La Mărţişor

 

                                                      La Mărţişor

 

Prin 1978, profesorul Valeriu Filimon a dus grupa noastră de studenți la Mărțișor, într-o vizită de lejeră cercetare. ( Valeriu Filimon făcea multe și interesante lucruri - l-a invitat, într-un rând, pe Ion Larian Postolache, să ne vorbească despre spiritul Orientului -, dar noi, în ignoranța noastră tinerească, nu eram în stare să apreciem, la adevărata lor valoare, inițiativele dascălului nostru. ) Am vizitat casa, grădina și mormintele familiei. Nu știu de ce camerele mi s-au părut înghesuite, meschine, ca aparținând cuiva care își drămuia fiecare felie de pâine. Activitatea s-a desfășurat în prezența Mitzurei Arghezi, proaspătă,  frumoasă, incredibil de tânără. Părea că are mai puțin de patruzeci de ani, dar, socotind acum, îmi dau seama că era mult mai în vârstă. Trăia și nea Ion, un om care a fost toată viața un fel de servitor al marelui poet. Cum citisem că Arghezi a avut o boală ciudată și era să moară pe la 68-70 de ani - o pungă cu puroi în zona inghinală, rezolvată de un medic faimos în epocă -, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe nea Ion cum au stat lucrurile. Voiam să știu de la sursă ce s-a petrecut în realitate. ( Se spunea că medicul i-a extras puroiul cu o seringă, apoi a umplut cavitatea respectivă cu streptomicină). Pe atunci nu eram protocolar, ca astăzi, dar mă purtam tot civilizat.

- E adevărat, domnule Ion, că Arghezi a fost grav bolnav, pe la 68 de ani, și că doctorul X l-a vindecat cu o singură injecție?

- Cum? Nu, nimic nu-i adăvărat din ce spuneți. Domnu' Arghezi n-a fost bolnav dăloc, da' dăloc, niciodată. A fost sănătos tun toată viața. Astea e minciuni scornite de ziariștii d-atunci.

Valeriu Filimon a spus câteva cuvinte despre creația argheziană, a vorbit și Mitzura, iar câțiva studenți au citit niște așa-zise comunicări științifice, fiind înregistrați pe o bandă de magnetofon :  Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Doru Mareș și subsemnatul.  Poate și Marin Neagu, dar nu sunt sigur. Cred că am fost al patrulea și am prezentat un scurt eseu despre Tablete din Țara de Kuty.

În încheiere, Mitzura ne-a pus o înregistrare cu tatăl ei, citind din propria operă. E adevărat că Arghezi n-a avut o voce de tenor, dar calitatea aparaturii făcea să-l auzim pe autorul Testamentului scoțând un fel de mugete înfiorătoare. Ne uitam unii la alții consternați. Scărpinându-se precipitat în barbă, Călin Ciubreag a spus îngrozit :

 - Oooo! Nu e adevărat ce auzim!

 Mitzura a observat reacția noastră, a oprit magnetofonul și a ținut să precizeze :

- Să știți că tata avea o voce frumoasă, dar nu-mi dau seama de ce a ieșit așa.

 

P.S. Aflu, de pe net, că Valeriu Filimon a murit în iulie 2004, la aproape 73 de ani. Dumnezeu să-l țină în lumină!

 

 

 

Tompa Gábor

         Nu am socotit armata un loc unde îți poți desăvârși educația, cum o consideră alții - „Armata te face om ! ” -, dar am amintiri frumoase din perioada aceea. Contează oamenii cu care te întâlnești și care lucrează în instituția respectivă. Adevărul e că mai multă prostie îngrămădită pe metrul pătrat nu văzusem până atunci și nici n-aveam să mai văd nicăieri. Am povestit prin romanele mele scenele absurde pe care le-am trăit acolo.

- Câți ani ai, mă ? l-a întrebat colonelul pe un soldat.

- Douăzeci, să trăiți !

- Ehe, eu când eram de vârsta ta...când eram de vărsta ta.... aveam nouășpe ani !

Și s-a uitat triumfător către ofițeri : el făcuse armata când avea nouăsprezece ani ! Asta vrusese să spună.

Am făcut armata la Câmpulung Muscel, împreună cu viitori filologi, filosofi, istorici, arheologi, actori și regizori. Ultimii participau la Cântarea României, făceau repetiții în loc de instrucție și aveau ținută ștoc. Din invidie, cineva a tăiat cu baioneta chitara actorului și cântărețului Vasile Filipescu. Colonelul ne-a adunat și ne-a spus :

- Să-mi spună mie, dragă tovărășelule, ăla care a băgat baineta în ghitara lui Filipescu, de ce a fost el porc și măgar? Uite, acu’ să recunoască ! Să recunoască, dragă tovărășelule, și pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva !

Vinovatul a dat să facă un pas înainte.

- Pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva, dragă tovărășelule ! Și dacă nu i-o conveni lui, fire-ar mama lui a dracu’, ce i-oi face, să nu-mi mai zică pe nume !

Ne trezeam la cinci și jumătate dimineața, ne spălam, făceam gimnastică și alergări prin aerul de munte înghețat, făceam curat prin dormitoare și latrine, apoi, cu mâinile unse corespunzător, ne îndreptam spre cantină, pentru a lua micul dejun. După ce mâncam niște macaroane fierte în apă sărată, fără nimic altceva, ne luam armele și ne prezentam la raport, pe platoul de instrucție.

Eram apăsat de cumplita depresie din ultimul an de liceu, mă simțeam epuizat și vedeam totul ca prin ceață. Văzând că nu puteam dormi noaptea, Liviu Papadima mă chema în patul său suprapus și îmi citea, până spre dimineață, poeziile și prozele sale. Fiindcă fusesem operat de apendicită, am fost trimis o vreme ca veselar la cantină, alături de Tompa Gábor și de poetul giurgiuvean Ivan Gheorghe.

Acolo a început prietenia mea cu regizorul atât de cunoscut astăzi.  Nu știu alții cum sunt, dar eu am avut mereu lipici la unguri. Îmi place stilul lor civilizat și mă încântă faptul că ei știu să respecte niște reguli. Obligația noastră era să scoatem mâncarea companiei de la ghișeul bucătăriei, în două ovale mari, de aluminiu, să punem tacâmurile pe masă și să turnăm, în castroane, porțiile cuvenite. Ne dădeam toată silința, dar rezultatul era dezamăgitor. În timp ce la trupă, fiii de țărani se așezau cuvincios și mâncau în liniște, cu sfințenie parcă, teriștii mei, băieți de familie bună, nepoți de generali și fii de universitari și de medici celebri, se năpusteau în sala de mese ca niște sălbatici, înhățau castroanele învecinate și turnau conținutul în ale lor, după care începeau să mănânce întocmai ca niște porci la troc. Cei care se vedeau cu hrana furată rămâneau nemâncați. Constatând că munca noastră nu era apreciată, de la un timp ne-am mulțumit să punem vasele cu mâncare în capul mesei, alături de coșurile cu castroane și linguri. Ca într-un coșmar, studenții-ostași năvăleau de afară și înhățau, pe rând, câte un castron și o lingură, apoi se băteau în jurul ovalelor, pentru a se servi. Cea mai bună mâncare care se văzuse acolo era fasolea bătută, unsă cu untură.

Aveau o plăcere diabolică să facă mizerie și să lase dezordine în urma lor. Îmi amintesc că Mircea Stoian, vedeta show-ului lui Dan Capatos, actor pe atunci, ungea masa cu magiun, unt, tocăniță și, în general, cu tot ce era vâscos, unsuros, consistent.  Ăsta camarad ! Frecam îndelung mesele, dar la prânz ori seara, nesimțitul o lua de la capăt. Așa se face că, împreună cu Tompa, am luat într-o dimineață măturile cu care curățam closetul și am început să dăm cu ele pe masă, înainte ca Stoian și ceilalți să-și termine acțiunea de îndopare. Măturile erau pline de excremente înnegrite și lăsau dâre groase și urât mirositoare pe suprafața mesei și peste obiectele îngrămădite acolo. Băieții au sărit ca arși de la masă, scuturându-și mâinile de murdărie. Masa a stat așa două săptămâni încheiate și toți mâncau cu pâinea și castroanele în brațe, neîndrăznind să se apropie la mai mult de un metru de focarul de infecție, pe care îl priveau cu ochi îngroziți. Ne-au reclamat la companie, dar locotenentul-major Emil Dângeanu nici n-a vrut să creadă că eu și Tompa fusesem în stare de o asemenea crimă. I-a luat în râs pe pârâcioși ( peste zeci de ani, unul dintre ei a ajuns arheolog și se învârtea prin nu știu ce minister, altul era prefect de Constanța)  și n-a verificat plângerea lor.

̶  Fugi, bă, d-aici, că Șerban e om serios, nu face așa ceva!

După ce am făcut masa lună, nimeni n-a mai îndrăznit să o năclăiască în zemuri și sosuri.

   Imediat ce terminam treaba, mergeam pe dealurile care străjuiau orașul, făceam plajă și ne recitam propriile poeme. Îmi amintesc că Tompa  era un poet talentat și sensibil și ar fi putut face o frumoasă carieră literară. Gabor traducea poemele mele în maghiară și i le trimitea logodnicei sale Klára, actuala soție a unui faimos antrenor. Klára l-a vizitat pe prietenul meu și așa am cunoscut-o și eu. Era foarte frumoasă și nu prea știa românește, dar ne înțelegeam prin semne. De altminteri, eu și Tompa ne spuneam unul altuia Semn. Așa avea să ne numească și Papadima.  Klára îmi promisese că îmi scrie și s-a ținut de cuvânt.  Eu și Gábor am primit fiecare câte o scrisoare. Deși Klára arăta minunat, nu m-am grăbit să desfac plicul. M-am pomenit cu Tompa că a venit la mine și, palid ca un mort, mi-a spus pe un ton sinistru :

- Și p-asta tot ție ți-a scris-o !

Și a scos din sân o coală scrisă de mână, în maghiară, pe care mi-a aruncat-o în poală. Am dat din umeri : nu știam ungurește, așa că a fost nevoit să mi-o traducă el. Citea și se îneca de emoție, deși era scrisoarea unei fete către prietenul prietenului ei. Nimic deplasat, nimic strident. Era un text frumos și măgulitor pentru mine. Atunci m-am simțit dator să scot și eu scrisoarea primită de la Klára și s-o desfac. Stupoare ! Era adresată lui Tompa ! Fată inteligentă, Klára pusese intenționat scrisorile în plicuri în felul acesta, pentru ca fiecare dintre noi să știe ce a scris ea celuilalt și pentru a nu stârni bănuieli din partea logodnicului ei.

Figura lui Tompa s-a luminat. S-a bucurat ca un copil :

- Klára e foarte deșteaptă ! Totdeauna am zis că e mai deșteaptă decât mine !

Într-o zi ne prăjeam la soare, în șorturi și nepăsători, când am fost surprinși de o patrulă. Eram în afara perimetrului îngăduit, iar soldații respectivi au pus mâna pe hainele și pe centurile noastre și au luat-o la picior. Fără centuri, se chema că suntem arestați . Am țâșnit în sus și am fugit cu Gábor după ei, rugându-i să ne înapoieze ce ne luaseră. Ne apropiasem de gardul unității și milogelile noastre nu dăduseră rezultate. Atunci am trecut la amenințări și, dându-ne nepoți de generali, le-am promis celor cinci-șase trupeți iadul pentru toate zilele care le mai rămăseseră de petrecut în batalion. Asta i-a convins pe loc. Ne-au aruncat boarfele în iarbă, gratulându-ne cu niște înjurături de nereprodus.

Îmi amintesc cum într-o dimineață tomberonul din fața cantinei s-a umplut și a dat pe dinafară. În sala de mese a intrat, spumegând de furie, sanitarul batalionului, un subofițer plin de el și de zel. Ne-a ordonat tuturor veselarilor să mergem la tomberoane și a avut tâmpita idee de a ne culca în zoaiele alea. Cei de la trupă au executat ordinul, dar eu și Tompa  am rămas în picioare, rânjind batjocoritor.

- Culcat, caporal, striga la mine, ca ieșit din minți, plutonierul.

- Du-te în p.. mă-tii !

- Nu execuți ordinul ?

Îi răspundeam cu aceeași înjurătură. Unitatea era la poalele dealului și, ca să ne convingă pe Tompa și mine să ne aruncăm în lături, le-a ordonat celorlalți să urce, târâș, panta dealului.

- Culcați-vă, mă, și voi, ce dracu ! au început ăia. Nu vedeți ce ne face ?

- Păi, dacă sunteți proști ! a zis Tompa.

Până la urmă, sanitarul a plecat înjurând către comandament, promițându-ne batalionul disciplinar și pierderea facultății. Într-un târziu s-au ridicat și amărâții care fuseseră tăvăliți prin zoaie ca vai de ei, iar scena n-a avut nicio urmare. Subofițerul și-o fi zis că suntem fii de mahări, de am avut atâta tupeu și nu ne-a raportat superiorilor, ca să nu-și lege o tinichea de coadă. A trecut peste câteva zile pe la cantină și a spus ceva în genul că nu prea am fost educați în casele părintești. ( Tatăl lui Tompa era directorul IATC-ului din Târgu Mureș.)

Când vremea era urâtă, jucam fotbal cu bănuți pe mesele unității. Am fost surprinși de maiorul Gorgonețu, care ne-a dat două zile de arest ( a uitat pe urmă să ne și aresteze ! ) și de un locotenent care se ascundea după ușă și intra pe neașteptate, în repetate rânduri, pentru a ne lua banii.

Când apărea un ofițer, primul care îl vedea era obligat să strige „Atențiune !” și toți luau poziție de drepți. Locotenentul respectiv, un ghiolban mustăcios, striga chiar el comanda și se îndrepta către masă pe care o curăța de toate monedele.

- Ce p... mea, eu n-am nevoie de bani ?

Ne-a făcut figura de mai multe ori ori, până ne-a lefterit.

Tompa avea simțul limbii și sesiza greșelile de exprimare ale superiorilor.

- Semn, ai văzut, mă, cum zicea colonelul ? Să aveți o conduită de comportament frumoasă ! Ha, ha, ha, ha !

Despe Gorgonețu, pe care Doru Mareș îl considera un boier, spunea :

- Semn, în timp ce toată lumea se deplasează pe aici în pas de defilare, Gorgonețu ăsta merge în pași de ezitare !

Nu uit episodul când Gábor adormise, iar un tovarăș de arme a încercat să-i fure ceasul. Amicul meu s-a trezit , l-a surprins pe hoț și i-a arătat obrazul. Oricare altul dintre noi ar fi sărit la bătaie, dar Tompa  era prea frumos educat ca să facă așa ceva. Culmea e că nătărăul care vrusese să se procopsească s-a supărat tot el.

Când ne-am nimerit amândoi în spital,  la Pitești, Tompa  mă târa afară, în curtea betonată, să ne plimbăm, deși era un sfârșit de februarie friguros, iar noi eram numai în pijamale. De cele mai multe ori refuzam să mă călesc în felul acesta.

- Semn, tu nu simți primăvara, mă ! spunea, supărat, amicul meu.

Trăiam în plin Kafka. După cutremurul din '77, același colonel ne-a adunat și ne-a zis :

- Vedeți și voi ce s-a întâmplat cu cutremurul ăsta național...de acum... ăăă.... Voi stați ca niște puturoși aici și ascultați clandestin postul ăla de radio.... cum dracu se numește ?....ăăă... ( Între timp, i-a șoptit un locotenent numele canalului respectiv. ) Aha, Europa liberă, cum îi zice, și chiar așa și este, fire-ar mama lor a dracu’ ! Iar soldații destoinici din București umblă printre ruine și culeg câte un ficat, câte un picior, câte un stomac și....ăăăăă... nu se mai știe niciodată ale cui e !

 Tompa m-a privit și a clătinat din cap într-un mod de neimitat.

Înainte de a ieși pentru ultima dată pe poarta unității, câțiva dintre noi i-am strâns mâna, în semn de despărțire, gradatului care ne instruise.

-  Succes în viață ! Și multe argumente ! a strigat caporalul după noi, făcându-ne să rămânem încremeniți de uimire.

Între timp, prietenul meu maghiar a făcut o măreață carieră de regizor, intrând în galeria marilor personalități ale teatrului nostru. Nu pot decât să mă bucur pentru el.

Recent ne-am reîntâlnit pe Facebook și în urmă cu două sau trei luni – pentru mine, timpul a devenit relativ - am schimbat câteva propoziții.

P.S.  1. Tompa avea mult umor. În Spitalul Militar din Pitești erau internați și alți maghiari. Unul dintre ei mergea cocârjat, înconvoiat de o teribilă suferință. Un camarad l-a întrebat pe prietenul meu de ce suferă necăjitul soldat. Tompa a devenit grav și a glăsuit următoarele :
- Vezi tu, când a venit aici, în urmă cu două săptămâni, pe băiatul ăla l-a trecut pișatul. A fost plimbat din cabinet în cabinet, din laborator la administrație și, cum s-a făcut, cum s-a dres, omul nostru n-a apucat nici până acum să se pișe.
        2. Printre cei cu care mă întâlneam pe holul spitalului, era un bărbat încă tânăr, cu o ținută marțială. Deși purta halat, ca toți bolnavii, mergea țanțoș de parcă înghițise o sabie, dându-și trufaș capul pe spate și aruncând priviri nemiloase celorlalți oropsiți ai soartei. Mă loveam de el, invariabil, în fața unor uși. Sunt un tip politicos, chiar protocolar, dar, cum am spus-o de atâtea ori, nu-i înghit pe aroganți cărora le fac invariabil tot felul de surprize. De obicei, invit pe oricine se nimerește înaintea unei intrări să treacă înaintea mea ( cum făcea jucătorul de tenis australian Rod Laver), dar pe individul ăla îl îmbrânceam ușor de fiecare dată și i-o luam înainte. O dată nu l-am lăsat să treacă prin fața mea! Iar el îmi arunca priviri nimicitoare.
- Ce dracu' ai, mă, cu ăla? m-a întrebat un soldat. Tu știi cine e? E maiorul X, șeful de stat major al batalionului din oraș.
Noroc că pe maior l-au surprins într-o noapte în timp ce o regula pe o asistentă, pe canapeaua din holul central al spitalului și l-au externat, că altminteri cine știe în ce belele mai intram.

Cât timp durează o iubire? ( II )

      După ce n-am mai văzut-o pe M., am suferit de depresie ani în șir. În armată mă mișcam ca o insectă prinsă într-o pată de grăsime și nu puteam adormi, oricât de obosit aș fi fost. Văzând că nu mă pot liniști, Liviu Papadima mă chema în patul său suprapus și îmi citea poezii, dar și prozele care vor intra mai târziu în volumul În livada de cremene. (O vreme mi-am petrecut și eu nopțile într-un pat suprapus. Când se dădea deșteptarea, nu știu cum se făcea că săream cu picioarele direct pe grumazul și pe pieptul celui care dormea pe patul de dedesubt, un băiat numit Stoica, care ieșea la interval în același moment. Într-o dimineață mi-am amintit fulgerător de tortura la care îl supuneam pe camaradul meu și am sărit pe la celălalt capăt al patului metalic. Numai că Stoica se gândise și el la treaba asta, mutase punctul de ieșire și m-am trezit din nou cu picioarele pe el, sufocându-l.) Primii doi ani de facultate au fost un tunel cenușiu, prin care m-am târât indiferent, animat când și când de colegii care organizau câte un chef. Reîncepusem să scriu, la îndemnurile repetate ale lui Stratan, când am fost anunțat că sunt urmărit de Securitate. Aveam prea mulți prieteni printre africani, sud-americani, arabi, unguri și alți orientali și europeni! Niște mașini negre se țineau pe urmele mele când ieșeam în oraș și într-o bună zi m-am trezit cu capul umflat. Medicii de la Spitalul Studențesc nu știau ce diagnostic să-mi pună. Aveam fesele umflate de sutele de doze de penicilină care mi se injectaseră. Probabil că m-ar fi salvat niște antiinflamatoare. Dar nimeni nu se gândea la soluția asta. Opt luni m-am chinuit cu dureri și cu temperatură. Ieșeam din spital să-mi dau sesiunile de examen, eram terminat. Am încheiat cu scrisul și cu multe altele. Dar obsesia pentru M. a rămas cuibărită confortabil în sufletul meu.
     Sunt aproape 50 de ani de când am văzut-o pe M. Într-una din nopțile trecute, neputând să adorm, am văzut, pe un canal de televiziune, un film cu un terorist operat și ținut ostatic de niște sud-americani dubioși. Fata șefului îl îngrijea pe rănit și mi-am dat seama că semăna cu cea care îmi fusese cândva colegă. După ce am adormit, am visat-o din nou pe M., dar avea alt chip și se profila pe un decor diferit. Visul s-a terminat când o rugam pe o doamnă să-i spună fetei - căci asta era în vis - că îmi pare nespus de rău că n-o voi mai vedea niciodată.
       Sunt oameni și oameni. Se pare că ideea lui Gabriel Garcia Marquez este valabilă pentru o parte din umanitate. Iubirea poate dura toată viața și, vorba lui Marin Sorescu, toată moartea.

O amintire cu Mitzura Arghezi

     Prin 1978, profesorul Valeriu Filimon a dus grupa noastră de studenți la Mărțișor, într-o vizită de lejeră cercetare. ( Valeriu Filimon făcea multe și interesante lucruri - l-a invitat, într-un rând, pe Ion Larian Postolache, să ne vorbească despre spiritul Orientului -, dar noi, în ignoranța noastră tinerească, nu eram în stare să apreciem, la adevărata lor valoare, inițiativele dascălului nostru. ) Am vizitat casa, grădina și mormintele familiei. Nu știu de ce camerele mi s-au părut înghesuite, meschine, ca aparținând cuiva care își drămuia fiecare felie de pâine. Activitatea s-a desfășurat în prezența Mitzurei Arghezi, proaspătă,  frumoasă, incredibil de tânără. Părea că are mai puțin de patruzeci de ani, dar, socotind acum, îmi dau seama că era mult mai în vârstă. Trăia și nea Ion, un om care a fost toată viața un fel de servitor al marelui poet. Cum citisem că Arghezi a avut o boală ciudată și era să moară pe la 68-70 de ani - o pungă cu puroi în zona inghinală, rezolvată de un medic faimos în epocă -, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe nea Ion cum au stat lucrurile. Voiam să știu de la sursă ce s-a petrecut în realitate. ( Se spunea că medicul i-a extras puroiul cu o seringă, apoi a umplut cavitatea respectivă cu streptomicină). Pe atunci nu eram protocolar, ca astăzi, dar mă purtam tot civilizat.
- E adevărat, domnule Ion, că Arghezi a fost grav bolnav, pe la 68 de ani, și că doctorul X l-a vindecat cu o singură injecție?
- Cum? Nu, nimic nu-i adăvărat din ce spuneți. Domnu' Arghezi n-a fost bolnav dăloc, da' dăloc, niciodată. A fost sănătos tun toată viața. Astea e minciuni scornite de ziariștii d-atunci.
Valeriu Filimon a spus câteva cuvinte despre creația argheziană, a vorbit și Mitzura, iar câțiva studenți au citit niște așa-zise comunicări științifice, fiind înregistrați pe o bandă de magnetofon :  Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Doru Mareș și subsemnatul.  Poate și Marin Neagu, dar nu sunt sigur. Cred că am fost al patrulea și am prezentat un scurt eseu despre Tablete din Țara de Kuty.
În încheiere, Mitzura ne-a pus o înregistrare cu tatăl ei, citind din propria operă. E adevărat că Arghezi n-a avut o voce de tenor, dar calitatea aparaturii făcea să-l auzim pe autorul Testamentului scoțând un fel de mugete înfiorătoare. Ne uitam unii la alții consternați. Scărpinându-se precipitat în barbă, Călin Ciubreag a spus îngrozit :
 - Oooo! Nu e adevărat ce auzim!
 Mitzura a observat reacția noastră, a oprit magnetofonul și a ținut să precizeze :
- Să știți că tata avea o voce frumoasă, dar nu-mi dau seama de ce a ieșit așa.

P.S. Aflu, de pe net, că Valeriu Filimon a murit în iulie 2004, la aproape 73 de ani. Dumnezeu să-l țină în lumină!

Întâlnire într-un tren de noapte

         În ultimul an de liceu fusesem îndrăgostit de o fată căreia nu îndrăznisem niciodată să-i vorbesc. ( Cam așa mi s-a întâmplat toată viața. Ca și personajul meu din Călugărul Negru, n-am avut inițiativă în fața femeilor pe care le-am iubit până la disperare și toate poveștile au rămas...doar povești platonice. ) Era colegă de clasă cu mine. Mâncam o dată pe zi, uneori nici atât, dar mă duceam zilnic la cursuri. Așa se face că am căzut energetic și am făcut o depresie de care n-am devenit conștient decât peste trei decenii, când, după colț, mă aștepta un alt moment greu. Am dat admiterea la facultate și am plecat în armată într-o stare de dureroasă inconștiență. Formidabila mea forță fizică, dobândită cu greu prin exerciții repetate, se dusese. În unitatea militară unde am ajuns, mă simțeam ca o insectă prinsă într-o pată de grăsime râncedă, pe cale de a se solidifica. Adormeam greu, cu somnifere, la o oră sau două după ce se dădea stingerea. Eram epuizat, deși nu împlinisem douăzeci de ani. Uneori, în câte o noapte, Liviu Papadima mă chema la el, ne întindeam amândoi pe patul său suprapus și îmi citea, ore în șir, admirabile poezii și prozele care vor intra în volumul Livada cu cremene. Mai țin minte și acum un vers : ” Prin unghere, praful lunii a stat.” Ca să scap de instrucția chinuitoare, m-am oferit să fiu veselar, la bucătărie, alături de viitorul celebru regizor Tompa Gabor și de amicul Ivan Gheorghe.
        N-am beneficiat de nicio permisie. De aceste privilegii se bucurau cei care aveau relații : erau nepoți de generali, de activiști sau de miniștri. M-am operat însă de apendicită, iar un medic-colonel de la Spitalul Militar din Pitești mi-a dat un concediu medical de două săptămâni. Comandantul batalionului, un Moș Teacă autentic, nici nu mi l-ar fi aprobat, dacă n-ar fi insistat maiorul Arvatu, comandantul meu de companie, fie-i amintirea de neșters! Mi-aduc aminte că m-a condus la gară camaradul și viitorul meu coleg de facultate Ovidiu Marian. Am luat un tren pe ruta Câmpulung Muscel-București. Se înnoptase bine și nu mai afla decât un singur călător în compartimentul meu. Era un bărbat distins, îmbrăcat elegant, cu trăsături fine, de intelectual. Mă gândeam la ale mele, privind către fereastra prin care se zăreau, ici și colo, luminițele unor așezări - încă nu începuse bezna de la ora 22 -, când l-am auzit pe necunoscut vorbind.
- După uniforma dumneavoastră de terist, sunteți student, nu-i așa? m-a întrebat.
- Da, am aprobat, student.
- La ce facultate, dacă îmi permiteți să vă întreb?
I-am satisfăcut curiozitatea.
- Și vă place să citiți?
- Cum să nu! am zis eu, înveselit la amintirea unui maior care mă pândea la greu și îmi confisca volumele pe care le aveam asupra mea. ( Mi-a luat, printre altele, Galeria cu viță sălbatică și Procesul, cu toate că le ascunsesem bine, la piept, sub tunica militară.)
- Și care sunt scriitorii dumneavoastră preferați?
Înainte să răspund, și-a cerut scuze că nu s-a prezentat și și-a rostit numele :
- Pătrașcu.
- Horia? Scriitorul? am întrebat cu interes, fiindcă citeam tot ce apărea în librării și în revistele literare.
- Nu. Grigore Pătrașcu, editor.
Mi-am declinat și eu numele, apoi am început să-i vorbesc despre scriitorii preferați : Nichita, Dimov, Ursachi, Brumaru, Ion Mircea,  Bănulescu, Ivasiuc, Petru Popescu, D. R. Popescu, Breban, Mircea Cojocaru, Nicolae Damian, Corneliu Ștefanache, Gheorghe Suciu, Marcel Constantin Runcanu, Ioan Dan Nicolescu și mai ales Fănuș Neagu.
- Păcat însă că n-are cultură și va ajunge repede la fundul sacului, am zis, referindu-mă la Fănuș.Va începe să se repete.
- Da, dar scrie impecabil.
- Fănuș?
- Da. În comparație cu alții e un stilist. Breban, de pildă, e de-a dreptul agramat.
Am flecărit tot drumul, timpul a trecut pe nesimțite și am aflat multe despre viața literară și despre modul de viață al unor autori. Târziu, când am ajuns în Gara de Nord, ne-am ridicat, ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit. Proaspăta mea cunoștință s-a pierdut în bezna nopții.
Nu l-am mai văzut vreodată pe editor și nici n-am mai citit nimic despre el.

P. S. Un prieten romancier mi-a scris că sunt prea indulgent cu opurile lui Nicolae Breban. Sincer vorbind, cred că am fost prea exigent cu autorul în discuție : sunt conștient că îmi caut/găsesc defectele, ca scriitor, și în cărțile altora.
        O opinie neserioasă avansa Al. Piru pe vremea când eram student : ” un prost care scrie niște romane polițiste cât cărămizile de groase”. De altfel, pentru Piru, aproape toți scriitorii erau niște tâmpiți. În timp ce Adrian Păunescu era ”o explozie de glande”, Marin Sorescu era ”alt prost, care fu alaltăieri poet, ieri dramaturg, iar azi vrea să fie și romancier!”

Dor de Cochirleni sau despre cum se păstrează prieteniile

       Am spus și mai demult că prieteniile se se leagă în copilărie, în liceu și în facultate, adică în vremuri când te poți iluziona că poți împărți totul cu altcineva. După aceea intri în faza frecușurilor, a rivalităților,a  invidiilor, a turnătoriilor, a decepțiilor. Nu-ți mai poți selecta oamenii cu care să comunici. Fac excepție de la această regulă, în opinia mea, prieteniile literare, alianțe trainice de principii nobile, adevărată solidaritate întru frumos. Înfloresc la orice vârstă, indiferent de distanțele care îi separă pe protagoniști. Motivul? Oamenii sunt de condiții culturale asemănătoare, ceea ce le induce și o morală specifică.
      Un prieten din tinerețe a vrut să organizeze o petrecere la care să participe veteranii de odinioară, colegi de serviciu și de suferințe. Ne legau amintiri vesele, dar și umilitoare, din anii a două regimuri care nouă ne-au mâncat viețile, iar pe alții i-au făcut nababi. În cele mai negre momente, foștii noștri colegi găseau timp să se mai întâlnească la o bere, la un fotbal, la o discuție. Acum au refuzat, stânjeniți, invitația. X îl detestă pe Y, care îi răspunde cu aceeași monedă. Amândoi nu-l suportă pe Z, care are antipatiile sale. Fiecare a zis despre ceilalți lucruri mai mult decât jenante, iar o întâlnire ar fi ca un foc pe un depozit de dinamită. Chiar dacă unul și-a văzut de treaba lui, a fost înțepat și provocat de alții până când a fost nevoit să răspundă. Și a făcut-o urât, pradă impulsului de moment. E cu adevărat urât că foștii coechipieri nu doresc o reconciliere. Nu voi înțelege niciodată ce-l determină pe un bărbat, față de care ai cele mai bune intenții și cele mai frumoase vorbe, să arunce cu noroi în tine. Se întâmplă ca, din senin, să te trezești cu un jet de venin aruncat drept în ochi! Frustrarea și propria nefericire nu sunt explicații plauzbile pentru răutatea care iese într-un asemenea mod la suprafață, ca un țiței murdar. Nu ne vom revedea niciodată în vechea formație, ca pe vremea când  programele unicei televiziuni țineau două ore, curentul se lua la ora 22, iar pâinea, uleiul și zahărul erau cartelate. Sunt caractere care nu-și dau la iveală omenescul din ele decât în condiții de pușcărie. Când le este bine, n-au nevoie de mofturi ca solidaritate, respect sau bucuria de a schimba impresii cu un semen. Am întrebat pe cineva cum se face că A și B, care aveau caractere nobile, mai frumoase decât al meu - eram convins de asta! -, au degenerat în asemenea hal, încât discută acum despre cunoscuții lor ca niște țațe de pe șanț.
- Bătrâne, mi-a zis vechiul meu tovarăș, sunt aliați lângă care nu trebuie să îmbătrânești. E periculos să fii coleg cu ei dacă ai necazuri, mai calci în străchini ori dacă reușești să-ți cumperi o bucată de pâine și să citești o carte. Ca să-i păstrezi la maturitate  pe unii tovarăși de drum, e necesar să pui câți mai mulți kilometri între tine și ei. Las la o parte că mulți sunt, de la bun început, un fel de dușmani acoperiți. Te laudă în față, iar după ce ai închis ușa în urma ta, își dau drumul la gură și te bălăcăresc după pofta inimii.
Nu știu dacă ăsta e un adevăr, dar cu camarazii aflați foarte departe am rămas în aceleași strânse și afectuoae raporturi. Visez la o reîntâlnire cu frații mei Valentin Emil Mușat,  Marinică Neagu, Ovidiu Marian, Doru Mareș,  Călin Ciubreag, Daniel Pișcu, Călin Mihăilescu, Bogdan Ghiu, Adrian Radu, Mircea Vasilescu, Romulus Bucur, Liviu Papadima,  Ionică Banu. Ordinea este întâmplătoare și sper să nu-l fi uitat pe vreunul. Unii  - Stratan, Florin Pripoae, Marius Bădițescu, Marinică Preda, Gheorghe Ivan, Vladimir Bălănică - s-au dus să moară puțin, iar alții, intelectuali cu răspunderi mari, nu vor avea timp pentru o revedere de două zile în 6 Martie, în Grozăvești sau pe malul Dunării, la ferma de struguri de la Cochirleni, în apropiere de Cernavodă. Dar sunt sigur că dacă aș fi fost zeci de ani vecin de apartament cu oricare dintre cei menționați mai sus, n-am fi întreținut defel supărări durabile, care să involueze implacabil.
Prietenia e și o afacere de vocație.

Scrisul şi vorbele

    E uimitoare apetenţa fiinţei umane pentru cuvântări.
    Se naşte, se însoară sau moare cineva, ieşim în faţă cu o urare, un bocet sau un laudatio. În cazul răposaţilor se face şi o recapitulare a păcatelor lor.
    La aniversări curg elogiile în minunatre râuri, de mai multe grade.
    Generaţii întregi s-au uitat cu ochi admirativi la "domnul Trandafir", învăţătorul de odinioară, care, cu pălăria în mână şi îmbrăcat corect, îi lumina pe ţăranii care aveau copii de şcoală. Le vorbea curgător, înălţător, din inimă. Gargantua, cunoscutul personaj al lui Rabelais, copil fiind, se face de râs când, în cursul unei vizite, un fiu al prietenului tatălui său, i se prezintă foarte ceremonios - "Cu tichia în mână, cu faţa luminoasă şi buzele rumene etc, îi spuse că se numeşte X şi că este preaplecatul său servitor. ."" -, iar el, de emoţie, nu poate să scoată o vorbă. ( "Gargantua rămase cu gura căscată şi începu să plângă ca vaca...") E motivul pentru care Grandgousier, mânios, vrea să-l omoare pe meditatorul odraslei sale. Cuceritorul cuceritorilor, Alexandru cel Mare, a dobândit numeroase cetăţi din Asia Mică, ţinându-le apărătorilor câte un logos ameninţător şi punându-i cu botul pe labe. Împăratul fusese instruit de însuşi Aristotel ! Istoricii strigă în cor că un popor se cucereşte întâi ideologic şi la urmă cu armele.
    Am văzut apoi cum Ceauşescu îşi lungea constant predicile, spunând mereu şi mereu aceleaşi lucruri, dar câştigând enorm în proprii ochi : iată, era cineva, nu oricine poate să vorbească liber ore în şir. Era un fel de ritual de exorcizare a ignoranţei, o autoterapie prin care dictatorul îşi trata complexele. Am pierdut destui ani prin şedinţe care durau şi câte şase ore. Treptat, discursul a ajuns să mascheze un gol şi să ţină loc de competenţă. Aş zice că animalul politic de ieri şi de azi face din pălăvrăgeală un scop în sine, dacă n-aş şti cât de simţitor este boborul la înşiruirile de cuvinte rostite tare, peremptoriu. Să vorbeşti mult pentru a nu spune nimic, iată suprema realizare admirată de unii. Puţini bănuiesc că un om care îşi stăpâneşte meseria n-are nevoie să trăncănească pentru a convinge pe cineva de ceva. De pildă, Marin Sorescu, ditamai scriitorul, abia lega două vorbe. Vorba unui foarte mare poet contemporan : " nu vorbea, bâiguia..." În schimb, am avut un profesor de...istoria Partidului Comunist care ne fascina prin povestirile sale. Era un povestitor înnăscut şi mergeam la cursurile sale, fiindcă numai despre Partidul Comunist nu era vorba acolo. Mă gândeam cu admiraţie ce ar fi scris magistrul, dacă ar fi luat condeiul în mână. ( Nu-i dau numele, am aflat că a murit cu ceva timp în urmă, în floarea vârstei. ) Şi într-o bună zi m-am luminat. Era ultima zi de cursuri din viaţa noastră de studenţi, iar Rodica Zafiu, Călin Mihăilescu şi Liviu Papadima au avut ideea de a da... un extemporal mentorilor noştri. Tema era surprinzătoare : Ce mult v-am iubit ( adică ei pe noi ! ). Mihai Pop jr. a răspuns scurt : DAVOIPENOI ? Ceilalţi s-au chinuit să scrie ceva spiritual, dar în cele cinci minute acordate de nemiloşii discipoli nu s-a putut face mare lucru. Ţin minte că am furat teza lui Nicolae Manolescu - era şi el printre cei examinaţi, deşi nu ne fusese dascăl ! -, de departe cea mai  interesantă. Am păstrat-o multă vreme şi îmi reproşez şi acum că, într-un moment de prietenie extremă, i-am dăruit-o lui Nino Stratan.  Am căutat şi opera domnului care istorisea atât de frumos întâmplări cu lideri politici. Stupoare ! Bărbatul falnic, plin de şarm, mânca articolele hotărâte, nu ştia să folosească deloc cratima, se ajuta mai mult de majuscule, scrijelindu-le urât. Pe scurt, oratorul nu ştia să scrie.
        Am hotărât să mă uit mai puţin  la televizor. Persoanele publice care apar pe sticlă cred că flecăreala de doi bani ţine loc de muncă, de valoare, de pricepere. E adevărat că suntem un popor cu o exprimare eminamente orală, dar va trebui să mai şi închidem gura şi să ne vedem de treabă.

P.S. Wawrinka a jucat formidabil şi a câştigat Australian Open. De câţiva ani este mai bun decât Federer. Mă bucur că m-am înşelat în previziunile mele. Îl respect enorm pe Nadal ca om şi ca sportiv profesionist - e cel mai serios, se antrenează cu cea mai mare responsabilitate şi este un tânăr foarte frumos educat -, dar sunt două lucruri care nu-mi plac la el. Unul este jocul bazat pe forţă şi pe intimidarea adversarului. El s-a născut să strice jucăriile competitorilor, să-i încurce şi să-i umilească. Strâmbăturile sale sunt o tortură pentru orice om normal. Al doilea ar fi faptul că spaniolul nu ştie să piardă. El face parte dintr-o categorie curioasă de oameni care, în orice domeniu ar lucra, vor din tot sufletul să câştige totul - chiar când prestează o muncă de calitate inferioară - şi, dacă se poate, să rămână singuri în branşă. Toate trofeele au fost inventate pentru a fi câştigate de ei. E un minus pentru Nadal, care, în caz că va fi ajutat în continuare de pastile şi de organismul său de fier, va câştiga mai multe titluri de Grand Slam decât Federer. Jocul lui nu este bucuria minţii şi a ochiului, ci o cumplită răzbunare pe potrivnicii care reuşesc să-i trimită mingea peste fileu. Şi ar mai fi ceva. Când simte că pierde, Nadal apelează la tertipuri urâte, pentru a-şi scoate partenerii din mână. 
     

Meşterul Manole a fost un fel de Dorel

Abia acum am prins tâlcul legendei meşterului Manole. Şi câte interpretări am citit pe marginea acţiunilor personajului cu pricina ! Câte subtilităţi, câtă poezie de idei ! Ce gânduri măreţe mi-au trecut prin cap, meditând la destinul acestui creator !
Îmi amintesc cum fremătam de emoţie când, la un seminar, vrând să ne verifice, profesorul Silviu Angelescu ne-a dat ...un extemporal pe tema " Meşterul Manole - mit estetic ". Ce minunăţii au scris, pe colile lor, Călin Mihăilescu, Liviu Papadima, Rodica Zafiu şi Bogdan Ghiu ! Chiar eu, la o adică, am băgat nişte texte de-mi venea, recitindu-le, să dau cu căciula pe acoperişul Universităţii !
Dar azi mi-a picat fisa. Manole era un Dorel ceva mai inteligent şi cu mai multă imaginaţie decât eroul reclamelor de pe micul ecran. Omul voia să scape de soţia lui, Ana, o scorpie fără seamăn. Se trezea în fiecare noapte şi dărâma ceea ce zidise ziua. Pe urmă, ca lucrurile să se lege, a inventat visul acela ciudat şi vocile pe care le auzise, chipurile, în somn.  Le-a povestit braşoavele astea tovarăşilor săi, oameni tari de vârtute, dar slabi de cap şi, ca orice român, gata să-şi încalce oricând jurămintele. Fideli condiţiei lor de căcăcioşi iremediabili, ei şi-au anunţat nevestele să nu dea dracu' să se arate cumva pe şantier până nu trece beleaua cu viziunile lui Manole. Milos, Dumnezeu a vrut să o salveze pe Ana, dar ei i se năzărise că bărbatu-său o înşeală cu alta, chiar la locul de muncă. Şi aşa a ajuns în ghearele lui Manole, care a zidit-o cu mare plăcere, scăpând pentru totdeauna de paţachină.
Trăim în plin Kafka.
Am văzut programul de lucru al unei firme de construcţii. Totul e organizat în aşa fel, încât să se lucreze cât mai puţin şi cât mai prost. Câţiva metri pe zi, distruşi şi refăcuţi a doua şi a treia zi ! Cu mare risipă de materiale şi cu o desfăşurare de forţe care iau ochii oricui. Pe managerii acestor unităţi ar trebui să-i facem autori de distopii. În mod sigur ne-ar aduce Nobel-ul de mai multe ori !
 În lipsa unor programe sociale, politicienii, la putere sau în opoziţie, îşi dau cu bâtele în cap, aruncându-ne în preistorie.  Stupefiantă este reacţia susţinătorilor lor. Aceştia s-au transformat în suporteri, luând şi ei ciomegele în mâini şi declarându-şi unii altora război. Sunt intoleranţi cu opiniile opozanţilor şi refuză să comunice civilizat. Politeţea, ruşinea şi principiile morale curente au dispărut ca şi când n-ar fi fost. Cum se numeşte oare psihoza asta naţională ?
Nu pot să nu remarc un fenomen toxic pentru viitorul nostru. Se ştie că un copil face nu ce i se spune să facă, ci ceea ce vede că fac oamenii mari. Aceasta este esenţa educaţiei. Şi ce văd ei în jur ?
La urma urmelor, vinovaţi de rezultatele proaste ale economiei, învăţământului şi muncii în domeniul sănătăţii sunt intelectualii, artiştii şi oamenii de ştiinţă, care sunt cam aceleaşi persoane. Numai nenorociţii ăştia strică totul şi ne pun în faţă nişte oglinzi care nu ne arată deloc frumoşi şi deştepţi ! N-am putea să băgăm în buzunar banii pe care îi cheltuim cu ei ? Hai să-i alungăm din ţară sau să le desfiinţăm cuiburile de elevaţi plini de mofturi, adică posturile de televiziune şi publicaţiile culturale!