”Vara ca un interior cu pietre și copaci”. O povestire din 1978

    Iese în curte și știe că ușa casei vecine se va deschide imediat și un bărbat tânăr, buhăit la față îl va întreba cât e ceasul

̶  Este exact zece, răspunde băiatul, abia privindu-l pe vecin.

Îl tulbură, în mod straniu, firicelele roșii de pe chipul vecinului. Vara, amândoi se trezesc în fiecare zi la aceeași oră. Băiatului nici nu-i trece prin minte să calculeze de câți ani se întâmplă lucrul ăsta. Tăifăsuiesc puțin și de fiecare dată grasul îi pune puștiului aceeași problemă de matematică pe care a auzit-o prin vreo cârciumă, iar băiatul o rezolvă cu aceeași dezinvoltură confuză, spre mirarea repetată a celuilalt, exprimată mereu în aceleași cuvinte. Ceva despre faptul că băiatul învață bine și e un copil cuminte. Umbra sreașinii se află în dreptul ferestrei. Mai e mult până va depăși prispa, semn că s-a făcut prânzul, când trebuie să hrănească porcul și găinile și pisica

Știe că poarta este încuiată și se simte puternic și liniștit. Va da mai întâi o raită prin grădină. Tufa de soc nu a crescut suficient, deși îi șterge zilnic frunzele de praf. Măceșul a înflorit, inundat de lumina cleioasă care umple ograda precum uleiul un recipient. Așa își va aminti mai târziu, la o beție organizată într-un cămin studențesc. Se va urca în dudul cu aromă răcoroasă și cu fructe dulci, umede ca nasul cățelului. Mâncând, se gândește o clipă dacă n-ar fi cazul să vadă ce mai fac fluturii albi și portocalii. Dar știe că pentru asta va fi nevoit să deschidă poarta. Poiana violetă se află dincolo de de șosea și de tufele de zmeură ale lui Moțodel. Știe că de acum, celălalt scrutează deja bătătura, printre ulucile înalte și ascuțite ale gardului. Nu-l va zări pe băiat, însă va bănui că acesta se află în dud și-l va îmbia să se joace împreună. Îi va propune să fure pepeni, să prindă iepuri, să se scalde la râu și să facă prostii cu micuța N. Știe că dacă va deschide poarta, toată liniștea se va scurge pe acolo, ca aerul dintr-un balon spart. Celălalt e mai puternic, îi va impune planurile sale și gândul că va trebui să scape de el îl va tortura permanent pe băiat. Să scape de el cât mai repede. Își va bate capul cu asta toată ziua și tot nu va reuși să-l urnească pe musafir. Știe că nu va reuși. Și să iasă din curte nu are voie de la mama sa, plecată nu se știe unde.

Vârfurile pomilor se leagănă ușor. Se clatină și cerul, în ceașca sa de porțelan albastru. Găinile albe și roșii și negre scurmă în gunoiul din fundul ogrăzii. Cu râtul său fin și rotund, porcul a apucat o frunză purpurie și o mestecă grohăind. O omidă verde, uriașă, stă nemișcată, inelată, pe o ramură de dud. Băiatul închide o clipă ochii și poate auzi glasul celuilalt.

̶  Pepenii sunt nepăziți. Sunt vărgați, cu miezul roșu și lunguieți și galbeni. Putem lua o grămadă.

Se preface că n-aude și tace. Galbenul îi amintește de excrementele groase, adunate în mușuroaie, la spatele casei prietenului său. La început, acesta îi povestea că un urs mare vine din pădure în fiecare noapte, îi mănâncă piersicile din grădină și se duce după casă să se ușureze. Mai târziu, celălalt va spune cu mândrie că tatăl său este autorul grămezilor untoase și urât mirositoare. ”Mănâncă șase pâini în fiecare zi și se ușurează gros, cât un salam”, zicea prietenul, iar el se simțea umilit, fiindcă știa că tatăl său nu poate avea intestinele atât de groase, nici nu câștigă zilnic câte o servietă cu bani, nici nu scoate la Crăciun, din fiecare porc, câte șapte gamele cu bucăți de carne.

̶  Putem lega pisica a neagră cu o sfoară, ca s-o coborâm din ulm.

Ideea nu-i surâde, după cum nu ar vrea nici să umble în cuibul rândunelelor, unde așteaptă puișori cu ciocuri larg căscate, tivite cu galben.

̶  Îți dau zmeură, se aude de dincolo de gard, dacă îmi deschizi poarta.

̶  Nu-mi place zmeura, răspunde, uitând că vrusese să-l facă pe celălalt să creadă că nu este nimeni acasă.

̶  Atunci furăm smochine de la moș Avram. Are un câine legat de tufele alea, dar e orb și surd. Le-am mâncat aproape pe toate. Mai sunt câteva. Îți dau și ție dacă mă lași să mă joc cu mingea ta.

Vocea s-a îndepărtat și în curând nu o va mai auzi. Nu-și dă seama dacă intrusul repetă vechea manevră se preface că a plecat ori s-a lăsat păgubaș.

Umbra casei a ajuns la jumătatea prispei. Ar putea prinde avioane mici și vii, de pe vârfurile bețelor de tutun care îngrădesc tufele de trandafiri. Mai târziu va afla că înaripatele de cristal se numesc libelule. Vede din nou omida verde și își amintește brusc că a visat-o. A visat-o în noaptea trecută și acum o vede și știe că a visat-o.

 Soarele a coborât după casă și el apără porcul alb și rotofei de păsările lacome care îi fură grăunțele. Se  o ciocănitoare și aerul miroase a câmpie pârjolită de soare.

Cartea îl așteaptă răbdătoare pe masă și el poate sta la umbră să citească. Când stătea la bunicul, unde curtea era umbrită încă de dimineață, putea citi toată ziua. Cartea asta îi place atât de mult, încât îi este teamă că o va sfârși și nu va mai găsi alta care să-l plimbe prin locuri pustii, unde se află în siguranță.  S-a gândit toată ziua la filele frumos mirositoare, la literele și cuvintele semănând cu coroanele arborilor și cu iarba sârmoasă din curte. Nu vrea să o termine. O va face doar când va găsi alta, cu o lume ospitalieră, protectoare. Păcat că nu are mai multe cărți. Oftează și intră în casă. Frunzele copacilor, lungi și subțiri, late și verzi,, portocalii și vinete fierb în cerul topit de soare.

Ce s-ar întâmpla dacă locuința ar avea câte o ieșire pentru fiecare anotimp? Ar ninge peste fructele roșii de măceș, iar liliacul și-ar amesteca mireasma cu esența crudă ale pănușilor de porumb, strânse grămezi, în care își petrecea nopțile de toamnă. Sub chiciură ar gesticula mugurii, în timp ce oamenii de zăpadă ar dănțui prin țărâna fierbinte. Beția albă a florilor de salcâm s-ar scutura peste zăpezi. Ar respira adânc. Și ar uita de școală. A și uitat când a ieșit din nou afară. Umbra casei aleargă acum undeva către orizont, unde a auzit că se află orașul. Și vocea îl ispitește iar de după gard.

̶  Mergem și pescuim în heleșteul din grădina lui moș Salem.

Raiul lui Salem îi este cunoscut. Nu poți trece pârleazul decât cu ajutorul unei scări. Totuși, n-a văzut niciodată acolo un iaz.

̶  Sunt pești mari și grași ca porcii. Coborâm pe scară și îi prindem cu ciurul. Pe cel mare îl cheamă Mali și va încerca să ne înece. Îl voi înțepa eu cu furca.Din bășica lui ne vom face o minge de fotbal pe cinste. Dar știu că ești fricos, așa că nu e nicio pagubă dacă mă duc singur.

Glasul se îndepărtează. Cu grabă și cu teama că băiatul va accepta abia acum. Mâine, celălalt se va lăuda că a prins peștele și l-a scăpat ori că moș Salem a tras cu pușca după el. Brebete a plecat. Știe că peste puțin va veni mama, prăfuită și arsă de soare.

 Îi suflă, parcă, cineva pe frunte. Nicio viespe nu poate intra în curte. Niciun copil neascultător nu poate ieși. Copacii au ochi pe fiecare frunză și păsările abia îndrăznesc să cânte. Deschide poarta și iese, uitându-se în toate părțile. Vede șoseaua.  Încă nu văzuse râul și orașul, se va gândi peste ani. Va încerca să-și închipuie gârla. Dar nu acum. N-are timp. Printre crengile corcodușilor și tufele de gard viu licăre poiana albastră. Știe că acum fluturii pleacă. Luminișul este plin de cioburi de sticlă colorată și de pietre ascuțite, ascunse de de iarba verde și grasă. Spre ochiul albastru al cerului, ivit printre vârfurile arborilor, se întind firele violete de lavandă. Sunt peste tot și miresmele fac ca aerul să pară un ulei greu, adormitor. Îi place să se întindă printre flori și să urmărească albinele și fluturii cu desene uimitoare pe aripi. Unii vin și se așează pe părul său, de culoarea miezului de dovleac. Surâde, absent de la celebrarea propriei bucurii. A descoperit fluturii când bătrânul învățător, cu figura desfigurată de furie, le-a ordonat copiilor să prindă fiecare câte o sută de fluturi. ”Omizile mi-au mâncat livada” a mai urlat o dată fiorosul moșneag și le-a aruncat o privire încărcată de ură. După-amiază, copiii, femeile și bunicii au început vânătoarea, care cu ce putea. Dădeau cu pălăriile, cu măturile, cu ciomegele, cu șepcile, cu basmalele. Și fugeau ca apucații chiar și cei care trecuseră de optzeci de ani.

Știe că  Brebete, celălalt, l-a urmărit și că acum-acum va năvăli să rupă florile și să ucidă cu basca-i cât mai mulți fluturi. Mai știe că se vor bate și că va fi învins. Dar e sigur că fluturii vor veni mâine iarăși și că bătaia va fi preludiul unei prietenii care îi va face să ude florile din poiană, pentru a atrage și libelulele.

Și mereu mirosul acela copleșitor : munți din pănuși de porumb, unde dormea nepedepsit și visa râuri curgând din cer.