Rămăsesem cu povestea când câinele a urlat, a sărit gardul şi a plecat după fraţii săi vagabonzi.
După asta a revenit şi am continuat să-i dau mâncare în grădină. Într-o noapte a urlat rău, i-a speriat pe vecini, iar dimineaţa am găsit roşiile din solar distruse în proporţie de 30 %. Toată lumea era pornită împotriva lui, deşi s-ar fi putut ca dulăul meu să nu fi avut nicio vină. Urletul său este un mod arhaic de comunicare. Dar am respectat, cu strângere de inimă, hotărârea luată de ceilalţi de a nu-l mai hrăni. Cei din jurul meu l-au alungat şi mai venea prin grădină numai când mă duceam eu acolo. La început era bucuros că mă vede, apoi, observând indiferenţa mea, se apropia tot mai rar şi mă urmărea cu tristeţe, de după nişte tufe mari, de lăptuci sălbatice. Într-o după-amiază m-am uitat la el şi am văzut că era numai piele şi os şi nu se putea ţine pe picioare de slăbiciune. Am avut îngrozitoarea revelaţie că nimeni nu i-a dat de mâncare în toată lunga perioadă de mazilire. Mi-au dat lacrimile şi am reînceput să-i dau să mănânce. Încet-încet şi-a revenit. Într-o noapte de iulie, alţi câini mi-au distrus varza. I-am luat apărarea, arătând că de când l-am reprimit, el stă liniştit la poarta grădinii. Au venit căldurile, iar câinele meu a început să se culce pe cărările de ardei prospăt udate. Mi-a rupt cele mai frumoase fire, două zile la rând. Din nou supărare şi ameninţări cu expulzarea. Şi atunci l-am băgat în curte, unde se simte foarte bine. Se joacă mai mereu cu Paşa şi nu dă semne că ar vrea să mai plece. L-am botezat Lupan.
Acum îl tratez pe Lupan cu Doxiciclină, fiindcă este răcit.
P. S. Când i-am povestit lui Teodor Dună despre Lupan, mi s-a părut că citesc, în ochii poetului, licărul neîncrederii. Era prea mult să mai adopt un câine, după ce făcusem acelaşi lucru cu Paşa. Sper să i-l pot arăta cândva talentatului meu confrate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu