Marin Preda. Repere biobliografice de Stan V. Cristea, la o nouă ediţie

  A apărut ediția a doua a monumentalei lucrări Marin Preda. Repere biobibliografice de Stan V. Cristea (Editura Aius, Craiova, 2017). E impresionantă: 791 de pagini, 11255 de referințe. Și mă izbește un lucru : în linii mari, Marin Preda a fost un scriitor și un om norocos. A fost mereu în lumina reflectoarelor, elogiat, invidiat, iubit, editat, citit, recompensat cu bani mulți, funcții și case boierești. Care au fost atuurile sale? 1. Talentul literar indiscutabil. 2. Un instinct de supraviețuitor și o diplomație țărănească eficientă, de câștigător. Scriitorii mai vârstnici nu l-au ajutat. Sadoveanu, care l-a încurajat doar pe Labiș, ar fi spus că teleormăneanul a sălbăticit limba. Arghezi cred că nici nu știa cine era Preda. L-au sprijinit însă enorm Paul Georgescu și Ovid S. Crohmălniceanu, prin sfaturi pline de înțelepciune. Mă gândesc la câteva lucruri. Instinctul artistic este esențial în realizarea unei opere. Pe vremea lui Preda era important și în afirmarea unui autor. Preda avea studii de învățător, dar clasicii de azi sunt tobă de carte și doctori în diferite domenii. Poate greșesc, însă respectul exagerat pentru creațiile unor scriitori se datorează acum mai puțin valorii literare și mai mult nivelului intelectual al autorilor. Sunt scriitori care se lasă purtați de talent, ca de curentul unei ape mari. Dacă au și cultură, rezultatele sunt mărețe. La alții talentul și inteligența merg în același ritm și rezultă cărți de același calibru. În fine, există scriitori mai mult inteligenți decât talentați și atunci intrăm într-un straniu impas. Dacă ei reușesc să-și transforme istețimea în inteligență artistică, obțin rezultate notabile și, cum au relații bine plasate și se descurcă minunat în plan social, ajung în manuale și devin oamenii momentului. Dar nu e sigur că volumele acestora din urmă vor rezista în timp. În fine, voi scrie mai pe larg despre carțile lui Stan V. Cristea, care a adus idei și informații noi, fundamentale, în toate volumele pe care i le-a dedicat conjudețeanului său. Fiindcă acesta este ultima fațetă a norocului lui Preda : a beneficiat de devotamentul unui eminent și neobosit specialist care i-a consemnat fiecare cuvânt scris/rostit, fiecare rând caligrafiat despre el. Apropo, Eugen Simion este lider absolut al referințelor despre Preda, citat de peste o mie de ori!

Iată o mostră care probează intuiția artistică al lui Preda, care l-a cam părăsit în unele cărți, cum ar fi Marele singuratic : ”Opera de artă e seducție, și când conține în ea elemente prea vizibile ale unei morale oricât de fascinante, această seducție se micșorează. Scriitorii obsedați de mari aspirații morale sacrifică o parte din seducția naturală a artei, pândind însă tot timpul să nu ucidă în el pe artist, fără de care nici moralistul n-ar mai avea nicio putere de convingere.” Nicăieri n-am găsit o explicație mai plauzibilă pentru faptul că îi prefer pe Cehov și pe Gogol lui Lev Tolstoi.
Și încă un citat reprodus de autorul opului: „Cărțile care sunt bune de la cap la coadă continuă să ni se pară niște miracole tot atât de mari ca și lumea însăși. Pentru că, într-adevăr, autorii unor astfel de cărți dețin secretul de surprinde și de a eterniza un moment din viața unui om, a unei familii, a unei categorii sociale. E un secret și toate marile cărți sunt misterioase.”
Impunătoarele, exhaustivele lucrări ale lui Stan V. Cristea despre Marin Preda sunt indispensabile pentru viitoarele studii despre marele prozator.

Marin Preda. Repere biobibliografice de Stan V. Cristea, la o nouă ediție

A apărut ediția a doua a monumentalei lucrări Marin Preda. Repere biobibliografice de Stan V. Cristea (Editura Aius, Craiova, 2017). E impresionantă: 791 de pagini, 11255 de referințe. Și mă izbește un lucru : în linii mari, Marin Preda a fost un scriitor și un om norocos. A fost mereu în lumina reflectoarelor, elogiat, invidiat, iubit, editat, citit, recompensat cu bani mulți, funcții și case boierești. Care au fost atuurile sale? 1. Talentul literar indiscutabil. 2. Un instinct de supraviețuitor și o diplomație țărănească eficientă, de câștigător. Scriitorii mai vârstnici nu l-au ajutat. Sadoveanu, care l-a încurajat doar pe Labiș, ar fi spus că teleormăneanul a sălbăticit limba. Arghezi cred că nici nu știa cine era Preda. L-au sprijinit însă enorm Paul Georgescu și Aurora Cornu, prin sfaturi pline de înțelepciune. Mă gândesc la câteva lucruri. Instinctul artistic este esențial în realizarea unei opere. Pe vremea lui Preda era important și în afirmarea unui autor. Preda avea studii de învățător, dar clasicii de azi sunt tobă de carte și doctori în diferite domenii. Poate greșesc, însă respectul exagerat pentru creațiile unor scriitori se datorează acum mai puțin valorii literare și mai mult nivelului intelectual al autorilor. Sunt scriitori care se lasă purtați de talent, ca de curentul unei ape mari. Dacă au și cultură, rezultatele sunt mărețe. La alții talentul și inteligența merg în același ritm și rezultă cărți de același calibru. În fine, există scriitori mai mult inteligenți decât talentați și atunci intrăm într-un straniu impas. Dacă ei reușesc să-și transforme istețimea în inteligență artistică, obțin rezultate notabile și, cum au relații bine plasate și se descurcă minunat în plan social, ajung în manuale și devin oamenii momentului. Dar nu e sigur că volumele acestora din urmă vor rezista în timp. În fine, voi scrie mai pe larg despre carțile lui Stan V. Cristea, care a adus idei și informații noi, fundamentale, în toate volumele pe care i le-a dedicat conjudețeanului său. Fiindcă acesta este ultima fațetă a norocului lui Preda : a beneficiat de devotamentul unui eminent și neobosit specialist care i-a consemnat fiecare cuvânt scris/rostit, fiecare rând caligrafiat despre el. Apropo, Eugen Simion este lider absolut al referințelor despre Preda, citat de peste o mie de ori!
Iată o mostră care probează intuiția artistică al lui Preda, care l-a cam părăsit în unele cărți, cum ar fi Delirul : ”Opera de artă e seducție, și când conține în ea elemente prea vizibile ale unei morale oricât de fascinante, această seducție se micșorează. Scriitorii obsedați de mari aspirații morale sacrifică o parte din seducția naturală a artei, pândind însă tot timpul să nu ucidă în el pe artist, fără de care nici moralistul n-ar mai avea nicio putere de convingere.” Nicăieri n-am găsit o explicație mai plauzibilă pentru faptul că îi prefer pe Cehov și pe Gogol lui Lev Tolstoi.
Și încă un citat reprodus de autorul opului: „Cărțile care sunt bune de la cap la coadă continuă să ni se pară niște miracole tot atât de mari ca și lumea însăși. Pentru că, într-adevăr, autorii unor astfel de cărți dețin secretul de surprinde și de a eterniza un moment din viața unui om, a unei familii, a unei categorii sociale. E un secret și toate marile cărți sunt misterioase.”
Impunătoarele, exhaustivele lucrări ale lui Stan V. Cristea despre Marin Preda sunt indispensabile pentru viitoarele studii despre marele prozator.

Moromețianismul lui Faulkner?

Când sunt stresat, citesc așa cum alții mănâncă în exces, fumează ori găsesc altă modalitate de a-și descărca tensiunea nervoasă. Am recitit Saul Bellow, Erskine Caldwell, Camus, Knut Hamsun. Cu două seri în urmă am înhățat Manuscrisul găsit la Saragosa al contelui Jan Potocki și am parcurs mai întâi prefața, apoi am trecut la nemaipomenitele întâmplări relatate de polonez. Cartea seamănă cu O mie și una de nopți, dar e, parcă, mai puțin cursivă, din cauza explicării genealogiilor fiecărui personaj. În acest timp, Orașul lui Faulkner îmi făcea cu ochiul de pe birou. Nicăieri nu scrie Faulkner cu mai multă fervoare decât în acest al doilea roman al trilogiei sale. ( Revin asupra unor observații făcute cândva și pun trilogia - Cătunul, Orașul, Conacul - alături de Zgomotul și furia și Lumină de august, la cel mai înalt nivel al prozei faulkneriene.) Am deschis cartea și am dat peste un capitol în care naratorul este V. K. Ratliff. Vervă, umor, har narativ. Și am avut din nou impresia că recitesc o istorioară povestită de Pațanghel sau de Moromete. Ratliff verbalizează, ca și eroii lui Preda, până la absurd. Vă amintiți cum povestea Pațanghel, în O adunare liniștită, cum s-a supărat Miai pe el, fiindcă același Miai nu voise să-i de lui, lui Pațanghel, merticul pentru a vinde niște porumb? La performanțe asemănătoare, condensate în paradoxuri pline de miez, ajunge și Ratliff.
Nici n-a mai fost vorba să reiau lectura Manuscrisului găsit la Saragosa.
Iată ce scrisesem, cu ani în urmă, despre moromețianismul lui Faulkner :
”Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.

Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.

În multe privinţe, V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.

Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !

Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.

Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.”

P.S. Stan V. Cristea a descoperit că în Siliștea-Gumești există o uliță pe care locuiau numai familii cu numele Moromete. Exista și un Ilie Moromete, căruia istoricul literar îi publică fotografia. Așadar aceasta e originea personajului lui Preda : modelul a fost Tudor Călărașu, dar numele a fost luat de pe altă uliță. Până acum se considera că Ilie Moromete vine de la Ilya Muromets, un erou popular rus și ucrainean. Moromete al nostru părea a-și fi luat numele de la năzdrăvanul vecinilor. Una dintre plăcerile personajului lui Preda este să stea la taifas, să comenteze faptele celorlalți, ironizându-i fin pe consăteni. Pentru asta, el își consumă o mare parte din timp. Când vine vremea secerișului, Moromete nu se omoară cu munca și caută cu lumânarea prilejul de a sta la taclale cu vecinii de tarla. În fine, Ratliff al lui Faulkner vinde mai mult povești decât mașini de cusut. Ideea e că pe toate meridianele lumii există tipul uman care disprețuiește munca, este contemplativ și spune povești. Nu zicea Sadoveanu că lenea este mama artei?
E de meditat la diferențele dintre bârfitor și artist, dintre leneș și creator.
Și încă un lucru : Ratliff le servește oamenilor chiar viața lor prefăcută-n povești.

Ce mai face Ilie Moromete?

   M-am întrebat deseori ce ar fi însemnat proza lui Marin Preda fără Ilie Moromete. Probabil că mult mai puțin. Moromete atrage și ordonează, după linii de forță morale bine conturate, cele mai reușite personaje ale lui Preda. Am recitit partea rurală a Delirului și, dincolo de farmecul narațiunii prediste, mă atrăgea ideea că personajele sunt rude sau au legături cu Moromete. Poate că mă înșel, dar sunt convins că Niculae Moromete, protagonistul din Marele singuratic, ar fi mult mai puțin interesant dacă umbra tatălui nu l-ar însoți permanent, așa cum personajele biblice sunt manipulate, prin sfori nevăzute, de însuși Dumnezeu.
1. Moromete iradiază lumină, în mod benefic, în aproape toată proza de valoare scrisă de Preda. În jurul său, al modului său de gândire, gravitează cele mai reușite personaje create de romancierul teleormănean.
2. Preda este un romancier care nu concepe pagina scrisă fără personaje vii, bine conturate. În Moromeții e o întreagă galerie de oameni prinși în mișcarea lor zilnică, autentici, cu trăsături distinctive. Și ce personaj este Paul Ștefan, al lu' Parizianu! Iar fauna de ticăloși din Cel mai iubit dintre pământeni este memorabilă.
3. Ca o veritabilă anacondă, Moromete își înghite autorul și cea mai interesantă parte a operei acestuia. Îi împrumută chiar perspectiva narativă, naiv-problematizantă, ironic-urzicătoare, hazlie, lucidă, comică ( precum în istorisirea lui Pațanghel din O adunare liniștită sau relatarea vizitei făcute de Moromete lui Traian Pisică). În cele mai bune pagini ale lui Preda, naratorul nu reprezintă decât variațiuni ale „vocii” lui Ilie Moromete.

P.S. 1. La Preda, nimic nu este rodul imaginației. Toată substanța epică pornește de la întâmplări reale, iar personajele au modele care au trăit în carne și oase. În Siliștea-Gumești era o uliță pe care locuiau familii cu numele Moromete (un țăran se numea chiar Ilie Moromete și Stan V. Cristea îi publică și fotografia) , după cum arată istoricul literar pomenit mai sus în cercetările sale. Modelul real al lui Moromete era Tudor Călărașu, dar numele era luat de pe altă uliță.  Scriitorul preluat până și numele reale ale consătenilor săi, spre supărarea acestora. Dar sunt convins că și lecturile lui Preda au influențat botezul personajului. Ilya Muromeț era, după cum se știe, un erou ( bogatâr) în bâlinile rusești
      2. Dusă la service în urmă cu o săptămână, mașina mea merge din rău în mai rău, ca bolnavul din capodopera Șapte etaje de Dino Buzzati. Când am dus-o la revizie tehnică, toți au privit-o și au spus că e ca nouă și nu pare să aibă nimic. Bicicleta e pe butuci, iar pompa a rămas uitată în portbagajul mașinii. Sunt blocat în propria curte. Și am atâtea de făcut!

Un poet și eseist teleormănean : Iulian Bitoleanu

        Iulian Bitoleanu este un talentat poet și eseist teleormănean, aparținând generației mele. Ca poet, Bitoleanu etalează o sensibilitate ieșită din comun și o imagistică delicată. Se pare că, în ultimii ani, autorul s-a dedicat mai ales comentării cărților publicate de confrații săi din ținutul înnobilat odinioară de Zaharia Stancu, Gala Galaction și Marin Preda. Meridiane critice, Editura Tipoalex, Alexandria, 2014, este o culegere de articole dedicate scriitorilor teleormăneni. Cu o afecțiune specială sunt analizați roșiorenii. Printre autorii care figurează în sumarul volumului, puțini sunt cei care trăiesc în afara granițelor ”pădurii nebune”.
       Am citit cu încântare ultima carte a fratelui meu întru vânarea Marelui Cuvânt. Trebuie să apun din capul locului că Iulian Bitoleanu este un spirit fin și cultivat, de o competență indiscutabilă, cu idei admirabile, exprimate apăsat, în texte coerente și puternice. Bitoleanu are uneltele necesare pentru o receptare de maximă exigență. Totuși, generos și risipitor cu ideile, el manifestă mult respect față de operele colegilor săi și le discută cu acribie, ca și cum ar ar avea în față, de fiecare dată, creații de mare însemnătate.  Este atitudinea unui altruist, o rara avis în peisajul literar autohton. Textele lui Iulian Bitoleanu sunt solide, argumentate, la obiect, scrise pe baza unor lecturi atente. Printre fericiții autori evaluați de critic, unii sunt valori certe: Horia Gârbea, Stan V. Cristea, Liviu Comșia, Gheorghe Stroe, Mircea Muthu, Olimpiu Nușfelean, Gheorghe Andrei Neagu,  Nicoleta Milea, Domnița Neaga, Paul Amet. Mi-aș dori ca poetul, eseistul și criticul literar Iulian Bitoleanu să-și încerce armele și pe textele fundamentale ale literaturii noastre, fiindcă el are știința de a evita locurile comune  și bănuiesc că rezultatele vor fi spectaculoase.

P. S. O idee a lui Stelian Dumistrăcel exprimată într-un articol distribuit pe Facebook : ”E foarte bine să învețe direct ce trebuie și scrierea de mână să rămînă ca un lux, al unor inițiați, al unei elite; îmi place ideea aceasta.” Mai pe românește, pe viitor doar elita va ști să scrie și să citească, iar la țară vor fi alfabetizați numai învățătorul și preotul. Ceilalți vor fi morți, dacă nu vor avea computerul cu ei. Vorba lui Eminescu, ”Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe”, va deveni desuetă. Viitorul și trecutul vor fi o filă cu o singură față : analfabetismul. Cu diplomă și cu doctorate, se înțelege.
        

Sfârșitul unei controversate probleme de istorie literară

 Zeci de ani am fost și eu victima unei mistificări literare, aparținând lui Eugen Barbu, care spunea, prin 1984, într-un interviu din Revista noastră că Moromeții I ”va rămâne o capodoperă”, dar și că ”țăranul român, cam dostoievskian, după mine, nu mai are aerul patriarhal de altădată; nu mai e snovos, ci dubitativ; e șiret, dar repet, de la nume ( cam rusesc, vezi Ilya Muromeț, care stă pe șanț și vorbește de alții de rău) și până la caracterul destul de discutabil, mi se pare cu totul particular și nereprezentativ, dacă ar fi să ne gândim la esența românească a personajului.” Perfid atac sub centură!
     Ideea originii străine a numelui lui Ilie Moromete a prins rădăcini trainice, iar cercetători serioși au arătat că antroponimul Ilie Moromete își are originea în numele unui erou de bâline ucrainene, Ilya Murometz.În masiva sa carte Marin Preda. Portret între oglinzi,( ED. AIUS, Craiova, 2015) cunoscutul istoric literar Stan V. Cristea urmărește, cu acribia-i cunoscută, meandrele problemei în discuție, consemnând, cu onestitate și pe larg, fiecare punct de vedere. Sunt luate în discuție lecturile scriitorului, dar și faptul că ”vicleanul scriitor valah” a vrut să-i impresioneze pe staliniști și să obțină unele avantaje. După multe pagini înțesate de referințe apăsat cărturărești, se ajunge la concluzia cea mai simplă cu putință. Există, în Siliștea-Gumești, o uliță a Moromeților :” cu Ilie Moromete, Niculae Moromete, cu Gheorghe Moromete” Numele ”ai lu' Moromete” se păstrează și astăzi, ”iar scriitorul, fascinat probabil de sonoritatea lui, l-a transferat în familia sa, a Călărașilor”, după cum scrie Dobre I. Burcea-”Siliștean” - nefericit pseudonim, dacă mi se permite, al unui profesor din Videle - în cartea sa Marin Preda și universul Moromeților - adevăr, ficțiune, mit (2006), un fel de compunere documentară, girată de însuși Eugen Simion, iremediabil îndrăgostit de lumea operei lui Preda.
   În fine, chestiunea fiind pe deplin elucidată, deși unii o țin înainte cu Ilya Murometz, trebuie să remarcăm că impozantul op al lui Stan V. Cristea conține o impresionantă iconografie. Îl găsim aici și pe adevăratul Ilie Moromete, un bătrân cu pălărie și cu mustăți albe, sprijinindu-se în ciomag, alături de baba sa.
Aș vrea să închei cu o idee care să nu fie luată ca o răutate. Constat mereu, cu surprindere, că Marin Preda nu și-a folosit mai deloc imaginația în opera sa. N-a inventat, adică, mai nimic, ci doar a selectat faptele reale și le-a dat o anumită coerență. E și ceea ce constata, într-o scrisoare din ultimele sale luni de viață, poetul Geo Dumitrescu. Și mai uimitor este că scriitorul a folosit numele reale ale sătenilor săi, stârnindu-le adeseori furia.
 Păi, dacă Preda ar fi fost grătian, ar fi pățit-o rău de tot!

P.S. Cartea lui Stan V. Cristea lămurește și alte probleme importante legate de opera și biografia lui Preda : debutul absolut, anii de studii, relațiile cu alți scriitori și cu membrii familiei. E un volum care ar merita o serie de articole, nu o consemnare grăbită, precum cea de față.

Mâine și poimâine, la Alexandria : Festivalul Național de Literatură ”Marin Preda”

Festivalul Naţional de Literatură “Marin Preda” – ediţia a XIV-a

---

Monica DUMITRESCU

Consiliul Judeţean Teleorman şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură Telorman şi mai multe reviste culturale locale şi naţionale, organizează Festivalul Naţional de Literatură “Marin Preda”, ediţia a XIV-a, ale cărui manifestări finale se vor desfăşura în zilele de 25 şi 26 septembrie 2014, la Alexandria şi la Siliştea Gumeşti.

Potrivit organizatorilor Festivalul urmăreşte să descopere şi să promoveze prozatori de talent, care nu au debutat în volum. Concurenţii vor trimite 1-3 proze scurte, ce pot avea în total 20 pagini. Vor fi acordate următoarele premii: Premiul “Marin Preda” şi Premiul Revistei “Luceafărul de dimineaţă” (în valoare de 900 lei);Premiul I şi Premiul Revistei “Argeş” (în valoare de 700 lei); Premiul al II-lea şi Premiul Revistei “Bucureştiul literar şi artistic” (în valoare de 600 lei); Premiul al II-lea şi Premiul Revistei “Litere” (în valoare de 600 lei); Premiul al III-lea şi Premiul Revistei “Pro Saeculum” (în valoare de 500 lei); Premiul a III-lea şi Premiul Revistei “Caligraf” (în valoare de 500 lei).

Prozele scurte premiate vor fi incluse într-un volum, ce va fi lansat în cadrul manifestărilor finale ale festivalului; de asemenea, vor fi publicate de revistele partenere.

Concurenţii vor trimite prozele scurte pe suport de hârtie, culese cu font 12 (Normal, Times New Roman, 1.5 Space), în câte 7 (şapte) exemplare, semnate cu un motto, acelaşi motto figurând şi pe un plic însoţitor, în care va fi introdusă o fişă cu datele de identificare ale autorului: numele şi prenumele, data şi localitatea naşterii, adresa poştală, adresa de e-mail şi numărul de telefon mobil, precum şi un CD cu textele trimise, inscripţionat cu acelaşi motto.

Lucrările pentru concurs vor fi trimise, până la data de 5 august 2014, pe adresa: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, str. Ion Creangă, nr. 52-54, 140056 – mn. Alexandria, jud. Teleorman, cu menţiunea “pentru concurs”.

Nu se admit în concurs grupaje de proze transmise pe e-mail.

Manifestările finale ale Festivalului Naţional de Literatură “Marin Preda”, ediţia a XIV-a, se vor desfăşura la Alexandria şi la Siliştea Gumeşti, în zilele de 25 şi 26 septembrie 2014, în colaborare cu Consiliul Local şi Primăria Comunei Siliştea Gumeşti şi Biblioteca Judeţeană “Marin Preda” Teleorman. ( preluare din ziarul Teleormanul).

P.S. Nu voi ajunge, din păcate, nici la această ediție, unde mi-aș fi putut întâlni prietenii și aș fi cunoscut oameni noi și interesanți. Regret nespus, dar am anunțat motivele absenței mele. Oricum, îi mulțumesc lui Stan V. Cristea pentru invitație și urez deplin succes  Festivalului!

Istoria literară ca o instanță de stabilire a adevărului

     Stan V. Cristea este autorul unei opere impresionante. În ultima vreme ritmul aparițiilor editoriale semnate de Stan V. Cristea a devenit amețitor, cu toate că fiecare lucrare concepută de el presupune mii de ore petrecute prin biblioteci. După monumentalele volume Constantin Noica. Repere biobliografice, ediția a doua revăzută și adăugită, BCR Editorial,  2011 și Marin Preda. Repere Biobibliografice, RCR Editorial, București 2012,  neobositul cărturar revine în actualitate cu o foarte frumoasă și utilă carte de istorie literară : Fotografii la periscop, Editura  Aius PrintEd, Craiova, 2013. Dincolo de efortul supraomenesc pe care asemenea exegeze îl presupun – numai studiul despre Radu Grămăticul are douăsprezece pagini de note bibliografice! - , dincolo de caracterul  exhaustiv al studiilor sale, este profund tulburătoare atitudinea lui Stan V. Cristea în fața obiectului muncii sale. Cercetătorul are smerenia unui călugăr care adduce îndreptări unor texte sacre și restaurează frescele milenare ale unui templu, în cultul unui Adevăr urmărit cu inepuizabilă perseverență. Cultura, în general, și literatura, în special, reprezintă pentru Stan V. Cristea o oglindă în care putem privi veșnicia.  Respectul lui Stan V. Cristea se manifestă față de întreaga noastră  literatură, dar patosul său capătă accente speciale atunci când ia în discuție aspecte legate de topos-ul său de suflet, Teleormanul. Tot ce are atingere cu această lume  este evidențiat, inventariat și pus, cu grijă de trezorier, într-un neprețuit  tezaur. Am spus-o și cu alt prilej : nicicând o altă personalitate n-a adus servicii culturale zonei geografice în care s-a născut, așa cum face Stan V. Cristea cu Teleormanul său drag.

  Cartea are trei secțiuni : Studii și articole – de departe cel mai substanțial -, Documente și mărturii și Facsimile și fotografii. Prima parte conține studii solide, de anvergură, cu idei interesante și cu informații care ne schimbă uneori fundamental perspectiva asupra unor opere.   Documente și mărturii prezintă, după cum arată și titlul, date și precizări în legătură cu aspecte ale vieții și operei unor scriitori români. În fine, Facsimile și fotografii e alcătuită din imaginile documentelor invocate în textele anterioare.  În Radu Grămăticul. Un cărturar la vremea lui sunt clarificate, cu răbdare și eleganță intelectuală, problema originilor unui învățat român din Evul Mediu și importanța operei acestuia. Stan V. Cristea  nu se pronunță niciodată hazardat într-o problemă și nu trage concluzii decât după ce a scos la vedere toate înscrisurile,  atuuri de necombătut în susținerea ipotezelor sale de lucru. Când i se impune o ipostază polemică, istoricul literar păstrează o notă de profundă civilizație : ” ”Despre obârșia sa ( a lui Radu Grămăticul – n. m. Ș. T. ) n-avem a ne mai pune vreo întrebare, încât un demers întreprins de Ilie Gh. Diaconescu ( 1980), care vorbește despre el ca fiind coborâtor ”poate de la Argeș, sau de la Târgoviște, cu alți pribegi pe drumul mare de pământ, deschis prin codrii Vlășcii și Teleormanului și zăbovind în preajma Rușilor de Vede”, ni se pare de-a dreptul de neînțeles.”( pag. 8)  Argumentele lui Stan V. Cristea sunt convingătoare și animate de o etică superioară. Concluziile sunt limpezi :” ”Radu Grămăticul este nu doar primul cărturar teleormănean cunoscut, ci și unul dintre cărturarii români ai epocii în care au trăit, un deschizător de drumuri pentru spiritualitatea Teleormanului,  dar și un ziditor de trăinicie întru spiritualitatea românească...” ( pag. 23) O flagrantă nedreptate făcută lui Anghel Demetriescu este reparată în mod magistral de autor, în Grigore Gellianu. Un dosar care trebuie închis.  În 1934, în Istoria literaturii românești contemporane, Nicolae Iorga îi atribuie  lui Anghel Demetriescu, în mod arbitrar, un pseudonim sub care acesta ar fi publicat un atac la adresa lui Eminescu. Eroarea a fost preluată, fără a fi verificată, de mai toți istoricii literari de calibru : Perpessicius, G. Călinescu, E. Lovinescu,  Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu și Tudor Vianu. După ce sunt trecute în revistă toate opiniile – de pildă, I. Hangiu susține ideea că Grigore Gellianu este psedonimul lui Petre Grădișteanu -,  Stan V. Cristea arată, cu dovezile pe masă, că Grigore Gellianu a existat în realitate, fiind ”cap serv bunurilor și al conteciosului” la Eforia Spitalelor Civile, figurând în Anuarul Bucureșcilor  la o adresă precisă :  Str. Scaune nr. 68. Cu ecouri considerabile în opera sa ne apar legăturile lui Șt. O. Iosif cu Teleormanul. ( Șt. O. Iosif. ”Respirări” la Turnu Măgurele)  Mai multe articole îi sunt dedicate, cu devoțiune și mândrie familială, lui Gala Galaction, rectificând erori de istorie literară. Cel mai lung dintre acestea  are peste zece pagini de note. Finalul textului este edificator : ” În acest context, este momentul, poate, să o spunem răspicat că niciun alt scriitor n-a dovedit un atașament mai mare față de județul Teleorman decât l-a arătat Gala Galaction, care n-a scăpat niciun prilej ce i s-a ivit, întâmplător sau nu,  de a reaminti că era născut aici, că amintirile sale îl țineau aproape de aceste meleaguri și de oamenii săi...” ( pah. 93)  Emoționantă este pledoaria cercetătorului pentru înființarea unui Muzeu Memorial Gala Galaction. Se vede bine cum instrumentele istoriei literare sunt puse în slujba adevărurilor definitive, incontestabile. O altă personalitate care ocupă constant un loc central în preocupările lui Stan V. Cristea este Marin Preda.  Ni se precizează că ”debutul literar absolut” al prozatorului s-a produs la 20 ianuarie 1942, în revista ”Tinerețea”, cu schița Nu spuneți adevărul, după cum deja a arătat și Lucian Valea încă din 1980, în ”Steaua”. Sunt demontate cu acribie erorile celor care susțin că Preda a debutat cu bucata Pârlitu, în ”Timpul”. Alte precizări sunt binevenite :” Prima proză pe care Marin Preda a trimis-o unei publicații este, însă, schița De capul ei, reținută de revista Albatros încă din martie 1941, după cum se menționează la rubrica ”Poșta” : ”M. P. Scrieți mai explicit”. Reținem <<De capul ei>>”. În ediția următoare a revistei se conturează mai clar perspectiva debutului :” M. PR. Reținem.” Schița De capul ei urma să apară, probabil, în nr. 9 al revistei ( nr. 8 era în întregime dedicat Istoriei literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Cîălinescu), dar după nr. 7 din 15 iunie 1941, revista a fost interziă de Cenzură, așa că debutul lui Marin Preda s-a amânat, probabil și prin tergiversarea inexplicabilă a lui Geo Dumitrescu.” ( pag. 126) Cert e că debutul din ”Tinerețea” nu l-a mulțumit pe Marin Preda. Stan V. Cristea presupune că de vină ar fi încurcăturile din șpalturi care făceau imposibilă lectura schiței ori  dorința scriitorului de a-și fixa debutul în ”Timpul”, la rubrica ”Popasuri”. Se știe că Pârlitu a stârnit entuziasmul lui M. R. Paraschivescu, marcând considerabil memoria prozatorului.  Debutul publicistic al lui Preda a avut loc la 21 ianuarie 1942, în gazeta ”Sfarmă-piatră”, cu o scurtă recenzie despre două plachete de versuri apărute atunci. În publicistica de mare tiraj, Preda intră la 20 iunie 1951, cu reportajul În zilele secerișului, publicat în ”Contemporanul”. Pe 25 iunie 1949 răspunsese la o anchetă a revistei ”Flacăra”, ” Scriitorii și cititorii despre problemele criticii”. Deși condiția de poet nu i s-a potrivit, lui Marin  Preda urma să-i apară poezia Întoarcerea fiului rătăcit în caietul de poezie ”Sârmă ghimpată”, alcătuit de Geo Dumitrescu, dar publicația este respinsă de Cenzură, astfel încât poezia va fi tipărită de Sergiu Filerot în 1946, în revista ”Lupta tineretului”. Este unica poezie scrisă de Marin Preda, care începe să respire aerul marii literaturii odată cu publicarea fragmentului de roman Întâia moarte a lui Anton Tudose, în ”Revista literară”,  27 aprilie 1947. În ”Gazeta literară”, la 11 august 1966, îi apare Martin Borman, piesă ”în 3 acte și 10 tablouri”, care a avut premiera la 29 decembrie 196, dar nu s-a bucurat de succesul scontat. Debutul în volum al lui Preda are atâtea hopuri și eșecuri, încât pare uimitoare încrederea în sine a viitorului mare scriitor care nu dezarmează și își urmează cu tenacitate destinul. Să mai amintim că primul fragment din Moromeții este publicat pe 10 februarie 1955, în ”Gazeta literară”, iar Întâlnirea din Pământuri a văzut lumina tiparului la Cartea Românească, în 1948. Se observă că importanța acordată  detaliilor de istorie literară este proporțională cu valoarea scriitorului, dar profesionistul desăvârșit care este Stan V. Cristea are o abordare democratică a textelor, dându-le atenție, când are ocazia, și autorilor de plan secund.   O necesară repunere în drepturi a epigramistului și prozatorului Ion Pena ( 1911-1944) realizează Stan V. Cristea în Ion Pena. Un scriitor ”fantazian” nedreptățit. Aici specialistul își dezvăluie însușirile de critic literar autentic, animat de nobile  și discrete elanuri justițiare. Minuțios este prezentat demersul filosofului Constantin Noica de fotocopiere/ facsimilare a manuscriselor eminesciene. La rândul său, Topîrceanu intră în atenția lui Stan V. Cristea prin idila pe care poetul Baladelor vesele și triste a avut-o cu o tânără profesoară care a funcționat și în Roșiorii de Vede. Lui Stan V. Cristea nu-i lipsește spiritul critic. Când este cazul, el își exprimă cu fermitate punctul de vedere, chiar dacă riscă să-și supere prietenii :”Din păcate, însă, Mircea Scarlat își așteaptă exegetul care să-i consacre o monografie. Volumul Mircea Scarlat, in memoriam (2000), publicat la Alexandria, de Stelian Ceampuru, Nedelea Tiu Și Romulus Toma, mult prea eterogen și sentimental, reprezintă doar un punct de plecare ( mai ales prin bibliografia din final).”( pag. 149)

   Atent mereu la nuanțe, cum îi stă bine unui istoric literar adevărat, Stan V. Cristea nu se hazardează în afirmații nefondate, mizând tot timpul pe certitudini :” Nu ne hazardăm să spunem că Marin Preda era tot atât de bun și de atent epistolier pe câ era de mare și de profund scriitor”. ( Marin Preda. Scrisori către Moromeți, pag. 185 ) Corespondența  Lui Preda, foarte interesantă,  arată că scriitorul a păstrat toată viața o mentalitate de descendent al Moromeților, de țăran grijuliu cu lucrurile sale și având reacții înțepătoare la solicitările nepotrivite ale rudelor :

”Mamă, ți-am trimis în Decembrie bani prin doctor și prin poștă. Scrie-mi dacă ai primit de două ori. Acum îți trimit iar bani și un pachet și o ladă.

În pachet ți-am trimis așa :

Un ilic de blană cu guler mic

O flanelă roșie

O fustă groasă albastră

O broboadă neagră

Două bucăți de pânză, una albă și una cenușie de bluză

Două perechi ciorapi bumbac

O pereche de șoșoni cu nasturi care se închid cu o copcă

Două chilograme portocale

Un chilogram bomboane

O cutie de rahat

Ți-am trimis apoi o ladă separată cu două sticle de sirop de portocale pe care poți să-l bei cu apă sau cu ceai, o linguriță sau două la un pahar cu apă.”(pag. 186)

Sau :

”Dragă Ioane, în scrisoarea ta îmi ceri să-ți trimit un profesor de matematică să-l mediteze pe Gigi. E cam greu, nu am unul la îndemână, dar la prima ocazie îl fac pachet și ți-l trimit prin poștă recomandat – expres.”(pag. 187)

   Cartea se încheie cu o temă care l-a obsedat pe același Marin Preda : relația scriitorului cu cititorul. Autorul glosează subtil pe marginea unor interesante idei prediste : ”Cititorul e capricios, poate să-i placă o carte proastă sau, dimpotrivă, să strâmbe din nas la apariția unei cărți bune... Cititorul este un om care nu riscă nimic când pune mâna pe o carte și vrea s-o citească. [...] În realitate, într-o cultură superioară sau care tinde să devină astfel, răspunderea spirituală a scritorului este imensă.”( Marin Preda. Respectul pentru cititor, pag. 193 )

    Prin proporțiile proiectelor sale, prin temeinicia cu care le finalizează și prin devotamentul față de Teleormanul său iubit, Stan V. Cristea tinde să devină o legendă. Și nu doar în spațiul spiritual originar.

Despre mentorii literari și importanța lor

     În iernile grele din copilărie ne chinuiam să ajungem la școală, printre nămeții uriași. Un prieten mai mare, finul Fănică, o lua înainte și ne făcea pârtie cu bocancii săi uriași. Îl urman noi, cei mai mici, în șir indian, pășind cu grijă pe urmele făcute de șeful nostru : Ion Pantazi, Ion Petre și eu.  În primii ani, Fănică și Celerean mă apărau de pumnii celor mai mari, apoi Tudor și Stelian Boznă mă ajutau să rezolv problemele de matematică  mai dificile.
   Se știe că Mentor este un personaj mitologic, înțeleptul căruia Ulyse i-a încredințat educația lui Telemach. Cuvântul a devenit între timp substantiv comun și are sensul de ”conducător spiritual, povățuitor, îndrumător; preceptor, educator.” Noțiunea de mentor literar are însă câteva nuanțe particulare. Acesta are un instinct artistic superior și un  care îi permite să sugereze o direcție viabilă de evoluție a literelor. În plus, mentorul literar este un altruist, punându-se în slujba unor idei și servind interesele confraților săi. El cultivă toleranța și deschiderea către diverse formule și stiluri. Deși profund novator, mentorul literar aruncă o punte diafană între înaintași și cele mai noi generații, generând o insesizabilă continuitate, benefică pentru o literatură. Când are condiții propice, mentorul literar creează o școală, adică își formează niște succesori.
    Se poate scrie un întreg studiu pe această temă, dar voi expune doar câteva idei care țin de evidența faptelor consemnate în istoriile literare. Titu Maiorescu a fost un mentor pentru generația sa. Mai târziu, Eugen Lovinescu a trasat liniile modernității românești. În felul lor, Nae Ionescu și Constantin Noica a fost și ei mentori, însă aceștia merită o discuție specială, care nu intră în vederile mele. Liviu Rebreanu s-a mulțumit să fie un pater litterarius, un protector al celor mai tineri și mai puțin influenți. În fine, Sadoveanu n-a mișcat un deget pentru nimeni și nu l-a interesat decât propria operă, dacă exceptăm micile gesturi de bunăvoință făcute la adresa lui Labiș. Tradiția mentoratului aproape că s-a frânt odată cu Marele Război și cu venirea comuniștilor la putere. A supraviețuit sporadic prin activitatea lui Miron Radu Paraschivescu, parțial a lui Paul Georgescu și a echipei de critici de la ”România literară” : Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Lucian Raicu. ( În ciuda faptului că a scris o carte remarcabilă, Marea trăncăneală, și că în epocă s-a bucurat de prestigiu, Mircea Iorgulescu scria niște texte care băteau la ochi prin inadcvarea la cărțile puse în discuție.) Nicolae Manolescu a fost mentorul generației poeților optzeciști, secondat de Ion Pop, care susținea grupul de la Cluj. Acum s-a văzut mai bine că mentorul face și o evidentă politică literară de susținere a valorilor în care crede. Zaharia Stancu a fost un protector de neuitat, așa cum este în vremea noastră, pentru valorile teleormănene, Stan V. Cristea. Constantin Țoiu i-a susținut pe câțiva autori de perspectivă.  Marin Preda, Nicolae Breban și Augustin Buzura  n-au susținut pe nimeni, iar Eugen Barbu a adus în marea literatură mentalitatea celui care nu are loc de ceilalți mânuitori de condei. Și manifestările sunt altele, mirosind adesea a neam prost . Eminescu și Nichita își cinsteau înaintașii, dar tinerii corifei ai zilei îi fac păduchioși și jegoși pe bunicii lor literari. Se poate observa lesne că în timp ce unui critic i se potrivește rolul de mentor, un mare scriitor poate străluci ca protector al generațiilor mai noi.
      Grupările literare de azi nu pot sta sub semnul mentoratului și nu sunt direcții valabile pentru întreagul fenomen literar românesc, fiindcă păcătuiesc prin partizanat și intoleranță, probleme legate direct de caracterul celor care le compun. Păcat, că de valori individuale  nu ducem lipsă! De aceea sunt impresionat de cei care scriu despre autori pe care nu-i cunosc personal, încercând să țină o dreaptă cumpănă a valorilor autohtone.  Din păcate, cei mai mulți lucrează în redacțiile unor reviste din provincie, cu vizibilitate limitată. Emoționantă este acțiunea literară a lui Radu Aldulescu, care îi sprijină necondiționat pe tinerii prozatori, îi comentează, îi încurajează constant și le oferă protecția de care el este capabil. Gestul este cu atât mai nobil, cu cât Aldulescu nu prea a fost ajutat de nimeni, la începuturile sale de scriitor. 
      E necesar să accentuez ideea că există, în rândul noilor generații, caractere nobile, posibili mentori ori protectori ai viitorului literar românesc. Printre ei, tânărul critic Marius Miheț.

Semnal editorial : Stan V. Cristea, Valori arhitecturale din judeţul Teleorman

Cunoaştem toţi prodigioasa activitate a poetului şi istoricului literar STAN V. CRISTEA. Lucrările sale, cuprinzând o largă arie culturală, sunt exhaustive, copleşitoare prin dimensiuni şi documentare ştiinţifică.
Domnia Sa ne-a dăruit recent o nouă carte de excepţie, Valori arhitecturale din judeţul Teleorman, Editura AIUS, Craiova, 2012. Volumul a apărut în condiţii grafice excepţionale, cu reproduceri color ale celor mai importante monumente de arhitectură tradiţională teleormăneană.
Îi mulţumim cărturarului şi îi urăm să ducă la împlinire cât mai multe asemenea proiecte !

LA MULŢI ANI, STAN V. CRISTEA !

Pe 16 martie este ziua de naştere a poetului şi istoricului literar român STAN V. CRISTEA. Domnia Sa este autorul a mai multor cărţi importante, dintre care amintesc volumul de poeme Turla vederii şi cele două impresionante lucrări dedicate unor mari personalităţi plecate de pe meleaguri teleormănene , Marin Preda. Repere biobliografice şi  Constantin Noica. Repere biobibliografice.
Îi urăm cărturarului şi omului de ales caracter să aibă o viaţă lungă şi luminoasă, să se bucure de sănătate, să fie iubit şi să dăruiască în continuare culturii noastre monumente ştiinţifice, aşa cum numai el ştie şi poate să o facă ! LA MULŢI ŞI FERCIŢI ANI, STAN V. CRISTEA !

Semnal editorial : Stan V. Cristea despre Marin Preda

După uimitoarea lucrare despre Constantin Noica, Stan V. Cristea este prezent din nou în librării cu un volum despre Marin Preda : „MARIN PREDA. REPERE BIOBILIOGRAFICE”, RCR Editorial, București, 2012.
Mărturisesc, o dată în plus, că am o mare admirație față de acțiunea literară a poetului și cărturarului Stan V. Cristea, personalitate reprezentativă pentru cultura teleormăneană. Competența, dăruirea și altruismul care îl caracterizează pe autor sunt unice în întreg peisajul literar românesc. Mă simt onorat că trăiesc pe aceleași plaiuri cu Domnia Sa.
Prezenta carte este o contribuție fundamentală la bibliografia operei lui Marin Preda, un instrument indispensabil pentru toți cei interesați de proza celui care a scris Moromeții. Textul impune prin evidentul profesionalism cu care este întocmit și prin exhaustivitate. Nimic din ce s-a scris despre Preda nu este ocolit, ceea ce este absolut impresionant.
Îi dorim autorului o viață lungă și rodnică, ca să ne poată bucura și cu alte asemenea monumente literar-culturale.