L-am admirat fără rezerve pe Ștefan Iordache, actorul care a făcut cele mai mari roluri pe scenele românești. M-a îndurerat dispariția lui și am regretat că nu l-am cunoscut personal. Se spune că omul era fabulos. Văd unul dintre filmele sale de tinerețe și sunt uimit de frumusețea fizică a olteanului care a copilărit în Rahova. Îmi dau seama că, de-a lungul vieții, timpul i-a modelat fizionomia în mai multe măști inconfundabile. E greu de recunoscut junele imberb de odinioară, în bătrânul albit și obosit de viață, de acum câțiva ani. Două lucruri i-au rămas însă neschimbate : surâsul/rictusul său plin de farmec - dar și de o tristețe inefabilă - și timbrul vocii pe care o mai aud uneori în somn.
Marea artă se hrănește cu viața creatorului său. Ștefan Iordache a regretat că n-a avut copii, fiindcă a crezut că nu-i va rămâne timp să se ocupe de ei. Când văd câte un moș care se recăsătorește după ce a împlinit 102 ani - trăise cu amanta sa trei decenii! -, având o droaie de copii și de nepoți, toți zdraveni și sănătoși, mă apucă depresia.
P.S. Nu voi mai scrie decât dacă o voi putea face fără să ofensez pe cineva. Pe blog va fi mai ușor, la ficțiune voi avea dificultăți. Thomas Mann a lăsat o operă magnifică, fără personaje negative. Dar nici nu sunt Mann, nici nu trăiesc într-un mediu asemănător cu cel în care și-a dus zilele romancierul german.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu