Stan V.
Cristea este autorul unei opere impresionante. În ultima vreme ritmul
aparițiilor editoriale semnate de Stan V. Cristea a devenit amețitor, cu toate
că fiecare lucrare concepută de el presupune mii de ore petrecute prin
biblioteci. După monumentalele volume Constantin
Noica. Repere biobliografice, ediția a doua revăzută și adăugită, BCR
Editorial, 2011 și Marin Preda. Repere Biobibliografice, RCR Editorial, București
2012, neobositul cărturar revine în actualitate
cu o foarte frumoasă și utilă carte de istorie literară : Fotografii la periscop, Editura
Aius PrintEd, Craiova, 2013. Dincolo de efortul supraomenesc pe care
asemenea exegeze îl presupun – numai studiul despre Radu Grămăticul are douăsprezece
pagini de note bibliografice! - , dincolo de caracterul exhaustiv al studiilor sale, este profund
tulburătoare atitudinea lui Stan V. Cristea în fața obiectului muncii sale.
Cercetătorul are smerenia unui călugăr care adduce îndreptări unor texte sacre
și restaurează frescele milenare ale unui templu, în cultul unui Adevăr urmărit
cu inepuizabilă perseverență. Cultura, în general, și literatura, în special,
reprezintă pentru Stan V. Cristea o oglindă în care putem privi veșnicia. Respectul lui Stan V. Cristea se manifestă
față de întreaga noastră literatură, dar
patosul său capătă accente speciale atunci când ia în discuție aspecte legate
de topos-ul său de suflet,
Teleormanul. Tot ce are atingere cu această lume este evidențiat, inventariat și pus, cu grijă
de trezorier, într-un neprețuit tezaur.
Am spus-o și cu alt prilej : nicicând o altă personalitate n-a adus servicii
culturale zonei geografice în care s-a născut, așa cum face Stan V. Cristea cu
Teleormanul său drag.
Cartea are trei secțiuni : Studii și articole – de departe cel mai
substanțial -, Documente și mărturii
și Facsimile și fotografii. Prima
parte conține studii solide, de anvergură, cu idei interesante și cu informații
care ne schimbă uneori fundamental perspectiva asupra unor opere. Documente
și mărturii prezintă, după cum arată și titlul, date și precizări în
legătură cu aspecte ale vieții și operei unor scriitori români. În fine, Facsimile și fotografii e alcătuită din
imaginile documentelor invocate în textele anterioare. În Radu
Grămăticul. Un cărturar la vremea lui sunt clarificate, cu răbdare și
eleganță intelectuală, problema originilor unui învățat român din Evul Mediu și
importanța operei acestuia. Stan V. Cristea
nu se pronunță niciodată hazardat într-o problemă și nu trage concluzii
decât după ce a scos la vedere toate înscrisurile, atuuri de necombătut în susținerea ipotezelor
sale de lucru. Când i se impune o ipostază polemică, istoricul literar
păstrează o notă de profundă civilizație : ” ”Despre obârșia sa ( a lui Radu Grămăticul – n. m. Ș. T. ) n-avem a ne mai pune vreo întrebare, încât
un demers întreprins de Ilie Gh. Diaconescu ( 1980), care vorbește despre el ca
fiind coborâtor ”poate de la Argeș, sau de la Târgoviște, cu alți pribegi pe
drumul mare de pământ, deschis prin codrii Vlășcii și Teleormanului și zăbovind
în preajma Rușilor de Vede”, ni se pare de-a dreptul de neînțeles.”( pag.
8) Argumentele lui Stan V. Cristea sunt
convingătoare și animate de o etică superioară. Concluziile sunt limpezi :” ”Radu Grămăticul este nu doar primul cărturar
teleormănean cunoscut, ci și unul dintre cărturarii români ai epocii în care au
trăit, un deschizător de drumuri pentru spiritualitatea Teleormanului, dar și un ziditor de trăinicie întru spiritualitatea
românească...” ( pag. 23) O flagrantă nedreptate făcută lui Anghel
Demetriescu este reparată în mod magistral de autor, în Grigore Gellianu. Un dosar care trebuie închis. În 1934, în Istoria literaturii românești contemporane, Nicolae Iorga îi
atribuie lui Anghel Demetriescu, în mod arbitrar,
un pseudonim sub care acesta ar fi publicat un atac la adresa lui Eminescu.
Eroarea a fost preluată, fără a fi verificată, de mai toți istoricii literari
de calibru : Perpessicius, G. Călinescu, E. Lovinescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu și Tudor
Vianu. După ce sunt trecute în revistă toate opiniile – de pildă, I. Hangiu
susține ideea că Grigore Gellianu este psedonimul lui Petre Grădișteanu -, Stan V. Cristea arată, cu dovezile pe masă,
că Grigore Gellianu a existat în realitate, fiind ”cap serv bunurilor și al conteciosului” la Eforia Spitalelor Civile,
figurând în Anuarul Bucureșcilor la o adresă precisă : Str. Scaune nr. 68. Cu ecouri considerabile
în opera sa ne apar legăturile lui Șt. O. Iosif cu Teleormanul. ( Șt. O. Iosif. ”Respirări” la Turnu Măgurele) Mai multe articole îi sunt dedicate, cu
devoțiune și mândrie familială, lui Gala Galaction, rectificând erori de
istorie literară. Cel mai lung dintre acestea are peste zece pagini de note. Finalul
textului este edificator : ” În acest
context, este momentul, poate, să o spunem răspicat că niciun alt scriitor n-a
dovedit un atașament mai mare față de județul Teleorman decât l-a arătat Gala Galaction,
care n-a scăpat niciun prilej ce i s-a ivit, întâmplător sau nu, de a reaminti că era născut aici, că
amintirile sale îl țineau aproape de aceste meleaguri și de oamenii săi...”
( pah. 93) Emoționantă este pledoaria
cercetătorului pentru înființarea unui Muzeu
Memorial Gala Galaction. Se vede bine cum instrumentele istoriei literare
sunt puse în slujba adevărurilor definitive, incontestabile. O altă
personalitate care ocupă constant un loc central în preocupările lui Stan V.
Cristea este Marin Preda. Ni se
precizează că ”debutul literar absolut” al prozatorului s-a produs la 20
ianuarie 1942, în revista ”Tinerețea”,
cu schița Nu spuneți adevărul, după
cum deja a arătat și Lucian Valea încă din 1980, în ”Steaua”. Sunt demontate cu acribie erorile celor care susțin că
Preda a debutat cu bucata Pârlitu,
în ”Timpul”. Alte precizări sunt binevenite :” Prima proză pe care Marin Preda a
trimis-o unei publicații este, însă, schița De capul ei, reținută de
revista Albatros încă din martie 1941, după cum se menționează la rubrica
”Poșta” : ”M. P. Scrieți mai explicit”. Reținem <<De capul ei>>”. În ediția următoare a revistei se conturează mai clar
perspectiva debutului :” M. PR. Reținem.” Schița De capul ei urma să apară, probabil,
în nr. 9 al revistei ( nr. 8 era în întregime dedicat Istoriei literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Cîălinescu), dar după nr. 7 din 15
iunie 1941, revista a fost interziă de Cenzură, așa că debutul lui Marin Preda
s-a amânat, probabil și prin tergiversarea inexplicabilă a lui Geo Dumitrescu.”
( pag. 126) Cert e că debutul din ”Tinerețea”
nu l-a mulțumit pe Marin Preda. Stan V. Cristea presupune că de vină ar fi
încurcăturile din șpalturi care făceau imposibilă lectura schiței ori dorința scriitorului de a-și fixa debutul în ”Timpul”, la rubrica ”Popasuri”. Se știe că Pârlitu a stârnit entuziasmul lui M. R.
Paraschivescu, marcând considerabil memoria prozatorului. Debutul publicistic al lui Preda a avut loc la
21 ianuarie 1942, în gazeta ”Sfarmă-piatră”,
cu o scurtă recenzie despre două plachete de versuri apărute atunci. În publicistica
de mare tiraj, Preda intră la 20 iunie 1951, cu reportajul În zilele secerișului, publicat în ”Contemporanul”. Pe 25 iunie 1949 răspunsese la o anchetă a revistei
”Flacăra”, ” Scriitorii și cititorii despre problemele criticii”. Deși condiția
de poet nu i s-a potrivit, lui Marin
Preda urma să-i apară poezia Întoarcerea
fiului rătăcit în caietul de poezie ”Sârmă
ghimpată”, alcătuit de Geo Dumitrescu, dar publicația este respinsă de
Cenzură, astfel încât poezia va fi tipărită de Sergiu Filerot în 1946, în
revista ”Lupta tineretului”. Este
unica poezie scrisă de Marin Preda, care începe să respire aerul marii
literaturii odată cu publicarea fragmentului de roman Întâia moarte a lui Anton Tudose, în ”Revista literară”, 27 aprilie 1947. În ”Gazeta literară”, la 11 august 1966, îi apare Martin Borman, piesă ”în 3 acte și 10 tablouri”, care a avut
premiera la 29 decembrie 196, dar nu s-a bucurat de succesul scontat. Debutul
în volum al lui Preda are atâtea hopuri și eșecuri, încât pare uimitoare
încrederea în sine a viitorului mare scriitor care nu dezarmează și își urmează
cu tenacitate destinul. Să mai amintim că primul fragment din Moromeții este publicat pe 10 februarie
1955, în ”Gazeta literară”, iar Întâlnirea din Pământuri a văzut lumina
tiparului la Cartea Românească, în 1948. Se observă că importanța acordată detaliilor de istorie literară este
proporțională cu valoarea scriitorului, dar profesionistul desăvârșit care este
Stan V. Cristea are o abordare democratică a textelor, dându-le atenție,
când are ocazia, și autorilor de plan secund. O necesară repunere în drepturi a
epigramistului și prozatorului Ion Pena ( 1911-1944) realizează Stan V. Cristea
în Ion Pena. Un scriitor ”fantazian”
nedreptățit. Aici specialistul își dezvăluie însușirile de critic literar
autentic, animat de nobile și discrete
elanuri justițiare. Minuțios este prezentat demersul filosofului Constantin
Noica de fotocopiere/ facsimilare a manuscriselor eminesciene. La rândul său, Topîrceanu
intră în atenția lui Stan V. Cristea prin idila pe care poetul Baladelor vesele și triste a avut-o cu
o tânără profesoară care a funcționat și în Roșiorii de Vede. Lui Stan V.
Cristea nu-i lipsește spiritul critic. Când este cazul, el își exprimă cu
fermitate punctul de vedere, chiar dacă riscă să-și supere prietenii :”Din păcate, însă, Mircea Scarlat își
așteaptă exegetul care să-i consacre o monografie. Volumul Mircea Scarlat, in memoriam (2000),
publicat la Alexandria, de Stelian Ceampuru, Nedelea Tiu Și Romulus Toma, mult
prea eterogen și sentimental, reprezintă doar un punct de plecare ( mai ales
prin bibliografia din final).”( pag. 149)
Atent mereu la nuanțe, cum îi stă bine unui
istoric literar adevărat, Stan V. Cristea nu se hazardează în afirmații
nefondate, mizând tot timpul pe certitudini :” Nu ne hazardăm să spunem că Marin Preda era tot atât de bun și de atent
epistolier pe câ era de mare și de profund scriitor”. ( Marin Preda. Scrisori către Moromeți,
pag. 185 ) Corespondența Lui Preda,
foarte interesantă, arată că scriitorul
a păstrat toată viața o mentalitate de descendent al Moromeților, de țăran
grijuliu cu lucrurile sale și având reacții înțepătoare la solicitările
nepotrivite ale rudelor :
”Mamă, ți-am trimis în Decembrie bani prin
doctor și prin poștă. Scrie-mi dacă ai primit de două ori. Acum îți trimit iar bani și un pachet și o
ladă.
În pachet ți-am trimis așa :
Un ilic de blană cu guler mic
O flanelă roșie
O fustă groasă albastră
O broboadă neagră
Două bucăți de pânză, una albă și una cenușie de bluză
Două perechi ciorapi bumbac
O pereche de șoșoni cu nasturi care se închid cu o copcă
Două chilograme portocale
Un chilogram bomboane
O cutie de rahat
Ți-am trimis apoi o ladă separată cu două sticle de sirop
de portocale pe care poți să-l bei cu apă sau cu ceai, o linguriță sau două la
un pahar cu apă.”(pag. 186)
Sau :
”Dragă Ioane, în scrisoarea ta îmi ceri să-ți
trimit un profesor de matematică să-l mediteze pe Gigi. E cam greu, nu am unul
la îndemână, dar la prima ocazie îl fac pachet și ți-l trimit prin poștă
recomandat – expres.”(pag. 187)
Cartea se încheie cu o temă care l-a obsedat
pe același Marin Preda : relația scriitorului cu cititorul. Autorul glosează subtil
pe marginea unor interesante idei prediste : ”Cititorul e capricios, poate să-i placă o carte proastă sau,
dimpotrivă, să strâmbe din nas la apariția unei cărți bune... Cititorul este un
om care nu riscă nimic când pune mâna pe o carte și vrea s-o citească. [...] În
realitate, într-o cultură superioară sau care tinde să devină astfel,
răspunderea spirituală a scritorului este imensă.”( Marin Preda. Respectul pentru cititor, pag. 193 )
Prin proporțiile proiectelor sale, prin temeinicia cu care le finalizează și prin devotamentul
față de Teleormanul său iubit, Stan V. Cristea tinde să devină o legendă. Și nu
doar în spațiul spiritual
originar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu