Atitudinea face diferența

Atitudinea în societate sau într-o profesie îi dă valoare morală fiecărui individ.
Se dobândește acasă, prin educație, ori în cadrul societății, dacă sunt urmate anumite modele.
Un dascăl, proaspăt numit ”cetățean de onoare” al orașului Videle, îmi povestea că lui îi poartă mult respect elevii cu care a fost foarte exigent. I s-a întâmplat însă să se izbească de insolența unor foști elevi cu care se purtase foarte elegant, dar care au ajuns în situația de a li se spune ”domni”.
Maradona marca goluri cu mâna și se bucura. Cornel Dinu a înscis și el un gol cu mâna, într-un meci pe viață și pe moarte, cu Steaua, dar s-a dus imediat la arbitru, care nu observase infracțiunea, și i-a cerut să anuleze reușita.
Cristiano Ronaldo cerșește lovituri de pedeapsă nemeritate și le transformă cu o bucurie idioată.
Messi își vede, pur și simplu, de joc și rareori l-am văzut mânios : în fazele în care adversarii îl calcă în picioare, încercând să-i rupă oasele, lucru care le și reușește uneori.
Rednic și Hagi s-au insultat în public, dar au revenit imediat și și-au schimbat poziția, arătându-și, unul altuia, mult respect. Atitudine de mari sportivi. Discutam despre asta cu un coleg, profesor mai în vârstă decât mine, iar acesta s-a arătat impresionat de comportamentul celor doi.
Respectul face parte din civilizație și din psihicul nostru. Cine n-are respect de sine, la nivelul inconștientului, dirijează această atitudine către ceilalți, când impulsul ajunge la nivelul conștientului. Bătrânii știau ce spuneau :” Te respecți pe tine când îi respecți pe alții!” Mergem pe o linie subțire, într-un echilibru precar. Atitudinea noastră ne poate împinge către lumea civilizată ori ne poate arunca în junglă.
Dar te poți autoeduca dacă trăiești momente astrale, irepetabile în istoria cunoscută. Adică atunci când ai șansa de a vedea la lucru mari personalități, posibile modele pentru cea mai mare parte a omenirii.
Să urmărești mari profesori, ținând cursuri de neuitat în Amfiteatrul Odobescu.
Să-i vezi, manifestându-se ( din păcate, numai la televizor), pe Ioan Paul al II-lea sau pe Papa Benedict este istorie.
Să-i vezi jucând, pe scenă, pe Ștefan Iordache și pe Ion Caramitru este tot istorie.
Să-i vezi jucând pe Messi și pe Federer este istorie vie.
Să schimbi câteva cuvinte cu Nichita Stănescu, care cobora într-o dimineață scările Complexului Studențesc Grozăvești, este deja mit.
Fairplay-ul dă o aură inefabilă valorii profesionale, proiectând-o în înaltele ceruri ale omenescului autentic.

Surâsul lui Ștefan Iordache

    L-am admirat fără rezerve pe Ștefan Iordache, actorul care a făcut cele mai mari roluri pe scenele românești. M-a îndurerat dispariția lui și am regretat că nu l-am cunoscut personal. Se spune că omul era fabulos. Văd unul dintre filmele sale de tinerețe și sunt uimit de frumusețea fizică a olteanului care a copilărit în Rahova. Îmi dau seama că, de-a lungul vieții, timpul i-a modelat fizionomia în mai multe măști inconfundabile. E greu de recunoscut junele imberb de odinioară, în bătrânul albit și obosit de viață, de acum câțiva ani. Două lucruri i-au rămas însă neschimbate : surâsul/rictusul său plin de farmec - dar și de o tristețe inefabilă - și timbrul vocii pe care o mai aud uneori în somn.
     Marea artă se hrănește cu viața creatorului său. Ștefan Iordache a regretat că n-a avut copii, fiindcă a crezut că nu-i va rămâne timp să se ocupe de ei. Când văd câte un moș care se recăsătorește după ce a împlinit 102 ani - trăise cu amanta sa trei decenii! -, având o droaie de copii și de nepoți, toți zdraveni și sănătoși, mă apucă depresia.

P.S. Nu voi mai scrie decât dacă o voi putea face fără să ofensez pe cineva. Pe blog va fi mai ușor, la ficțiune voi avea dificultăți. Thomas Mann a lăsat o operă magnifică, fără personaje negative. Dar nici nu sunt Mann, nici nu trăiesc într-un mediu asemănător cu cel în care și-a dus zilele romancierul german.