestre,
Preoţii nu ar trebui să facă politică si spre tristetea noastra sunt multe lucruri pe care preotii in ultimul timp le accepta deoarece traiesc intro societate care a coborât pragul moral. Politica nu are aderenta la toata societatea. Preotul trebuie să fie un om nepărtinitor, despre care să nu se poată spune că face parte dintrun partid oarecare, ci să fie totdeauna angajat spre bine pentru Dumnezeu, nu cu ochii către partid.
Un preot nu trebuie sa faca compromisuri chiar daca traieste intro societate bolnava din punct de vedere moral pentru ca acest lucru nu aduce o liniste a constiintei.

Şerban Tomşa spunea...

Anton,
da, e o poveste cumplită. Între timp m-am documentat, citind toate articolele din presă, legate de Teodor Șușman. S-ar părea că nici fostul erou al Rezistenței n-a fost lipsit de cruzime. Poziția dumneavostră mi se pare fără cusur.

Părinte Adrian,
ceea ce scrieți vă face cinste. E foarte adevărat ce spuneți. Și reconfortant, din punct de vedere moral. Sunt opinii de adevărat preot care vede lucrurile dincolo de subiectivitatea unor tabere sau de perspectiva unor conflicte lumești, în care un slujitor al lui Dumnezeu nu are de ce să se implice. Cred că orice creștin este în consonanță cu opiniile dumneavoastră.
Din păcate, nu sunt documentat și nu am niciun punct de vedere în legătură cu Patriarhul Miron Cristea.

karina spunea...

Bine, bine, nu sunt eu in cunostinta de cauza sa judec pe nimeni, am vrut doar o lamurire asupra subiectului cu cele cinci monede si protestul. Dar cu citatul Parintelui Cleopa de mai sus oricum nu sunt de acord in totalitate. Are har cel ce a fost investit de catre Dumnezeu sa propovaduiasca in lume dar cand greseste si pacatuieste in incalca canoanele ar trebui retras din activitatea comunitatilor.
Nu judec pe nimeni dar nici nu tolerez patima si pacatele unora si nu vreau sa se rasfanga asupra societatii in care traim. Prin juramantul depus ar trebui sa constientizeze faptul ca ei nu-si mai apartin ci apartin lui Dumnezeu.

karina spunea...

Uite, Serban:http://www.napocanews.ro/2010/08/bnr-refuza-sa-retraga-%E2%80%9Cmoneda-rasista%E2%80%9D.html

de aici si nelamurirea mea...

karina spunea...

Serban, Daca cineva iti citeste toate fragmentele din blog impreuna cu comentariile poate scoate o carte...e suberb blogul tau...un adevarat roman!

adrian spunea...

Felicitari pentru gestul din ziarul Ziua.Intotdeauna am spus ca aria succesului pe care o parcurge un scriitor e infinita dar fiecare are claviatura sa proprie din care poate scoate superbe armonii.Cred ca societatea are nevoie de asemenea oameni cum esti dumneata.Fara ei ce ar ramane?Cate unul care ne-ar scuipa in ochi

Şerban Tomşa spunea...

Karina,
mulțumesc, ești prea generoasă...

Părinte,
mi se pare firesc să procedăm așa. Mulțumesc pentru cuvintele frumoase.

karina spunea...

Serban, oamenii trebuie sa stie ca pot supravietui istoriei, nu prin fapte ca ale lui Boc si Rachiteanu, ci prin ceea ce realizeaza in calitate de oameni de cultura, prin chipul pe care-l dau epocii in care traiesc, prin treapta pe care o taie in muntele timpului, in roca dura pe care o inmoaie cu caldura inimii lor.

In ceea ce priveste lucrarile tale, eu nu sunt generoasa nici macar cu mine...si nu ma plec nici macar in fata talentelor. In schimb stiu sa ma plec in fata oamenilor cu adevarat valorosi. Din toate punctele de vedere.

@Anton
Chiar ar trebui sa scrii despre aceste lucruri. Nu merita sa intre in camera moliilor.

Anton spunea...

@ Karina
Păi, în cărţile mele am scris, printre altele, despre gândacii Dorinel şi Ţonţi, despre o doamnă Ciomboaica, precum şi despre mulţi, mulţi alţii. Sigur, am scris şi despre Benvenuto Cellini şi Veronica Franco sau despre Giordano Bruno şi Fra Severus - evident, într-un alt roman decât cel cu gândaci.
În cazul de faţă cred că, măcar deocamdată, istoricii sunt cei mai în drept să se pronunţe. Iar istoria, cu siguranţă, nu este camera moliilor.
Oricum, mulţumesc pentru îndemn şi, nu în ultimul rând, pentru încrederea pe care mi-o acordaţi.

un om spunea...

