Bojdeuca

 

Şerban Tomşa

 

Bojdeuca

 

Decorul se schimbă. Stau acum într-o bojdeucă formată dintr-o singură cameră și acoperită cu carton gudronat. Era făcută din pământ lipit între niște lanți. Aș putea să o desenez, minusculă, cu o prispă sprijinită pe câțiva pari. Mie mi se părea însă un adevărat conac. Toate erau mici în curtea aceea: un soc, un dud pitic și doi pruni. Doar un salcâm se înălța mai mult către cer, cu frunzele scuturate de aripile uliilor păsărari care dădeau târcoale pe sus, speriind găinile și în special cloștile cu pui. Într-o zi, prietenul Ion Momoc a venit la mine cu o rândunică pe care o mutilase. O prinsese în cuibul ei și îi jumulise penele, așa că biata pasăre nu mai putea zbura. I-a dat drumul în curtea mea și tentativele păsării de a-și lua zborul îmi inspirau o milă intensă. Stăteam pe lutul uscat al prispei și mă simțeam neputincios. Brusc, ca de nicăieri, pisica mea a țâșnit către rândunică, a înhățat-o și a dispărut în bălăriile din fundul grădinii. (Peste mulți ani aveam să mai scap câte o pasăre din gura blândelor mele pisici. Dar atunci n-am putut face nimic.) Mama nu se înțelegea cu bunicul, așa că a ales să-și construiască un fel de bordei pe un loc lăsat de părinții ei, decedați când ea avea doar trei ani. Curtea avea niște mărăcini în loc de gard și de la primărie primea somații să văruiască scaieții aceia, plini de ghimpi. Apoi, tata a făcut un gard de uluci. În curte erau un salcâm, un dud alb, un soc și vreo doi pruni. Tata muncea la oraș, mama se ducea la muncă și rămâneam închis în spațiul acela toată ziua. Asta se întâmpla vara. Iarna mergeam în vizită la o vecină, pentru a economisi rumegușul pe care îl foloseam în loc de lemne. Iarna mă înfofoleam și plecam la săniuș, împreună cu prietenul meu Ion Momoc. Ne dădeam cu săniile pe șosea ori mergeam pe lacurile înghețate din spatele conacului boieresc. Unul se numea Lacul Briții. Pesemne că, printre moșieri, fusese o doamnă sau o fată numită Brita. Nu simțeam nici frig, nici foame. Mă întorceam seara acasă și cădeam într-un somn adânc, de multe ori fără să mai apuc să mănânc. Uneori făceam cu Ion câte un om de zăpadă chiar în fața porții. Curtea era mai jos decât șoseaua pe care nu trecea nicio mașină, așa că aruncam o găleată de apă pe podișca înclinată și făceam un derdeluș ca de sticlă. Când veneau popa și dascălul cu botezul, îi vedeam pe fereastră în capul podiștii, apoi se prăvăleau amândoi grămadă până în gard, cu coșnița plină de împărțituri peste ei. Părintele Ruse era însă un om bun și nu-mi reproșa niciodată nimic. Ba chiar îmi dădea mie bănuțul de metal pe care i-l întindea mama. Era un bărbat gras, cu cearcăne la ochi, pe care toată lumea îl respecta. Pentru toată lumea, el era o figură luminoasă și influența pozitiv morala comunității. Se numea Ruse Ionescu și l-am făcut personaj, cu numele său real, în „Casa noastră cea de toate zilele”. Vara, mama se ducea la muncă și rămâneam singur acasă. Hrăneam porcul și cele câteva găini, apoi mă urcam în dud. Petreceam toată ziua singur, închis în curte. În față era o tânără de o seamă cu mama, care trăia cu un tip gras și roșu. Era un bărbat care putea să mănânce un porc în câteva zile. Când trăia, sforăia de se speriau trecătorii și iuțeau pasul. Dimineața ne trezeam amândoi la ora zece și deschideam în același timp ușile. Mă întreba totdeauna cât era ceasul. Tata lucra pe un șantier, venea sâmbăta și aducea diferite lucruri pe care ceilalți vecini nu le aveau, cu toate că locuiau în case mari: ceas deșteptător, autosifon și jucării pentru mine. Ahtiat după jucării era și omul mai în vârstă din spatele casei noastre, unchiul Stan. Avea tot felul de lanterne și sfârleze, iar în odaia în care nu locuia pusese un imens iepure împăiat. Iarna ne chema pe la el și fierbea țuică. Era atât de slabă, că îmi turna și mie și mi se părea că e ceai. Făcuse tot războiul, dar nu omorâse pe nimeni. Comandantul îl înjura și îl trimitea să culeagă morții și răniții. La trageri nu nimerea ținta. ─ Ai trimis gloanțele în pizda mă-tii! Ai ochit luna și ai merita să te trimit în fața plutonului de execuție, ca pe un trădător. Trecuse Donul pe gheață, dar aceasta s-a rupt și a scăpat în apă. Tot rupând marginea gheții, a ajuns pe malul celălalt. A mers ud prin ger zile întregi până când a ajuns în casa unui rus. Când rusoaica i-a tras bocancii din picioare, i s-au descărnat degetele. Carnea degerată rămăsese în ciorapi. Lângă case cultiva niște tigve. Am furat una, dar mama m-a bătut și m-a pus să o pun la loc, ceea ce am făcut cu mare rușine. Făcând șanț în fața curții, mama a găsit niște nasturi galbeni cu un blazon pe partea exterioară. Unchiul Stan i-a luat să-i cerceteze și abia peste patruzeci de ani mi-am dat seama că nasturii aceia puteau fi de aur. Într-o vară a fost cât pe ce să mă mănânce porcul. Înfometat, m-a pus jos și a încercat să-mi spargă burta cu dinții. Am scăpat cu greu, rostogolindu-mă disperat într-o parte. O primă imagine este o plimbare pe o tricicletă a cărei șa a cedat brusc sub mine. În 1965, un coleg de joacă m-a chemat la gard și mi-a zis: ─ A murit Gheorghe Dej. SPAȚII CULTURALE nr. 77, iulie/august 2021 17 Aveam doar câțiva colegi de joacă: Ion Momoc, Ion al lui Chialalau, Leana, Tudor al lui Cucu. Prietenul de care nu mă despărțeam niciodată era Momoc, care îmi era și coleg de clasă, la școală. Era un tip care nu asculta de nimeni. Nu știa ce era teama. Fura cireșe de la învățătorul Pescaru (personajul Vânătoru din „Casa noastră cea de toate zilele”), intra în pepenăria unuia și ieșea cu doi pepeni sub braț ─ Și dacă te-ar fi văzut cineva, mă? ─ Aș fi spus că i-am cumpărat și mă căram repede de acolo. Fuma și făcuse bronșită, iar la fotbal și la bătaie era primul. Era stângaci și avea un dribling năucitor. Într-un rând ne jucam la el în grădină și am văzut niște excremente ieșite dintr-un maț gros. ─ Aici s-a căcat tuțu. Mănâncă două pâini o dată și vine în fiecare seară cu geanta plină de bani. Momoc n-o știa de frică pe maică-sa, dar tatăl lui era foarte autoritar. Organiza adevărate ședințe de judecată. Într-o zi, Momoc sărise gardul la un vecin să fure prune și și-a agățat cămașa în pârleaz. Când a venit taică-său, seara, ne-a luat pe amândoi și ne-a dus în bucătăria de vară. Tatăl lui Momoc stătea pe un scaun, Momoc era în picioare în fața lui, iar de o parte și de alta, tot în picioare, ne aflam eu și mama lui Momoc. Judecătorul încuiase ușa care dădea afară, dar fereastra era deschisă. Tatăl lui Momoc avea în mână un băț de corn. ─ E, acu să-mi spui tu mie cum ți-ai rupt cămașa. ─ De, măi tuțule, mergeam pe o potecă și am auzit pârrrr! Când m-am uitat, se rupsese cămașa. ─ Fire-ar sămânța ta a dracu, mai ești și mincinos! striga tatăl. Și începea să-l croiască aprig cu ciomagul. Călăul dădea până obosea, dar mai multă bătaie încasam eu și mama lui Ion, fiindcă acesta din urmă sărea pe fereastră și tatăl își descărca furia pe noi. De atunci s-a mai întâmplat să-mi zică taică-său: ─ Vino, bă, să-ți arăt cum îl judec eu pe Ion. O luam la fugă și nu mă opream decât acasă. Petre Ion, zis al lui Chialalau, era un băiat timid pe care Momoc îl ademenea în curtea sa și îl punea să-i golească closetul ori îl supunea unor torturi greu de imaginat. Tudor al lui Cucu ne ducea să o spionăm pe mătușa lui, care făcea amor cu șeful de post. Unul dintre cei doi fii ai milițianului avea să facă o carieră politică considerabilă, dar va face și pușcărie. Încă din primii ani de viață am fost îngrozit de cruzimea cu care oamenii tratează animalele. Le-am socotit pe acestea din urmă niște copii lipsiți de apărare. Într-o iarnă, în drum spre școală, am trecut pe lângă curtea unui gospodar, unde mai mulți inși dădeau ocol unui cal, care sângera abundent. Sângele înroșea zăpada din care ieșeau aburi. Mi s-au muiat picioarele și nu am mai fost bun de nimic câteva zile. Și mai rău a fost când l-am văzut pe vecinul de peste drum, Moțodel, tăind un miel. Îl ținea între picioare și îl înjura, tăindu-i gâtul, în timp ce biata viețuitoare se zbătea să-și salveze viața. După ce omul i-a tăiat jugulara, bietul miel s-a muiat și a căzut la pământ. Ciobanul l-a mai înjurat o vreme înainte de a-l jupui. Tot așa erau omorâți iepurii. Se zbăteau o vreme, în înjurăturile casapului, apoi se muiau brusc și cădeau nemișcați. Omul cu cuțitul îl mai înjura o dată cu satisfacție și se apuca să-l jupoaie. Mai târziu am văzut un nemernic care tăia câini și își punea cuțitul între dinți în timp ce îi jupuia. M. avea grijă de oile oamenilor. Îi cășuna pe câte o oaie și o bătea până îi spărgea capul, apoi o tăia. Tot pe acest om l-am văzut cum a omorât un cățel. L-a luat de un picior și l-a lovit peste cap pe câine până i-a făcut capul o masă amorfă de oase și creier. Gospodăriile țăranilor nu aveau gard decât în partea dinspre șosea. Grădinile erau delimitate cu tufișuri de gard viu, cu mărăcini, corcoduși și salcâmi. În fiecare colț al satului, în fundul grădinilor, era câte un loc unde oamenii aruncau păsările sau animalele mici muribunde. În colțul grădinii mele, cineva aruncase doi căței fără ochi. Unul murise, celălalt a țipat vreo două săptămâni și, cu toate că nu era hrănit de nimeni, a continuat să crească până a murit. Cu cruzimea mă întâlneam și la școală. Învățătoarea ne bătea cu un ciomag de nu mai puteam deschide ușa cu mâinile umflate de atâta tăbăceală. Auzind de bătăile astea, încă înainte de a merge la școală, am făcut hepatită și o jumătate de an am lipsit de la masacrele zilnice. Pe urmă, de frică, am refuzat să mai merg la școală. Mama s-a dus și a vorbit cu învățătoarea. Cumpăra zilnic bomboane, eugenii, biscuiți și spirale cu cremă, le dădea învățătoarei, iar aceasta mi le oferea ca fiind din partea ei. În timp ce îi bătea pe ceilalți, mie îmi surâdea cu dulceață. Când se suna de pauză, mă chema la ea și îmi umplea brațele cu dulciuri. ─ Îți dau și mâine bunătăți, dacă vii la școală. Într-o zi, Momoc m-a întrebat: ─ De unde ai, bă, alea? ─ Mi le-a dat tovarășa învățătoare, am răspuns eu bucuros. ─ Bă, a dracu cu căpățâna ei, mie de ce nu-mi dă, bă, bunătăți? Acasă, mama mă bătea din orice. Mi-a spart ochelarii și lentila înlocuită mi-a afectat ochiul stând: cu ochiul liber, văd stelele ca pe niște cuie. În drum spre școală trebuia să trec prin mai multe încercări, precum Harap-Alb. Eram cu Momoc. Mai întâi intram pe o uliță unde ne aștepta gâscanul pădurarului Manole. Ne apuca de picioare și trebuia să fugim cât ne țineau picioarele. Ieșeam la strada mare și din curte ne pândea un băiat roșcovan care țâșnea pe poartă, ne dădea câțiva pumni și se refugia în curte. Când ajungeam la primărie, ne reuneam cu un alt grup de băieți. Intram pe strada pe care se afla școala. Unde sunt acum cabinetele medicale era o școală primară. Acolo ne aștepta viitorul cântăreț de muzică lăutărească, Costică Boieru. Reuniți îi făceam față și chiar îl puneam pe fugă, cu toate că era mai înalt decât noi. În fine, ajungeam la școală și acolo ne aștepta SPAȚII CULTURALE nr. 77, iulie/august 2021 18 cu indicatorul în mână profesorul Ion Angelescu. Avea studii de învățător, făcuse Școala Normală, dar obținuse o adeverință că poate funcționa ca profesor. Nu scria nimic pe tablă. Orele se desfășurau după același tipic. Întâi îi bătea bine pe cei care ieșiseră din bănci. Folosea palma, pumnul, cureaua, rigla (ne pocnea peste obraji de se lipea de piele!) și ciomagul. Răsucea și dumica urechile copiilor până dădea sângele. Unii băieți nu puteau sta jos, fiindcă aveau fundul umflat de la loviturile de ciomag ale dirigintelui. Punea o întrebare, apoi ne spunea: ─ Cine nu știe să iasă afară din bancă. Unii ieșeau și se aliniau la perete. Dascălul începea să-i verifice pe cei din bănci. O lua de la cel mai slab la cel mai bun. Cum eram printre ultimii doi pe care îi ridica în picioare, uneori deduceam răspunsul din bâlbâielile celorlalți. Cei care se încurcau sau nu știau răspunsul standard erau aliniați la ușă. Începea măcelul. Cei care ieșiseră de bunăvoie primeau o porție de bătaie, iar ceilalți două. Urma altă întrebare. Și tot așa. Erau băieți care mâncau zilnic zece bătăi. În pauze îi cunoșteam pe cei care avuseseră româna sau istoria. Aveau fețele aprinse și umflate de lovituri, iar urechile le atârnau zdrențuite. Mai era un profesor de română, Silviu Nodiș, dar noi nu făceam cu el decât desenul. Era un ardelean onest și informat. Cei mai buni profesori erau Maria Lazăr, care preda biologia, și Octavian Muscalu, cu care făceam matematica. Doamna Lazăr asculta trei elevi, îi nota, pe urmă ne făcea o schemă pe tablă cu lecția nouă, ne explica noțiunile și toată lumea asimila din clasă noile cunoștințe. Ultimul sfert de oră îl păstra pentru a ne povesti din literatura universală. Ne istorisea, de pildă, „Mizerabilii” lui Victor Hugo. ─ Unde am rămas? ne întreba. ─ Am rămas când îl pândea Javert pe Jean Valjean la podul ăla, săream noi, entuziasmați. Ea, doamna Maria Lazăr, este cea care a aprins în mine dragostea de literatură și îi mulțumesc. Spunea totdeauna că sunt cel mai bun elev al școlii. Poate vede ce scriu, deși este de multă vreme printre îngeri. Consider că există, pentru fiecare dintre noi, o carte care ne deschide ușa către magia literaturii. Nu mai este niciun secret că astăzi se citește din ce în ce mai puțin. În liceu, toți colegii aveau în ghiozdane, pe lângă manuale, și cărți pe care le citeau cu plăcere, în pauze sau în orele de la care absentau profesorii. Știu un băiat - ajuns acum căpitan de vas – care chiulea de la ore pentru a-l citi pe Dostoievski. Pe vremea aceea citeam pe Faulkner și fiecare dintre noi era foarte mândru de alegerea făcută. Ne întâlneam pentru a discuta pe marginea cărților citite, polemizam, ne certam violent, ne ironizam, eram de acord în unele privințe, râdeam, ne bucuram de propriile idei și de ale celuilalt. Astăzi, elevii nu mai citesc aproape deloc. Cei mai buni nu au timp din pricina programelor foarte încărcate, iar ceilalți… „De câte ori iau o carte în mână, îmi spune un băiețel cu moțul blond, n-apuc să citesc zece rânduri, că m-apucă așa, o plictiseală… Sau adorm.” Le explic că trebuie să găsească opera care să le deschidă ochii asupra frumuseții literaturii, să le stârnească interesul pentru lectură. Și le-am spus că, în cazul meu, cartea care m-a fermecat a fost „Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain. În mintea mea, lecturile sunt legate de locuri si timpuri precis conturate. Am citit „Tom Sawyer” sub un prun bătrân, același sub care așteptam, în primii ani de viață, să-mi pice bomboane și bucățele de zahăr din crengile lui. Mama voia să stau liniștit și venea din când în când din grădină să-mi arunce, printre ramurile copacului, dulciuri. Credeam sincer că pomul mi le oferea, dar numai dacă eram cuminte și nu mă dezlipeam de trunchiul lui. Pe vremea aceea încă nu știam să privesc cerul, dar eram fascinat de copaci, de tufele de zmeură, de imensitatea câmpiei și de iazurile din curțile unor țărani. Dacă găseam o carte care îmi plăcea, nu mă grăbeam să o termin, până când nu găseam alta care mi se părea frumoasă. Nu părăseam spațiul ocrotitor al uneia până nu aveam posibilitatea de a intra în lumea celeilalte. Cărțile mă ocroteau! Am început să citesc „Frații Jderi” într-o dimineață de Crăciun, când sarmalele sfârâiau pe plita încinsă, mirosind ispititor. Era o ediție scumpă, legată în piele roșie și apărută sub supravegherea autorului. Am parcurs trilogia lui Faulkner într-o vară, la umbra unor plopi și sălcii dintr-un zăvoi aflat în fundul grădinii și am făcut cunoștință cu opera lui Dino Buzzati în cimitir, printre crini, stânjenei, tufe de liliac și fragi sălbatici. În preumblările mele prin grădinile sălbăticite ale sătenilor, umbrite de salcâmi seculari și corcoduși uriași, am descoperit, într-o zi, o poiană acoperită cu iarbă de un verde intens și cu flori albastre, puternic mirositoare. Abia peste treizeci de ani, când locul acela dispăruse cu totul, mi-am dat seama că erau flori de lavandă! Era o adevărată junglă cu salcâmi și corcoduși. Printre crengile corcodușilor și tufele de gard viu am văzut într-o zi cum licăre o poiană albastră. Luminișul era plin de cioburi de sticlă colorată și de pietre ascuțite, ascunse de iarba verde și grasă. Spre ochiul albastru al cerului, ivit printre vârfurile arborilor, se întindeau flori violete de lavandă. Erau peste tot și miresmele făceau ca aerul să pară un ulei greu, adormitor. Îmi plăcea să mă întind printre flori și să urmăresc albinele și fluturii cu desene uimitoare pe aripi. Unii veneau și se așezau pe părul meu, de culoarea miezului de dovleac. Descoperisem fluturii când bătrânul învățător, cu figura desfigurată de furie, ne-a ordonat să prindem fiecare câte o sută de fluturi. „Omizile mi-au mâncat livada” a mai urlat o dată fiorosul moșneag și ne-a aruncat o privire încărcată de ură. După-amiază, copiii, femeile și bunicii au început vânătoarea, care cu ce putea. Dădeau cu pălăriile, cu măturile, cu ciomegele, cu șepcile, cu basmalele. Și fugeau ca apucații chiar și cei care SPAȚII CULTURALE nr. 77, iulie/august 2021 19 trecuseră de optzeci de ani. Voiau să facă norma ordonată de dascăl. Mă duceam zilnic în luminișul acela, mă întindeam pe iarbă și începeam să citesc. Exploram lumea „Cireșarilor”. Singurul meu prieten de joacă era intrigat că nu mai eram de găsit. Mii de fluturi albi și colorați se așezau pe flori, pe iarbă și chiar pe fața mea. Atâția fluturi n-am mai văzut decât peste mulți ani, în primul an de apostolat, când aceștia intrau în roiuri infinite, în vârtejuri ireale, prin ferestrele sălilor de clasă, unde mureau în grămezi