Când eram mic, am mers
cu ai mei o dată sau de două ori la niște cunoștințe din Însurăței, un orășel
fantomatic din Brăila, aruncat pe malul drept al râului Călmățui.
Casa lor era situată
pe o uliță care dădea spre căminul cultural, o ruină neoromânească împrejmuită
de un imaș ce servea și ca teren de fotbal. Iar în apropiere se afla ferma de
porci, cu o drezină ruginită care circula între cocini. Și multe drumeaguri răsfirate
printr-o zonă împădurită ce ascundea un luminiș sordid. Acolo trona o cocioabă
părăsită cu pereții plini de omizi vara, era o colcăială care îmi dădea
frisoane. Și circulau multe legende de groază prin împrejurimi. Una dintre
povești – auzită din gura unui țigănuș – zicea așa: că din livadă, noaptea,
venea în sat un paznic descăpățânat ca să hrănească niște draci pe care îi
ținea priponiți în adâncul păduricii, mult dincolo de Casa cu Omizi. Și dacă îi
ieșea în cale vreun copil, îl ciopârțea cu săpăliga și-l dădea de mâncare
demonilor. Țin minte că întreaga noapte am stat terorizat la fereastră,
așteptând să-i văd felinarul clipocind printre stinghiile gardului.
Romanul este montat din
monologurile unor personaje care populează un teritoriu dezolant din sudul
României (Giurgiu), înecat în sărăcie, violență și singurătate, într-o gheenă a
paseismului. Cârciumarul Mexicanu, Lenin cel Mic, Lenin cel Mare, bătrânul
Mărtac, Roza, poștașul Alucutare, avocatul Edgar, fostul profesor Vânătoru,
bătrâna Boarța, moștenitorul Ștefan Craiu, Eta, Sârbu, Valiman sunt doar
câțiva/câteva dintre faliții/falitele captivi/captive într-un purgatoriu rural
în care trecutul CAP-urilor, prezentul călărit de baroni locali și anii demenți
ai tranziției postcomuniste se amestecă într-un vid temporal. Un vid îmblânzit
cu beții porcești și mitomanie sexuală.
Șerban Tomșa este un
excelent investigator al vicleniei, iar în „Casa noastră cea de toate zilele”
dă un tur de forță.
Pătrundem subit într-o
lume în descompunere și fără ieșiri, sub asediul continuu al ratării. Cârciuma,
simbol ancestral al flecăritului, este un birou de traficat mituri. În jurul
păhărelului cu băutură care urcă spre gură gravitează, ca deșeurile cosmice,
marile povești și marile nostalgii. Fiecare personaj ține cu dinții de câte o
legendă personală de care depinde, într-un fel, întregul sens al vieții lui.
Iar înfățișările diavolului zburdă prin visurile localnicilor, țesând coșmaruri
dintre cele mai perplexe.
Fiecare istorisire
poate fi citită și ca o scrisoare ascunsă sub pernă pe patul morții. Iar
morții, morții din cimitire au și ei povești de spus, glume de făcut, furii de
transmis și își amestecă memoriile cu cei vii într-atât de mult, încât ai
senzația uneori că nu mai poți deosebi cele două lumi, că asiști la hibridarea
lor socială într-o transparență comună.
În „matematica”
violenței comunale, animalele sunt ciuca bătăilor, bureți care absorb
frustrările stăpânilor. Câinii acestor pământuri pustii se perindă printre
oameni ca niște ambasadori ai milosteniei.
Dacă, de pildă, în
proza lui Ștefan Bănulescu, pe care Șerban Tomșa știu că îl admiră,
efervescența epicului schimbă constant zonele geografice din arealul danubian,
dintr-un tic insațiabil de road novel, în narațiunile lui Tomșa se
petrece opusul – un efect turbionar de claustrare; există un sentiment apăsător
de captivitate a locului, de blestem topografic, ca și când fiecare unitate
geografică ascunde contururile unei insule penitenciare.
În montajul
narațiunilor, cele mai multe dintre istorioare se termină cu un sunet, o
onomatopee, laitmotiv folosit fie ca formulă conclusivă de basm (gen Și-am
încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa), fie ca o incantație audio
pentru a potența emanațiile tribale ale mărturiilor.
Creionând pe marginea
urgențelor zilei, într-un stil ce mustește de oralitate sudică, Șerban Tomșa
obține în romanul său, în primul rând, o mică și unică enciclopedie a
singurătății; iar în al doilea rând, o cronică tulburătoare, pe alocuri
cumplită, a ghetoizării politice din provincie (asemănătoare izbitor cu modelul
PSD) și a șocului demografic.
Fidel moștenirii
nouăzeciste a romanului realist, dar pe filon mistic, Șerban Tomșa, un mohican
al discreției absolute, se distinge radical în postura unui romancier cu
instincte distopice dintre cele mai subtile. Și asta merită un semn de
exclamare.
Cât privește
frumusețea codificată a caselor, va trebui să o descoperiți singuri, este o
aventură sută la sută privată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu