Soarele unui nou început

Lumină lichidă inundând recipientul zilei şi înecând murmurul sevei din ramuri. Muguri leneşi, adormiţi. Ochi mijiţi. Pe vremuri, naiv, îi întrebam pe asiatici de ce au ochii migdalaţi. Din cauza soarelui, răspundeau ei. Acolo, la noi, în Asia, rareori sunt nori pe cer. Numai lumină. În liceu, stăteam cu chirie, în Militari, într-o cameră fără nicio fereastră. Aveam cursuri până la opt seara. Ajungeam acasă pe la nouă, beam nişte lapte şi mă apucam de teme. Terminam în zori, când începeam să-l citesc pe Faulkner. Eram palid, aveam faţa albiciosă, ca o perdea scrobită. Mă culcam pe la cinci dimineaţa. Când mă trezeam şi o luam către liceu, mă orbea soarele, ca şi acum. Ca pe omul din subterană al lui Dostoievski. Dintre nopţile vieţii mele, mai multe am vegheat, decât am dormit. Le-am pierdut, ar spune un burtă-verde. Dar să dormi nu înseamnă o pierdere şi mai îngrozitoare ? Poate că, într-un fel, ratăm tot ce avem mai valoros în noi. În toate felurile. Tot farmecul este să ne risipim cât mai frumos. Să vezi numai începutul tuturor lucrurilor. Nu şi sfârşitul. Leonardo da Vinci a ştiut-o. A terminat puţine din câte a început. Să termini ceva înseamnă de multe ori dezamăgire. O prefigurare a morţii. Sau poate că nu.