mari, după ce se zbăteau o vreme. Pomii erau asediați de viscolul lor și atunci, văzând aievea, în mijlocul pomilor ninși, doi cerbi – unul era rănit și de unde or fi apărut nici astăzi nu-mi dau seama - n-am mai fost sigur dacă mă plimb prin curtea unei școli sau mă mișc între filele unei cărți. Mă simțeam împăcat și singurătatea mi se părea o binecuvântare. Până într-o zi, când un tovarăș de joacă m-a zărit prin spărtura unui gard viu. Pradă unui impuls de neînțeles, a năvălit în paradisul meu cu lavandă. Uluit și derutat, a început să omoare fluturii și să calce florile în picioare. A tot făcut asta până când o albină l-a înțepat în obraz și el a luat-o la goană, urlând. Locul era devastat. Nu și-a mai revenit niciodată. Treceam și priveam ce mai rămăsese din lumea mea, tăinuită o vreme cu grijă. Dar nu mai era decât vântul, care se strecura printre ramuri, să mă spioneze. O secvență îmi stăruie îmi memorie. Mergeam pe lângă gard cu o tricicletă minusculă. M-am lăsat pe spate și șaua s-a rupt. Îmi mai amintesc cum noi, cei câțiva copii de acolo, mâncam zmeură și dude de la ciobanul cel hain. Dudele cădeau și pe bălegar și e posibil să fi făcut hepatită fiindcă fructele nu erau spălate. Țin minte cum le întreba mama pe asistentele de la Vadu-Lat: ─ De unde, doamnă, se ia microbul ăsta? ─ Nu se știe de unde! Nici doctorii nu știu. Iarna, în gura serii, făceam cu Momoc un om de zăpadă la poartă. Apoi aruncam apă pe podișca înclinată și făceam un ghețuș ca oglinda. Dimineața găseam totdeauna omul de zăpadă dărâmat. Într-un rând, m-am prefăcut că intru în casă și m-am pus la pândă. Ion a făcut cinzeci de metri către casa lui, apoi s-a întors și a dărâmat momâia de zăpadă. Am deschis poarta și l-am surprins în plină acțiune. A luat-o la fugă către casă. Dacă a doua zi veneau popa și dascălul cu botezul, mă veseleam strașnic. Îi vedeam pe cei doi în capătul podiștii, apoi se prăvăleau amândoi, grămadă, până în gard, cu coșul de colaci peste ei. Popa Ruse era un om blând și nu se supăra niciodată. Când mama îi dădea un bănuț pentru botez, el mi-l dădea mie și mă binecuvânta. Îmi mai amintesc cum în niște zile de primăvară, cu vânt puternic, citeam „Viața lui Alexandru Macedonski” de Adrian Marino. M-a marcat mult uciderea câinelui. Aveam un câine, Azorică, foarte inteligent. Când tata venea acasă și parcurgea cei zece kilometric care ne despart de localitatea Roata de Jos, se pomenea cu câinele că-i sărea în brațe. Doctorul veterinar însoțit de câțiva inși trecea din gospodărie în gospodărie, prindea câinii și le făcea injecții cu benzină în inimă. Îmi amintesc că ascunsesem câinele în grajdul unui vecin, împreună cu cățelușa acestuia. Când călăii au bătut în ușă, cățelușa a început să schelălăie. Au fost ucise amândouă patrupedele. L-au ținut pe Azorică, i-au făcut injecția și l-au eliberat. Animalul, cel mai bun prieten al meu, a mai fugit cincisprezece metri, apoi s-a prăbușit. Ucigașii au luat cadavrul și l-au aruncat într-o căruță plină de câini morți. Erau și două fete care se jucau cu noi. E ciudat că ne preocupa sexul încă de la opt ani. Fetele se lăsau pătrunse de băieții mai mari, dar eu fusesem instruit de mama să nu fac așa ceva, fiindcă fetele rămân gravide. Ele se întindeau pe pământ, băieții le desfăceau picioarele și peste puțin se auzeau tânguiri de copil ars cu ceva, în timp ce băieții dădeau din fund și le acopereau fetelor gura cu mâna. ─ Auuuu! Auuuu! 

(Fragment din „Amintirile unui optzecist întârziat”)

În revista Spaţii culturale, nr. 77