Dragoste de câine

    Prin București, un câine slab și flămând își caută stăpânul. Am văzut la televizor cum oprește tramvaiele, lătrând și culcându-se pe șine. Apoi, după ce vatmanul frânează, animăluțul fuge la uși, intră și îi cercetează pe călători. Iese cu capul plecat și își continuă agitația, așteptând următorul tramvai. Câțiva se oferă să-l ia acasă, însă el refuză cu tristețe. Câte un deștept îi oferă o firimitură de pâine.
Este un alt Hachikō , câinele japonez care și-a așteptat stăpânul, în gară, nouă ani după ce acesta decedase. Hachikō era un câine de rasă și a devenit un simbol al loialității, un mit național japonez. Patrupedul la care mă refer este negru și nu-mi dau seama dacă nu e maidanez. În orice caz, nimeni nu m-a emoționat mai mult, în viața mea, decât această ființă nefericită. Sper din tot sufletul să-și găsească prietenul și, de asemenea, acela să nu fie un ticălos care l-a abandonat.
   În acest timp, oamenii...
   Dar mai este ceva de spus? De scris?
   Nimic. Și nu știu nici dacă are vreun sens să trăiești când nu poți alina suferința celor mai mici și mai necăjiți decât tine.

P. S. Un motănel - tot negru! - a fost salvat de un medic veterinar și de atunci a devenit un fel de terapeut al cabinetului. Ține, cu lăbuțele-i mici, imitând gestul îmbrățișării,  pisicile și câinii care au suportat operații grele și le este mereu alături, dormind lângă ei.