Cât timp durează o iubire? ( II )

      După ce n-am mai văzut-o pe M., am suferit de depresie ani în șir. În armată mă mișcam ca o insectă prinsă într-o pată de grăsime și nu puteam adormi, oricât de obosit aș fi fost. Văzând că nu mă pot liniști, Liviu Papadima mă chema în patul său suprapus și îmi citea poezii, dar și prozele care vor intra mai târziu în volumul În livada de cremene. (O vreme mi-am petrecut și eu nopțile într-un pat suprapus. Când se dădea deșteptarea, nu știu cum se făcea că săream cu picioarele direct pe grumazul și pe pieptul celui care dormea pe patul de dedesubt, un băiat numit Stoica, care ieșea la interval în același moment. Într-o dimineață mi-am amintit fulgerător de tortura la care îl supuneam pe camaradul meu și am sărit pe la celălalt capăt al patului metalic. Numai că Stoica se gândise și el la treaba asta, mutase punctul de ieșire și m-am trezit din nou cu picioarele pe el, sufocându-l.) Primii doi ani de facultate au fost un tunel cenușiu, prin care m-am târât indiferent, animat când și când de colegii care organizau câte un chef. Reîncepusem să scriu, la îndemnurile repetate ale lui Stratan, când am fost anunțat că sunt urmărit de Securitate. Aveam prea mulți prieteni printre africani, sud-americani, arabi, unguri și alți orientali și europeni! Niște mașini negre se țineau pe urmele mele când ieșeam în oraș și într-o bună zi m-am trezit cu capul umflat. Medicii de la Spitalul Studențesc nu știau ce diagnostic să-mi pună. Aveam fesele umflate de sutele de doze de penicilină care mi se injectaseră. Probabil că m-ar fi salvat niște antiinflamatoare. Dar nimeni nu se gândea la soluția asta. Opt luni m-am chinuit cu dureri și cu temperatură. Ieșeam din spital să-mi dau sesiunile de examen, eram terminat. Am încheiat cu scrisul și cu multe altele. Dar obsesia pentru M. a rămas cuibărită confortabil în sufletul meu.
     Sunt aproape 50 de ani de când am văzut-o pe M. Într-una din nopțile trecute, neputând să adorm, am văzut, pe un canal de televiziune, un film cu un terorist operat și ținut ostatic de niște sud-americani dubioși. Fata șefului îl îngrijea pe rănit și mi-am dat seama că semăna cu cea care îmi fusese cândva colegă. După ce am adormit, am visat-o din nou pe M., dar avea alt chip și se profila pe un decor diferit. Visul s-a terminat când o rugam pe o doamnă să-i spună fetei - căci asta era în vis - că îmi pare nespus de rău că n-o voi mai vedea niciodată.
       Sunt oameni și oameni. Se pare că ideea lui Gabriel Garcia Marquez este valabilă pentru o parte din umanitate. Iubirea poate dura toată viața și, vorba lui Marin Sorescu, toată moartea.