Acoperişul şi grinzile poveştii

           1.Ce părere aveti despre faptul că principiul de studiu cronologic al literaturii române este rezervat, în ciclul liceal, doar claselor a XI-a și a XII-a? Credeți că este suficient timpul alocat? Credeți că, în acest context, este sacrificată literatura română veche?

   Întrebările dumneavoastră sunt interesante, dar sunt şi alte aspecte care ar fi putut fi vizate: rolul manualelor, selecţia textelor, nivelul de dificultate al noţiunilor de limbă etc. Poate că manualele ar trebui să fie diversificate în funcţie de profilul liceului. Poţi introduce literatura română veche la clasele cu profil filologic, dar nu le-o poţi vârî pe gât celor care studiază matematica şi informatica. Elevul n-are maturitatea necesară pentru a gusta rafinamentul textelor vechi. Ce zic eu, chiar şi limbajul lui Creangă, atât de expresiv, depăşeşte orizontul gustului estetic al copiilor. Timpul alocat este, în mod evident şi la toate nivelurile, insuficient pentru studierea temeinică a literaturii române. Însă la clasa a V-a s-a scos o oră. Factorii responsabil sunt superficiali, ca să nu zic altfel. La o întrunire cu profesorii de specialitate, după o pledoarie convingătoare a unui dascăl, o inspectoare amatoare a întrebat cu semeţie: ,,Şi ce mare brânză faci într-o oră?” Aş întreba şi eu: ce mare lucru poţi face în patru ore pe săptămână, în condiţiile în care programele rămân încărcate?

          2. Ce credeți despre renunțarea la studiul monografic al autorilor în favoarea structurării programei pe genuri și specii literare?

     În materie de programe sunt de părere că o cale de mijloc ar fi benefică. Manualele din urmă cu 30-40 de ani prezentau o structură uşor de recunoscut: prezentarea autorului şi a operei sale, un text reprezentativ, analiza textului. Acum noţiunile literare sunt prezentate urmând o hartă pe care autorul manualului şi-o face în prealabil. La nivel gimnazial, manualele de dinainte de ’89 erau foarte slabe. Erau diferenţiate pe literatură şi gramatică. Textele literare erau substanţiale, dar pline de violenţă şi având o tematică sinistră: drame sângeroase, morţi, asasinate. Întrebările de la sfârşitul textului erau puerile, cum sunt şi acum. Sunt texte care au supravieţuit în manuale peste o jumătate de secol: Mioriţa, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Baltagul, O scrisoare pierdută. Autorii preiau cu seninătate texte din manuale străvechi. Am cunoscut un bun profesor care a deplâns, până la dispariţia sa fizică, eliminarea din manuale a povestirii Puiul de Brătescu-Voineşti. O primă tentativă de înnoire s-a produs în anii ’80, când au fost realizate două foarte bune manuale de limba şi literatura română. Literatura şi gramatica erau reunite după o metodă timidă, dar notabilă. În fine, au apărut manualele alternative. La liceu oferta este generoasă, dar şi la gimnaziu sunt edituri care au prezentat manuale excelente. Unii autori au înţeles însă că trebuie să pună în cărţi tot ce ştiu ei. Selecţia textelor a rămas o problemă permanentă, nerezolvată satisfăcător nici până azi.Multe însă sunt slabe, iar noile posibilităţi grafice de a prezenta textele şi noţiunile a dus la un iureş năucitor de exerciţii, dezorientându-i pe elevi. În ciclul gimnazial, noile programe şi manuale de limba şi literatura română sunt dezarticulate şi lipsite de orizont. Cunosc profesori care nu folosesc deloc manualele şi utilizează doar auxiliare şi culegeri de exerciţii şi probleme.

        3. Care credeți că este impactul reducerii criticii literare din manualele școlare?  Dar al studiului în bibliotecă vizând conceperea de fișe de lectură?

         Lipsa reperelor critice este un defect al manualelor, chiar dacă unii elevi au     tendinţa de a învăţa analizele şi de a ignora operele. Lectura criticii poate debloca nevăzute zăvoare mentale care distorsionează receptarea unui text. Critica literară este absolut indispensabilă în predarea literaturii române. Iar studiul în bibliotecă ar trebui să fie obligatoriu, cu fişele de rigoare. Nu e de imaginat ideea de studiu fără utilizarea bibliotecii. Nu sunt pentru constrângeri, dar sunt convins că fiecărui elev ar trebui să i se prezinte o bibliografie obligatorie.

          4. Mai vizează programa școlară studiul literaturii române conform criteriului de valoare estetică?

         În manualele de liceu, într-o mare măsură este respectată valoarea estetică. Dar aceasta este o întrebare care comportă numeroase dificultăţi, în condiţiile în care noţiunea de valoare estetică a devenit, în opinia mea, o noţiune lipsită în bună parte, azi, de conţinut. În orice caz, chiar dacă este lăsată deoparte latura estetică, manualele merg pe ideea că trebuie să fie studiaţi autorii cei mai cunoscuţi. La nivel primar şi gimnazial, literatura se predă lamentabil. Într-un manual de limba şi literatura română pentru clasa a IV-a, elaborat de cinci autori, găsim şi o frumoasă poezie de Nichita Stănescu, Povestea: ,,Povestea e o casă şi ea/cu acoperiş, sub nea,/de ţigle ori de şindrilă/bătute de moş Păsărilă." Întrebări pentru copii: ,,Care ar fi acoperişul poveştii? Dar grinzile?" Am putea continua: ,,Care e dormitorul? Dar baia?"

   Valoarea este înlocuită cu notorietatea. Îi las la o parte pe cei care au găsit o metodă simplă de înnoire a textelor: îi introduc în manuale pe  prieteni ori pe colegii de studiu. Se vede limpede că unele texte sunt scrise la solicitarea celui care face manualul.

          5. Observați scăderea interesului față de autorii canonici în conceperea programelor școlare?

   Există şi tendinţa de a-i trece cu vederea pe unii dintre scriitorii clasici, socotiţi perimaţi, dar în general sunt respectate listele canonice.  După cum spuneam, alegerea textelor nu este totdeauna cea mai potrivită. Ilustrarea curentelor literare – de exemplu, tradiţionalismul, neomodernismul - se face nu prin cele mai bune texte.

     6. Credeți că programele școlare actuale care vizează studiul literaturii române au în vedere  formarea unui sentiment național? Mai este el necesar astăzi?

       Sentimentul naţional a fost devalorizat prin exacerbare înainte de 89, când era principala temă a manualelor de română din ciclul gimnazial. De altfel, prezentat tematic, în toată nuditatea sa, acest sentiment ar fi promovat în mod nepotrivit şi devine neatractiv pentru copii. Când valoarea estetică e nulă - a se vedea textul lui Alecsandri dintr-un manual de clasa a a VII-a -, sentimentul cu pricina este compromis. Sentimentul naţional trebuie transmis doar prin mijloacele seducătoare ale literaturii de calitate. Până la urmă, a scrie cărţi bune, a-ţi face datoria la locul de muncă sau a învăţa reprezintă o modalitate de a fi patriot. Sentimentul naţional nu este un duh care pluteşte deasupra apelor literare. Când elevul descoperă că poeţii şi romancierii români sunt comparabili cu cei mai buni scriitori din literatura universală, apare sentimentul de mândrie naţională.