În cer se scriu cărți

În cer se scriu cărți despre măreția și frumusețea noastră.
O viziune a unui scriitor, bunul meu prieten Dumitru Augustin Doman, îmi reamintește de biblioteca din astral, Akasha. Acolo se consemnează tot ce facem, gândim, simțim,vorbim sau scriem în viața pământească. Cărțile sunt de cristal, e un lucru verificat. Cunosc inițiați care le-au văzut.
Și atunci cum rămâne cu petele sufletești pe care noi le aruncăm pe cer, murdărindu-l? Înțeleg de ce Thomas Mann a scris o operă magnifică, fără personaje violent negative.
- Tot ce se întâmplă acum poate fi vizualizat peste mii de ani de inițiați, i-am spus medicului de țară, tovarășul meu. Din nefericire, se înregistrează acolo și ce spun prietenii despre noi.
- E o treabă urâtă, mi-a răspuns el. E firesc să te mai înjure unii oameni. Se poate să-i fi rănit și tu cândva, fără să vrei și trebuie să le ceri iertare. Ei, la fel. Când adversarii sunt inteligenți, ostilitatea dispare după o vreme. Dar de ce să te bălăcărească pe la spate un prieten? Îi cresc lui meritele? Scad ale tale? Ai arătat vreodată că ai ceva de împărțit cu el? Îl știu pe vreo doi care mă discută pe unde îi ia gura pe dinainte. Țineam la ei ca la niște frați, dar după un sfert de veac de luat zoaie în cap, nu știu ce să mai cred. Oamenii nu sunt proști și nu cred brașoavele pe care le scot ei la înaintare. Treaba e că amicii nu se opresc și fac mult rău. Mai ales lor. Să nu-i ducă mintea că totul se află? Rândurile alea, care se scriu în Akasha, le vor cădea în cap.
- Mda. Tocmai citesc Ceasornic fără minutare de Carson McCullers. Americanca asta avea mult talent, dar era și deșteaptă foc. Iată ce spune un personaj al ei, bătrânul judecător Fox Clane : ”J. T., n-ai observat că atunci când un om are o meteahnă, ăsta e primul lucru pe care-l atribuie cu precădere altuia? Să zicem că e lacom - ei bine, nu-i învinuiește pe alții decât de lăcomie; sau dacă e zgârcit - e primul lucru pe care un zgârcit îl recunoaște la ceilalți oameni. [...] Vreau să spun că dacă doctorul Hayden suferă de o boală a sângelui, ți-o va diagnostica neapărat dumitale, nu lui.”
- Înțeleg, a zis doctorul. Fiecare aruncă pisica  moartă în curtea celuilalt. Dar nu faci asta cu un prieten. Și o dată treacă-meargă. Dar dacă o ții lungă zeci de ani, de te ia lumea la ochi? Înseamnă că...
- Înseamnă destule. Dar ascultă ce zice judecătorul mai departe : ”Să nu crezi  că doctorul ți-a spus-o din meschinărie ori fiindcă te-ar dușmăni, continuă judecătorul. E doar felul logic, omenesc, de a te descotorosi de ceva rău.”
- Vezi ce ființă minunată e omul? Ca să-și poată suporta caracterul, aruncă relele în capul semenilor. Frumos, foarte frumos! Dar nu uita că doctorul despre care vorbește judecătorul nu e prietenul lui Malone. Noi vorbim despre cei care îi mânjesc cu rahat mai cu seamă pe apropiați. Și ăsta e un comportament femeiesc. Uite un subiect pentru o povestire. Nu te interesează psihologia lor? Să scoți ceva à la Gogol? Oricum, să ai doi-trei inși ca ăștia pe lângă tine e fericire curată. Ajungi ca în numele prieteniei să umbli cu capul spart și cu diagnostice puse de doctori cu un comportament patologic.
- Ajunge, i-am spus. Neprietenii tăi sunt cumva niște femei? Nu? Uite, lumina a pălit pe cer. În cer se scriu cărți, iar noi suntem datori să le păstrăm frumusețea.

P.S. Am uitat să-i comunic medicului teoria micilor. În urmă cu douăzeci de ani, un amic m-a lămurit cum stă treaba cu prietenia dezinteresată :”Să-l luăm, de exemplu, pe X. Dacă eu îi dau zece mici, e prieten cu mine. Dacă îi dai tu douăzeci de mici, e prieten cu tine, iar cu mine nu mai are treabă. Dacă eu revin și îi dau treizeci de mici, e din nou prieten cu mine și nu te mai bagă în seamă pe tine. Dacă vine Gheorghe și supralicitează cu cincizeci de mici, ne-am c...t în sus amândoi, că X devine prietenul lui Gheorghe și nouă poate să ne dea și-n cap. Asta e, bă, prietenia p-aici!”