Romanul polițist ca un ceasornic cu arcul dat peste cap

   Romanul polițist poate fi asemuit cu un ceasornic ale cărui limbi sunt mutate temporar de cineva, pentru a arăta o oră falsă și pentru a acoperi o crimă. Rolul detectivului ar fi acela de a-l descoperi pe cel care măsluiește timpul, umblând la un mecanism perfect reglat. Cărțile Agathei Christie ( cu excepția celor Zece negri mititei, capodoperă absolută a genului) chiar asta sunt. În plan literar, îmi apar ca niște jocuri cu păpuși de cârpe, iar faimosul Hercule Poirot se comportă ca un motan mecanic, întors la cheie. Doar Sherlock Holmes și Ellery Queen îl întrec în rigiditate. Asta nu înseamnă că nu ne putem delecta cu multe dintre textele faimoasei englezoaice. Preferații mei sunt însă Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Ross Macdonald și mai recentul Stieg Larsson, în romanele cărora omenescul curge firesc și cu haz. Marii autori de romane polițiste sunt scriitori adevărați, cu înclinații ludice. Au creat și personaje memorabile (Philip Marlowe, Sam Spade, Lew Archer), pline de fermecătoare stereotipii : biroul sordid, pipa, sticluța ascunsă, loviturile primite în cap, pe neașteptate, chiar la locul crimei și, neapărat, o etică superioară.
    Am citit cu interes Cele cinci piste false de Dorothy L. Sayers, Ed. Univers, București, 1994. Proză scrisă fluent, personaje vii, mișcându-se natural, umor, situații captivante. Personajele sunt pictori profesioniști, băutori de nădejde și, simultan, pescari înrăiți. Nu lipsește nici detectivul casei, lordul Peter Wimsey, cu ticuri abia perceptibile. Se produce o crimă, iar poliția și Wimsey întorc pe față și pe dos toate posibilitățile. Până aici, toate bune și frumoase. Farmecul unui roman polițist constă în soluția finală care revelă un adevăr surprinzător. Scenariul apare, la sfârșit, clar, simplu și logic. În Cele cinci piste false rezolvarea enigmei de către Wimsey este atât de complicată și de nefirească, încât devine puțin credibilă, artificială, aproape fantastică. E ca un banc care decurge admirabil până la poanta care conține sarea și piperul. Când poanta e ratată, bancul nu există. Cam asta se întâmplă în această carte, cu o intrigă foarte încâlcită și greu de înghițit. Autoarea a vrut să facă narațiunea cât mai interesantă, însă a exagerat și a dat-o de-a berbeleacul, așa cum se rupe arcul unui ceas întors prea mult. Povestea e complicată inutil, spre paguba sa și dezamăgirea noastră.
    Se spune că arta unui pedagog constă în a face accesibile elevilor/studenților cele mai profunde teme. Prin școlile bucureștene ar fi însă, se aude, și dascăli care transformă chiar cea mai simplă problemă în ceva imposibil de înțeles. Citind un roman polițist ratat, trăiești sentimentul elevului care încearcă să învețe o lecție despre pisici, expusă în termeni hegelieni.