Horia Gârbea
Duhoarea
Daciei milenare
În proza contemporană,
Șerban Tomșa ocupă un loc important, dobândit cu romanele sale (Biblioteca lui
Noe, Ghețarul, Călugărul Negru). El este și un blogger literar activ și
inspirat situat, în clasamentele genului, mai sus decât multe publicații
culturale cu apariție constantă. Unele dintre prozele scurte din recentul său
volum, Supraveghetorul și alte povestiri (Editura Tracus Arte), au fost postate
anterior pe blogul „Colivii pentru idei“ iar una am avut plăcerea s-o public în
recenta antologie 1312 sirene – proză românească din deceniul doi, pe care am
îngrijit-o la Editura Neuma. Povestirile lui Șerban Tomșa, unele cu caracter
memorialistic, precum și Portrete în mișcare, secțiune aparte, formează o
casetă cu bijuterii cu nimic mai puțin strălucitoare decât nuvela
Supraveghetorul care deschide volumul. Așa de pildă, cu toate că are datele
unei secvențe autobiografice și e aproape sigur că nucleul său este o
întâmplare reală, Ninge la Iasnaia Poliana, o schiță de trei pagini, este
infuzată de straniu și fantastic, ridică un „moment“ (în sensul caragialian)
banal la o putere cu multe cifre. O nestemată mică și strălucitoare! Un astfel
de text, și sunt mai multe în volum, înmoaie proza scurtă de tip Kafka sau
Daniil Harms într-un elixir de tandrețe care-i schimbă radical gustul. Aceste
istorii sunt insolite fără a fi „crude“, precum intitula unele dintre ale sale
contele Villiers de L’Isle-Adam. Dacă l-am putea imagina pe acel precursor al
simbolismului mutat cu aristocrația lui cu tot într-un mediu moromețian, el ar
purta probabil numele lui Șerban Tomșa. Prea puțin cunoscut unui public care,
într-un segment al lui cel puțin, ar merita să se bucure de talentul său mare
și foarte special, Șerban Tomșa are o fascinație a literaturii, a cuvântului și
frazei care contaminează cititorul. Interesante prin temă, textele prozatorului
au acea amprentă stilistică personală care le face inimitabile. Nu mai puțin,
marca prozei lui Tomșa este o cutezanță a imaginației și a adâncirii bruște,
când este cazul, în lirism. Nuvela Supraveghetorul este și ea țâșnită dintr-o
imaginație bogată și fertilă. În rezumat – nefiind altfel ușor de povestit și
trăind din rafinamente sintactice, dincolo de acțiune – textul este o „poveste“
a retragerii aureliene din Dacia. Este vorba despre un tărâm al delațiunii și
ticăloșiei la care se dedau atât ocupanții
(foști)
cât și oamenii pământului, din amestecul cărora, ne spune o variantă a
istoriei, ar fi ieșit ce-a ieșit. E o comedie, o parodie a „micii istorii“ de
bârfe și trădări multiplicate grotesc. Personajele își scriu (denunțuri) cu
voluptate și înjură cu meșteșug. Când le vine bine să ucidă și să facă alte
nelegiuiri, o fac cu exces și bucurie. „Nelegiuiri“ e însă un cuvânt cu totul
impropriu întrun ținut în care nu există nicio legiuire. Tradițiile locului,
confuze, violente și ticăloase, se combină ideal cu o administrație vagă și
delăsătoare a unui ocupant crepuscular și depășit de situație. Desigur, o
alegorie pentru timpuri ce au venit după aproape 2000 de ani și pe care le
trăim acum, scăldați în aceeași confuzie. „Aici nu formele și culorile te fac
prizonier, ca în Grecia, ci mirosurile și palavrele. Duhorile te doboară cum
treci podul lui Apolodor.“ Rapoartele turnătorilor se adună cu grămada. Dacii
arătoși și deștepți sânt aruncați în sulițe, ca soli către Zamolxis, ca să
rămână doar nevolnicii, mai ușor de strunit. Compatrioții lui Decebal, dar și
romanii, se înjură des și cu schepsis: Fura-ne-ar hoții lupii din păduri,
Râdea-v-ar copiii cu bucile curului, Așa și pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis,
Pișa-s-ar pe tine Hercules. Alegorie hazlie și tristă deopotrivă,
Supraveghetorul este o proză de maxim rafinament. Așa și pe dincolo să le facă
Zamolxis urmașilor Daciei milenare, dacă Șerban Tomșa nu e un prozator dintre
cei mai talentați din câți avem.
P.S. Îi mulțumesc strălucitorului și
polivalentului scriitor Horia Gârbea pentru minunata cronică pe care mi-a
dedicat-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu