În cer se scriu cărți

În cer se scriu cărți despre măreția și frumusețea noastră.
O viziune a unui scriitor, bunul meu prieten Dumitru Augustin Doman, îmi reamintește de biblioteca din astral, Akasha. Acolo se consemnează tot ce facem, gândim, simțim,vorbim sau scriem în viața pământească. Cărțile sunt de cristal, e un lucru verificat. Cunosc inițiați care le-au văzut.
Și atunci cum rămâne cu petele sufletești pe care noi le aruncăm pe cer, murdărindu-l? Înțeleg de ce Thomas Mann a scris o operă magnifică, fără personaje violent negative.
- Tot ce se întâmplă acum poate fi vizualizat peste mii de ani de inițiați, i-am spus medicului de țară, tovarășul meu. Din nefericire, se înregistrează acolo și ce spun prietenii despre noi.
- E o treabă urâtă, mi-a răspuns el. E firesc să te mai înjure unii oameni. Se poate să-i fi rănit și tu cândva, fără să vrei și trebuie să le ceri iertare. Ei, la fel. Când adversarii sunt inteligenți, ostilitatea dispare după o vreme. Dar de ce să te bălăcărească pe la spate un prieten? Îi cresc lui meritele? Scad ale tale? Ai arătat vreodată că ai ceva de împărțit cu el? Îl știu pe vreo doi care mă discută pe unde îi ia gura pe dinainte. Țineam la ei ca la niște frați, dar după un sfert de veac de luat zoaie în cap, nu știu ce să mai cred. Oamenii nu sunt proști și nu cred brașoavele pe care le scot ei la înaintare. Treaba e că amicii nu se opresc și fac mult rău. Mai ales lor. Să nu-i ducă mintea că totul se află? Rândurile alea, care se scriu în Akasha, le vor cădea în cap.
- Mda. Tocmai citesc Ceasornic fără minutare de Carson McCullers. Americanca asta avea mult talent, dar era și deșteaptă foc. Iată ce spune un personaj al ei, bătrânul judecător Fox Clane : ”J. T., n-ai observat că atunci când un om are o meteahnă, ăsta e primul lucru pe care-l atribuie cu precădere altuia? Să zicem că e lacom - ei bine, nu-i învinuiește pe alții decât de lăcomie; sau dacă e zgârcit - e primul lucru pe care un zgârcit îl recunoaște la ceilalți oameni. [...] Vreau să spun că dacă doctorul Hayden suferă de o boală a sângelui, ți-o va diagnostica neapărat dumitale, nu lui.”
- Înțeleg, a zis doctorul. Fiecare aruncă pisica  moartă în curtea celuilalt. Dar nu faci asta cu un prieten. Și o dată treacă-meargă. Dar dacă o ții lungă zeci de ani, de te ia lumea la ochi? Înseamnă că...
- Înseamnă destule. Dar ascultă ce zice judecătorul mai departe : ”Să nu crezi  că doctorul ți-a spus-o din meschinărie ori fiindcă te-ar dușmăni, continuă judecătorul. E doar felul logic, omenesc, de a te descotorosi de ceva rău.”
- Vezi ce ființă minunată e omul? Ca să-și poată suporta caracterul, aruncă relele în capul semenilor. Frumos, foarte frumos! Dar nu uita că doctorul despre care vorbește judecătorul nu e prietenul lui Malone. Noi vorbim despre cei care îi mânjesc cu rahat mai cu seamă pe apropiați. Și ăsta e un comportament femeiesc. Uite un subiect pentru o povestire. Nu te interesează psihologia lor? Să scoți ceva à la Gogol? Oricum, să ai doi-trei inși ca ăștia pe lângă tine e fericire curată. Ajungi ca în numele prieteniei să umbli cu capul spart și cu diagnostice puse de doctori cu un comportament patologic.
- Ajunge, i-am spus. Neprietenii tăi sunt cumva niște femei? Nu? Uite, lumina a pălit pe cer. În cer se scriu cărți, iar noi suntem datori să le păstrăm frumusețea.

P.S. Am uitat să-i comunic medicului teoria micilor. În urmă cu douăzeci de ani, un amic m-a lămurit cum stă treaba cu prietenia dezinteresată :”Să-l luăm, de exemplu, pe X. Dacă eu îi dau zece mici, e prieten cu mine. Dacă îi dai tu douăzeci de mici, e prieten cu tine, iar cu mine nu mai are treabă. Dacă eu revin și îi dau treizeci de mici, e din nou prieten cu mine și nu te mai bagă în seamă pe tine. Dacă vine Gheorghe și supralicitează cu cincizeci de mici, ne-am c...t în sus amândoi, că X devine prietenul lui Gheorghe și nouă poate să ne dea și-n cap. Asta e, bă, prietenia p-aici!”

