Cristian Teodorescu
Dacismul pentru cititori normali
Sînt autori pe care-i știi după nume, fiindcă se vorbește de bine
despre ei, dar pe care n-apuci să-i citești. Șerban Tomșa (Ion Șerban, pe
buletin) e unul dintre puținii optzeciști care „mi-au scăpat”, deși i-au apărut
cîteva romane, lăudate de critică, iar anul trecut un volum de povestiri.
A
început cu versuri, din care a citit la Cenaclul de Luni, dar fără să scoată
apoi vreun volum de poezie. Publică proză după anul 2000. Nu debutează cu
povestiri, ca mai toți prozatorii optzeciști, ci cu un roman, Biblioteca lui Noe, pe care
l-a scos la o mică editură, Mondocart Pres. Comentarii elogioase la fiecare
dintre romanele care i-au apărut pînă acum.
Supraveghetorul…, publicat anul trecut, e un volum în care
textele par scrise în perioade diferite, asta dacă nu cumva Tomșa nu e un
prozator de o versatilitate specială, care poate scrie în mai multe registre,
după cum îi dictează inspirația. Îi recunoști însă amprenta în fiecare dintre
ele. Spre deosebire de gruparea hard a
optzeciștilor, Tomșa nu dă semne că l-ar fi interesat să participe la
aventurile textualismului, deși spune undeva că i-a citit pe Nedelciu și pe
Gheorghe Crăciun. Mi se pare mai apropiat de Cărtărescu, de Groșan, dar mai
ales de Ștefan Bănulescu, cel din nuvele, și de Ștefan Agopian, cu Manualul întîmplărilor. Aș
băga mîna în foc că a citit la vreme și cu creionul în mînă Relatare despre regele David,
romanul lui Stefan Heym, și povestirile lui Dino Buzzati.
Din
aceste bănuite conjuncții, mai mult sau mai puțin astrale, a rezultat un
prozator care te impresionează și ca autor de „mitologicale” inventate într-o
cheie grotescă, și ca povestitor cît se poate de realist, dar și ca inventator
de fantasme, cu o imaginație prodigioasă, și ca, nu în cele din urmă, autor de
amintiri din adolescența lui literară sau din timpul stagiului militar pe care
l-a satisfăcut ca terist al
patriei. Pentru cine nu știe, „teriștii” erau studenții care făceau pe vremuri
armata la termen redus, T.R.
Iau
cartea în ordine inversă. M-am bucurat să citesc amintirile lui Șerban Tomșa
despre Ion Stratan (Nino) și despre ceilalți „căminiști” din “6 Martie”,
căminul studențesc din curte de la Drept, unde-i vizitam din cînd în cînd pe
colegii mei de an. Așa mi-am adus aminte și de faimosul Chintilă
recalcitrantul, fiul artistului plastic Spiru Chintilă, care nu mai ținea minte
nici el de cîți ani era student, încît colegii lui din primul an de facultate
îi deveniseră profesori.
Tomșa
își desenează personajele recognoscibile cu un talent de mare portretist și cu
o tandrețe specială – adică nu le îndulcește omeneștile scăderi, dar le scoate
în față trăsăturile care-i făceau altfel, cel mai adesea în bine, față de
oamenii obișnuiți. Cu povestirile lui fantastice, scurte sau foarte scurte,
chiar dacă e inegal, prozatorul te duce, cu o siguranță fără abateri, pe acolo
pe unde i se năzărește, după ce te convinge, realist, să te ții după el.
Scrisă
de curînd, povestirea cu care începe volumul, Supraveghetorul, e și cea mai aparte din carte. E de
fapt un mic roman, un fel de thriller eroi-comic, de la Dacia lui Decebal,
cucerită apoi de Traian, pînă la așa-numita retragere aureliană, scris cu un
umor teribil și cu o imaginație formidabilă.
Tomșa
dă peste cap aici toată mitologia gravă a dacofililor autohtoni, trăgînd cele
știute istoric, cîte sînt, într-o poveste cu supraviețuiri misterioase și cu o
luptă locală pentru putere ai cărei protagoniști nu fac altceva decît să
mănînce pînă dau pe dinafară, să bea pînă nu mai știu de ei și să se împreuneze, fără să se
împiedice în diferențele de sex.
Supraveghetorul e un amestec de fantastic și de
parodiere cu talent a romanelor noastre daciste serioase și a superproducțiilor
cinematografice autohtone, cu mitologizarea lor inventată. Sînt convins că
dacomanii noștri îl vor pune la zid pe Șerban Tomșa pentru ceea ce a scris în Supraveghetorul. Dar cred că
micul său roman, care ar fi trebuit publicat într-o carte de sine stătătoare,
va avea un destin strălucit, printre cititorii normali la cap.
