Un mare actor, Florin Zamfirescu, analist politic

      Cât timp am fost în licean, plecam de acasă, în fiecare luni, cu un autobuz care făcea regulat cursa Pitești-București. Mă urcam în hărăbaia care suna a tinichea și trosnea din toate încheieturile și mă trezeam ca un pește înghesuit într-o conservă. Rareori atingeam podeaua cu picioarele. În mod obișnuit rămâneam suspendat între burțile și spinările uriașe ale vajnicilor călători. Într-o dimineață n-am reușit să ajung până la scară și să cobor unde era liceul meu și chiar mă resemnasem cu situația, urmând să merg până la capătul drumului, până în fundul Bucureștilor, dar un călător voinic și cu fața congestionată de licorile piteștene a înțeles rapid încurcătura mea și a început să urle către șofer : ” Oprește, bă, nenorocitule, să coboare băiatu' ăsta la liceu! Oprește, bă, că viu peste tine!” I-am mulțumit tânărului pentru gestul său de solidaritate și am ieșit din mașină, împiedicându-mă de picioarele tovarășilor mei de suferință. Îmi amintesc că numele șoferului era scris pe o plăcuță pusă la vedere și că driverul era omonimul meu. La Crevedia este o pantă în curbă și acolo trebuia să coborâm și să împingem din greu până vedeam mașina cocoțată în vârful dealului. De-al dracului, când se vedea pe culme, șoferul accelera și ne mai alerga vreo trei sute de metri până ajungeam, cu sufletul la gură, să ne suim din nou în cutia de tablă ruginită. De fiecare dată când mă urcam,îl vedeam instalat în dreapta, pe scaunul numărul 1 pe un tânăr brunet, sobru, care nu-și muta privirea de la drumul plin de gropi, pe care îl privea prin parbrizul pătat de muște. Era, în mod sigur, Florin Zamfirescu. Se întâmpla în anii în care marele actor - căci e mare, fără nicio îndoială - absolvise Institutul și se mutase de la Teatrul de Stat din Târgu Mureș la Teatrul Giulești din capitală. Nu știu cum ajungea de la Călimănești la Pitești, dar era el, fără dubii. Îl cunoșteam din emisiunile singurei televiziuni de pe atunci și din publicațiile pe care le citeam cu interes, de la Sportul la România literară. Era frumos. Într-un interviu, actorul spunea cu o modestie ironic-relaxată că a fost de când se știe urât și că și-ar dori cel mai mult să i se spună : ” Ești frumos!” Iată că lucrul s-a întâmplat. A fost chipeș. Florin Zamfirescu spunea că nu se place pe sine, fiindcă știa că frumusețea este un handicap în cazul unui actor care vrea să facă roluri mari - a fost și pentru Caramitru, care a trebuit, printr-un uriaș efort de inteligență artistică, să pună în plan secund aspectul său de filfizon cu părul vâlvoi -, dar pentru el n-a fost o piedică faptul că arăta bine. În tinerețe farmecul său lumesc, de care a uitat sau se preface a fi uitat, se îmbina cu expresivitatea care i s-a accentuat către maturitate, În orice caz, Florin Zamfirescu este un nume mare al teatrului și filmului românesc. ( Să nu uităm : marii actori sunt cei care fac teatru sau și teatru! )
      L-am revăzut pe Florin Zamfirescu, pe Realitate Tv, analizând situația politică de la noi și am fost uimit de luciditatea analizelor sale, de realismul evaluării, de patriotismul său sincer, de umorul său inconfundabil. Formulările sale bat de departe enunțurile insipide ale analiștilor de meserie. Urmărindu-l pe Florin Zamfirescu, mi-a venit inima la loc  : nu toți românii s-au rinocerizat și umblă să-și facă rezerve absurde de ghindă și de lături. Mi-a plăcut, în mod deosebit, observația lui referitoare la conflictelor din spațiul public :” Luați-vă, bă, de beregăți și duceți-vă undeva, la marginea unei păduri sau pe câmp și băteți-vă acolo, nu în capul nostru!” Sau : ” E de colea să fiu ultima generație de români!” Felul în care Băsescu și Ponta s-au scuipat în ochi, s-au arătat cu degetul, și-au arătat dosul și au aruncat cu excremente unul în celălalt este descalificant politic, moral, uman și din toate punctele de vedere. În treacăt fie zis, se pare că oamenii simpli au înțeles fenomenul mai bine decât noi, cei care stăm cu nasul în cărți.
Ce-i pot spune lui Florin Zamfirescu? Jos pălăria, Maestre!