Domnule Tomsa,
Articolul dvs. este unul frumos si plin de bune intentii. Din pacate, la fel cum se intampla cam cu tot ceea ce s-a scris despre drama din Rachitele, sufera de, hai sa-i zicem, necunoasterea in profunzime a ceea ce s-a intamplat acolo. Si cand spun asta nu am in vedere stricta relatare a faptelor, ci ma refer la psihologia celor din sat, la contextul subtil al lucrurilor, care scapa, de obicei, celor de din afara. Parerea mea este ca, daca iti doresti o abordare cu adevarat crestineasca si cat de cat obiectiva a evenimentelor, atunci trebuie sa analizezi, cu atentie si fara patima, motivatia fiecarui participant la evenimentele de acum 60 de ani, apoi sa incluzi filmul faptelor intr-un context mai larg, al mutatiilor dramatice pe care le-a produs schimbarea de regim intregii societati romanesti din vremea respectiva.
Din respect pentru oamenii care au fost, ar trebui abandonata judecata in alb si negru, impartirea in buni si rai (daca vreti: criminali si eroi) este denigratoare si cu consecinte, cel putin neplacute, in actualitate, pentru urmasii lor.
Sa-i luam pe rand:
Teodor Susman
Om instarit din Rachitele, dar nu cel mai instarit, asa cum s-a fabulat adesea, care ajunge la o pozitie onoranta (primar), se vede in situatia de a nu mai avea nimic, dupa ce i s-au confiscat bunurile si, amagit de-o speranta pe care a nutrit-o o tara intreaga:"Vin americanii", si umilit de pauperizarea nemeritata precum si de pierderea stimei de sine, se retrage in munti. Sa faca ce? Sa astepte o redresare a lucrurilor si sa se poata intoarce la ceea ce era al lui - gospodaria chivernisita, confortabila, dar nu extravaganta, asa cum de multe ori s-a scris.
Nimic rau, dusmanos, dar nici eroic in aceasta forma de neacceptare a evenimentelor. Retragerea, nu fuga, este un gest de nobila respingere a unei realitati care a venit peste el ca un tavalug si i-a bulversat existenta. Ca la fel ca el au gandit si altii, o demonstreaza faptul ca nu e izolat de comunitatea celor din Rachitele. (vezi documentele care fac referire la cei care l-au urmat, dar si la cei care l-au sustinut). Sa-i atribui intentii criminale e prea mult, tinand cont si de faptul ca existenta ulterioara trecerii valului urma sa si-o petreaca tot printre ai lui si, Doamne, iarta-ma, nimeni nu-si face dusmani in usa casei.
Sa nu uitam ca, din moment ce-si duce cu sine trei dintre copii, socoteala lui presupun a fi fost ca o urgie, precum cea a instaurarii comunismului, in absurditatea ei, nu poate sa dureze.
Nutu(Ioan)Bortos, Gheorghe Mihut, Volcea (Suciu Toader),Vasalic'a lu'Ianos
Toti au fost vecinii lui Susman,(au locuit foarte aproape unii de altii, in centrul satului)si, cu siguranta nu si-au putut inchipui nici un moment ca, plecand de acasa, o fac, unii dintre ei pentru totdeauna. Despre Nutu se spune ca Susman l-ar fi impuscat, cu sange rece, ca sa nu-i tradeze cu tusea lui, altii spun ca ar fi fost impuscat de militie/securitate/jandarmi (toti s-au perindat la vremea respectiva prin Rachitele si in numar destul de mare.Luind in calcul probabilitatea ca a fost impuscat de Susman sau de-ai lui, scenariul nu mi-l imaginez atat de dur cum il prezinta unii: "tusesti-te impusc", adica "nu mai esti de folos cauzei, ma leapad de tine". Lipsa aceasta de umanitate nu este plauzubila, mai ales ca, repet, daca nu din alte motive, cel putin din teama ca lucrurile vor iesi la iveala la intoarcerea acasa si va aparea ideea razbunarii din partea rudelor. Mai degraba pare plauzibila ideea ranirii in timpul unei confruntari cu fortele de ordine, urmata de suprimarea lui de catre cei din grup, pentru a-l scuti de suferinte inutile, sau chiar decesul sau in timpul luptei. Teama de represalii era perfect justificata, avand in vedere bataile crunte si umilintele greu de suportat la care au fost supusi atatia sateni ce nu faceau parte din grup si nici nu aveau vreo vina reala pentru nimic din ceea ce se petrecea.

un om spunea...

(continuare)

Petre Purcel (Petre'a lu'Indrei), tatal poetului Teofil Rachiteanu.
Si despre el cred ca relatarile exagereaza. Personal, nu mi-l imaginez ca pe un tradator fara scrupule, cu atat mai mult cu cat, Susman era pentru el si pentru familia lui (numeroasa si saraca) o sursa de venit. Nu avea nimic de aparat plecand, dar cu siguranta, daca sperantele lor s-ar fi adeverit, ar fi castigat cel putin increderea celui pe care l-a urmat aceasta garantandu-i, si pe viitor, posibilitatea unei surse de existenta. O mentiune as vrea sa fac aici, termenul de "argat", chiar daca este corect folosit, denumind starea de angajat in gospodarie, in contextul diferitelor comentarii pe marginea evenimentelor din Rachitele, se incarca cu o nuanta, daca nu de-a dreptul peiorativa, cel putin persiflatoare. In realitatea satului, saracia nu avea si nu are nimic stigmatizant cata vreme nu era cauzata de lene. "Sluga" (termenul rachitenesc pentru argat) nu este paria comunitatii, ci omul pe care il platesti sa te ajute sa-ti faci treburile gospodaresti. Starea de "sluga" in aceasta acceptiune, nu te impiedica sa-ti depasesti,in imprejurari ulterioare, statutul.
Revenind la evenimente, tradarea lui Petre'a lu'Indrei, daca o fi fost, a fost una impusa de suferintele prin care a trecut. Si el si sotia lui au fost crunt batuti, in nenumarate randuri, in sat sau in puscarie, pana ca presupusul act al tradarii sa se fi petrecut. Daca a tradat a facut-o din neputinta de a suporta tortura, din teama ca familia lui nu poate supravietui daca el sau sotia lui mor in chinurile la care au fost supusi. Pe de alta parte, Susman - daca asa cum sustine fiul lui Petre, poetul -,este ucigasul acestuia, sa nu uitam ca in perioada respectiva avea unul dintre copii intemnitat si batut,despre care nu stia daca va mai scapa viu din puscarie, si o sotie chinuita inimaginabil de cei ce isi instalasera cartierul general in casa lui. Omeneste, frustarea momentului, poate impinge la crima orice om, altimnteri cu frica lui Dumnezeu. Sa astepti de la Petru Purcel sau de la Susman, oameni cat se poate umani, atitudini de sfinti, inseamna sa nu cunosti limitele conditiei umane si sa pretinzi celorlalti atitudini pe care tu insuti e greu de crezut ca in asa imprejurari le-ai putea avea. Ce-ar mai ramane atunci din biblicul indemn:"Nu judeca, ca sa nu fi judecat!"

un om spunea...

(continuare)

Teofil Rachiteanu
E greu sa judeci atitudinea lui. Daca il judeci din perspectiva fiului celui ucis, este fiul care riposteaza (nu ucigand-distrugand fizic-, ci scuipand-lezand moral)la un act de injustitie: i-a fost omorat tatal si familia i-a fost condamnata, o data cu el la infometare.
Departe de a agrea genul acesta de reactie,necrestineasca in manifestarea ei,incerc doar sa aplic aceeasi intelegere pe care un crestin ar trebui s-o manifeste fata de suferinta semenului sau si sa ma abtin de avea alte pretentii de la un om decat cele pe care conditia umana le permite. De altminteri, suferinta cauzata de disparitia parintelui este o trauma in sine, prin care a trecut la o varsta foarte frageda (la vremea intamplarilor domnul Rachiteanu nu cred sa fi avut mai mult de 7-8 ani). Cum a putut percepe copilul de atunci realitatea, cand mama lui era batuta sistematic, cand parte dintre surorile lui au murit datorita conditiilor precare in care se zbatea familia lui, cand parte dintre familiile din Rachitele il priveau ca pe fiul "tradatorului", cand, poate, in incercarea de a-si stabili echilibrul interior mintea lui a inghesuit vinovatia pentru toate relele in imediata lui apropiere - adica in carca batranului Susman, a carui moarte l-a facut sa se simta razbunat,fara sa inteleaga, din perspectiva varstei de atunci dimensiunea lucrurilor. Gestul, repet, reprobabil din perspectiva omului care a ajuns sa fie azi, este, mai degraba solidarizarea adultului cu sentimentele copilului de acum 60 de ani, readuse la suprafata o data cu osemintele dezgropate ale lui Susman. Apoi, in jurul mortii tatalui sau precum si a celei a lui Suciu Pascu, imaginatia colectiva a creat o legenda infioratoare. Conditiile in care se spune ca au murit cei doi, infometati, cu buzunare facute in piele, in care s-a pus sare, purtati timp de o saptamana pe coclauri, siliti sa-si manance propriul trup etc., tin daca nu de-o grosolana intoxicare, care sa justifice nimicirea grupului, atunci de-o exacerbare a faptelor prin care mentalul colectiv incerca sa explice-justifice suferintele (un fel de: "nu suferim nevinovati, ci suferim pentru ca unii dintre ai nostri au facut fapte abominabile si asta ne-a atras pedeapsa")Si inca ceva. De ce sa judecam cu masura omului creatia poetului? E, pastrand proportiile, ca si cum ai aprecia cantecul privighetorii dupa culorile penelor. Poezia domnului Rachiteanu tine de un alt registru al fiintei sale. Poate placea sau nu, dar, indiferent de raportarile la ceea ce a scris in cartile sale de poezie, poetul nu poate fi judecat prin prisma dramei umane pe care a trait-o. Nu e corect si nici crestinesc sa reduci un om la un singur gest.

un om spunea...

(continuare)

Preotul Teodor Boc
Aproape ca a fost satanizat,in comentarii, atribuindu-i-se gesturi din recuzita filmelor horror ("a aprins, in altarul bisericii luminile intunericului"). Hai sa fim seriosi! Alunecam din nou in legenda sau increderea in slujitorii bisericii e atat de firava incat sa credem ca un uns al Domnului poate ajunge la gesturi atat de neortodoxe incat sa intineze Sfanta Biserica? Omul Teodor Boc poate sa tina la imaginea familiei si chiar sa eludeze aspecte reale din trecutul familiei sale pentru a se prezenta pe sine si pe ai sai intr-un mod favorabil. Putem vorbi chiar de un fel de a fi patimas, al omului, dar, de aici si pana la a se dezice de menirea sa de preot e o cale foarte lunga. Lucreaza aici si un fel, de mentalitate primara, o sa spuneti, de a vedea lucrurile. Ceva de genul:"daca sunt pastorul moral al acestei comunitati, inseamna ca, tot ceea ce e legat de mine, trebuie sa fie exemplar: situatia familiala (cele doua fete au studii superioare, cariera promitatoare), situatia materiala (sotia e directoarea scolii, preotul are o afacere de familie, impreuna au o casa frumoasa etc), statutul social (rude instarite, in pozitii sociale deosebite, chiar un var prim-ministru), comportament model pentru ceilalti (real)". In aceasta optica si trecutul familiei trebuie sa fie impecabil, deci bunicul nu putea sa fie tradator , ci victima. De aici indarjirea de a-si apara inaintasul(nefireasca peste o anumita limita, dar in orice caz omeneasca), care totusi nu impieteaza cu nimic calitatea de preot. Ar fi necrestinesc sa credem ca un om imperfect nu e mereu perfectibil.Cum i-am mai intelege pe toti ceilalti, daca nu l-am intelege si pe el?

un om spunea...

(continuare)

Satul
Nu e cu nimic mai bun sau mai rau decat oricare alt sat de pe la noi. Cu "bunii" si cu "raii" lui
Nestiutii Ion si Gheorghe si Petre si Vasile si ceilalti, care si-au dus vietile dupa principiile: "Ce ti-e dat, in frunte ti-e pus" si nu in ultimul rand si fara ironie:"Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie laudat!", desi au trait frici, si pedepse , si traume,si tragedii fara noima in universul lor fizic, mental, spiritual (nu exagerez) vorbesc,si dupa 60 de ani, dar nu lovesc. Daca dintre ei sunt care il scuza/acuza pe Susman sau pe dascal, sau pe preot de suferinte trecute sau de nedreptati prezente, este pentru ca, in conceptia lor, raul, ca si binele lor nu poate fi decat in mijlocul lor. Din pacate, nici preotul, nici dascalul nu au putut trece peste biografia lor pentru a vedea ca raul lor este ecoul unui rau venit din afara micii comunitati. Ca nici securitatea, nici militia, nici jandarmii n-au vrut nici o clipa sa-l prinda pe Susman, pentru ca au avut si timp si mijloace s-o faca pe parcursul celor zece ani cat au durat "cautarile", ci totul a fost o demonstratie de putere, o reusita operatiune de intimidare a populatiei ca sa nu cracneasca impotriva noii ordini impuse de regimul comunist. Scenariul a fost acelasi in toate satele romanesti care au dat semne cum ca s-ar putea sa aiba Susmanul, sau Dejeul, sau Capota,sau alti oameni cu coloana vertebrala ai lor.

un om spunea...

(continuare)
Desigur, discutia poate continua, cu argumente n despre partea unde sta binele si partea unde sta raul, despre cine e erou si cine criminal, despre cine merita sa fie sanctificat si cine trebuie sa fie blamat, dar singurul lucru de care ar trebui epurat trecutul este patima suferintei, care naste suferinta. Istoria trebuie sa fie lectie, nu pricina de dihonie si perspectiva privirii care se intoarce inapoi nu trebuie obstructionata de ura.

Va multumesc pentru rabdare!

Şerban Tomşa spunea...

Un om,
este binevenită emoționanta expunere pe care ne-o faceți, iar punctul dumneavoastră de vedere este foarte bine cumpănit, mai ales că se bazează pe o cunoaștere în detaliu a evenimentelor. Să știți că acum, ca și după intervenția scriitorului Marin Anton, îmi reproșez că am scris articolul fără să mă fi documentat suficient. Oricum, în presă lucrurile au fost prezentate, am impresia, oarecum deformat. Precizez că am făcut această postare nu pentru a judeca și condamna pe cineva ( intoleranța e ultimul lucru care mă caracterizează ), ci pentru a-mi exprima uimirea. Acum înțeleg mai multe.
Apreciez în mod deosebit felul în care expuneți faptele și sunt, o dată în plus, impresionat de această tragedie... Mă înclin în fața calității dumneavoastră de om și de intelectual. Sper să mai avem ocazia să dialogăm.

adrian spunea...

@un om - sa nu uitam,anumite epoci s-au intiparit in memorie prin ceea ce au avut abdominal.A existat Inchizitia, a existat Noaptea Sfantului Bartolomeu,au existat Hiroshima si Nagasaki.Anumite generatii au intrat in istorie prin razboaie mondiale,prin fascism.Inc azul de mai sus se pot invoca,in mod logic, conditiile sociale ce au determinat aceste comportamente si fapte si intradevar expunerea domniei voastre depistreaza factorii care poarta principala raspundere.Dar toate aceste fapte expuse mai sus au fost facute de oameni.De oameni prezenti, nascuti in trecut care nu au inteles sau nici macar nu accepta ideea ororii unor anumite fapte.Indiferent de motivatia faptelor personajelor de mai sus,gesturile lor nu fac cinste nimanui.Unele gesturi sunt tragice prin tristetea lor deznadajduita dar altele au un mesaj nefast pentru marea masa o oamenilor.Unele mesaje si gesturi transmise de astfel de oameni de cultura care nu-si pot stapani impulsurile pot avea o forta nefasta ce te inmarmuresc.Betia razbunarii cu orice pret chiar si dincolo de viata,existenta la niste oameni de la care avem pretentii,da multe semne de intrebare.Nimeni,oricat de neinsemnat ar fi rolul incredintat pe acest pamant, nu are dreptul sa priveasca orb inainte si sa faca fapte de razbunare.Nu are dreptul sa se ascunda de constiinta lui in dosul faptelor stramosilor.Viata este de la inceput pana la sfarsit o optiune.Suma optiunilor individuale da esenta comportamentelor generale si pana la urma fizionomia epocii.
@Maestre articolul acesta e binevenit pentru ca are un subiect ce nici istoria inca nu a reusit sa-l elucideze.Semnele de intrebare puse de domnia voastra sunt normale pentru orice om din societatea noastra care are un caracter integru.
@un om
Expunerea de mai sus este nepartinitoare si bine documentata. Multumim!Chiar venita din partea unui anonim,emana prin toti porii solide cunostinte de cultura.Insasi alegerea nickul"un om"spune multe.Doamne ajuta!

adrian spunea...

Nimeni,oricat de neinsemnat ar fi rolul incredintat pe acest pamant, nu are dreptul sa priveasca orb inainte si sa faca fapte de razbunare.Nu are dreptul sa se ascunda de constiinta lui in dosul faptelor stramosilor.Viata este de la inceput pana la sfarsit o optiune.Suma optiunilor individuale da esenta comportamentelor generale si pana la urma fizionomia epocii.
@Maestre articolul acesta e binevenit pentru ca are un subiect ce nici istoria inca nu a reusit sa-l elucideze.Semnele de intrebare puse de domnia voastra sunt normale pentru orice om din societatea noastra care are un caracter integru.
@un om
Expunerea de mai sus este nepartinitoare si bine documentata. Multumim!Chiar venita din partea unui anonim,emana prin toti porii solide cunostinte de cultura.Insasi alegerea nickul"un om"spune multe.Doamne ajuta!

Unknown spunea...

salutare,salutare!trecutul e populat de relicve si fantome.e potolit dar nu mort, caci pe fundul lui se afla relicvele vietuitoarelor de altadata,tacute,nepasatoare,indiferente la cautarea noastra infrigurata.El se cere cercetat dar inafara oricaror patimi si gesturi abdominale.vom aseza oscior langa oscior si vom separa osemintele de fantome,pradrian:)cercetarea trecutului poate sluji viitoarului daca nu e facuta sub imperiul gesturilor impulsive.cautam in liniste adevarurile vechi pentru a ne elibera de agitatia clipei de fata.adunam intelepciunea de pe urmele timpului.interesant ca de obicei subiectul si interesante sunt si punctele de vedere a comentatorilor.karina,m-ai dat gata cu morga:)am un raspuns si pentru tine:)

George Adam spunea...

Imi spunea candva o maicuta ca Biserica Catolica a acceptat faptul ca a ierta este dincolo de puterile omenesti. Noi ortodoxii inca mai credem ca acest lucru este posibil. Credem, dar cum ne vine randul, suntem primii sa apucam piatra, sa judecam gesturi si sa-i punem pe ceilalti 'unde le este locul'. Ne aratam oripibilati de gesturi izvorate din suferinte ancestrale dar in registrul nostru marunt nu-l putem ierta pe necunoscutul care ne-a imbrancit ieri in troleu, pe vecinul de deasupra care ne-a inundat facandu-ne tavanul ferfenita, pe seful care nu scapa prilejul de a-si compensa inferioritatea prin umilinte zilnice, pe instalatorul care 'ne-a facut' pentru a nu stiu cat-a oara, pe soacra care nu pierde prilejul de a ne barfi prin mahala, samd. Tolstoi spunea ca nutrim ura fata de aceia carora nu le putem spune ca ii iubim, dar care se cred indreptatiti la bunavointa noastra. Iar neiubirea vine tocmai ca o reactie la o violenta profunda primita din plin in sufletul ecorsat, lipsit de capacitatea de a se proteja; provocand un gol 'umplut' de un deficit energetic imens in prima instanta, materializat apoi de boli cronice ori intr-un scenariu ultim, incurabile.

Sarmanul TR nu cauta prin gestul lui decat o vindecare tarzie, m-ar mira sa nu fie macinat de boli dupa cata suferinta a incorporat timp de atatea decade; pe aceiasi nota, probabil ca relatia schingiuita cu tatal l-a facut sa cada in prietenii strambe, daunatoare. E drept ca restituirea violentei ar fi fost de dorit sa se petreaca intr-un cadru securizant, terapeutic, nu la vederea celor care au intors gestul cu atata usurinta impotriva lui, adancindu-i trauma prin expunerea unei vieti traite pe muchia taioasa a cutitului in registrul senzationalului si al terfelelii. Acest om are nevoie de atata iubire, iar faptul tragic este ca in apusul vietii sunt atat de putini care sa ti-o ofere.

Şerban Tomşa spunea...

Părinte,
scrieți atât de frumos că mă emoționați de fiecare dată. Am putea posta pe blogul meu îndemnul Sfinției Voastre la toleranță față de preoți ( eventual, completat cu cateva idei care sa se refere si la mireni ). Mă gândesc însă că vor fi și oameni care, știind că nu vor fi judecați, vor considera că este de datoria lor să facă tot ce le trece prin cap...

Domnule doctor,
da, e bine să aruncăm la gunoi patima și ura. Măcar să facem eforturi în direcția asta. Înțelepciunea e atât de greu de dobândit...

George,
să știi că mă încearcă de multă vreme bănuiala că nu prea există iertare. Suntem foarte principiali când privim conflictele din afară, dar când sunten implicați, vedem roșu în fața ochilor și nu mai ținem seama nici de condiția noastră socială, nici de menirea spirituală. Și atunci înseamnă că a intrat credința într-un mare, de nedepășit impas ?