Cărți despre care n-am scris (III). ”Inima-i un vânător singuratic” de Carson McCullers

     Carson McCullers, Inima-i un vânător singuratic, Ed. Leda, 2005. Cu mulți ani în urmă am citit Ceasornic fără minutare și mi-au plăcut stilul și personajele autoarei. Parcurs recent, volumul Balada tristei cafenele m-a impresionat puternic. Același lucru s-a întâmplat cu Inima-i un vânător singuratic. : deseori, în cazul scriitorilor mari, suntem bulversați de ceea ce ni se relatează și nu ne mai punem problema originalității. Problematica umană ne copleșește, iar esteticul trece în plan secund. Este situația  prozatorilor ruși. Care cititor își mai pune problema tehnicii narative în Demonii sau în Suflete moarte? Prin contrast, la Faulkner, de pildă, te împiedici de schelele pe care s-a așezat romancierul pentru a-și ridica edificiul. ( Interesant este că rușii contemporani sunt plini de artificii încântătoare, care te acaparează la fel de mult ca și impecabila lor scriitură : Andrei Bitov, Evgheni Vodolazkin.) Carson McCullers povestește cursiv întâmplări care au în centru ființe care nu pot comunica normal cu ceilalți, fiind izolate în propria lume interioară. Sunt inadaptați, traumatizați, deformați fizic și afectiv, singuratici, supradotați intelectual, marginalizați. Personajele americancei sunt altfel decât ceilalți membri ai societății și nu găsesc mai pe nimeni care să le înțeleagă. Carson McCullers este o prozatoare a excepțiilor pe care le integrează unui curs firesc de viață, dar care sfârșesc într-o tragedie. Prozatoarea se instalează în inima dramei și a excepționalului, dezvăluind gândurile solitarilor vieții. Anormalul și patologicul este umanizat și devine un mod natural de existență. În același Sud obsedant, doi surzi, evreul John Singer și grecul Spiros Antonapoulos, locuiesc împreună și duc o viață potrivită la cheie, precum un ceas, cu tabieturi și automatisme. Dimineața se prezintă fiecare la lucru. Înainte de despărțire, Singer pune mâna pe umărul lui Antonapoulos și îl privește în ochi. Evreul lucrează la un bijutier, grecul muncește în cofetăria unui compatriot. Seara, după ce se întorc acasă și iau masa ( pregătită de Antonapoulos, care pare și ușor retardat), Singer îi povestește prietenului său întâmplările de peste zi. Uneori cei doi joacă șah, după ce Singer îl ademenește la joc pe Antonapoulos cu o sticlă de băutură bună, iar evreul mută pentru amândoi și îl lasă pe grec să câștige. O dată pe săptămână, Singer împrumută o carte de la bibliotecă și supraponderalul său amic își face o poză la atelierul fotografic. Vinerea se duc la film. Viața lor liniștită e întreruptă brutal de îmbolnăvirea grecului. Apoi acesta începe să aibă un comportament deviant. E nervos, irascibil violent și începe să fure obiecte din restaurante și din magazine. În cele din urmă, patronul său, care îi este văr, îl trimite pe Antonapoulos la un ospiciu aflat la două sute de mile depărtare. Din acest moment, totul se schimbă pentru John Singer. Închiriază altă cameră și ia masa într-o cafenea al cărei patron, Biff Brannon, este el însuși un singuratic, un neînțeles. Treptat, Singer devine confidentul celor care nu-și găsesc locul într-o societate ostilă : un agitator alcoolic, un medic de culoare înstrăinat de familie și o fetiță ieșită din toate tiparele vârstei sale. Mai ales acest ultim personaj este o reușită a cărții. Fata trăiește într-o familie săracă, cu o casă care funcționează ca pensiune pentru alți oropsiți ai soartei. Ziua are grijă de frații ei mai mici. noaptea se plimbă pe străzi și descoperă că există o casă în care se aude un aparat de radio. Se duce des acolo și stă lângă fereastră, ascultând muzică clasică. Ulterior, când Singer își va cumpăra și el un aparat, va merge în camera acestuia și se va delecta cu muzică chiar când chiriașul nu este acasă. Mick este o fată prea înaltă pentru vârsta ei. Când are răgaz, pictează și compune ea melodii scurte. Are visuri mari și se simte încurajată de privirea inteligentă a lui Singer, care le acordă tuturor cea mai mare atenție. Evreul inspiră încredere și siguranță.( Din scrisorile pe care nu le va expedia niciodată lui Antonapoulos, reiese că nu înțelege nimic din dramele cunoscuților săi, dar le acordă permanent atenție.) Doctorul Copeland vrea să schimbe mentalitatea oamenilor de culoare, dar este părăsit de propria familie. Bolnav de plămâni, el continuă să-și îngrijească bolnavii și să facă planuri revoluționare. E bătut, umilit, rănit grav. Jack e marxist și pretinde că știe secretul societății : cu cât muncesc mai mult cei săraci, cu atât bogații devin mai bogați, iar pauperii, mai lipsiți de mijloace economice. Se îmbată des și încearcă să-și popularizeze ideile, dar este luat în râs de ceilalți. Se bate orbește, cu cine nimerește. Ca și medicul, el pare a găsi o oază de înțelegere în camera surdului pe care, ca și ceilalți, îl vizitează des. Singer se duce periodic la prietenul aflat la ospiciu și îi face cadouri costisitoare. La a doua vizită, îl găsește pe Antonapoulos la infirmerie, bolnav de nefrită. Ultima dată când ajunge la tristul așezământ, află că Antonapoulos murise. Totul se prăbușește în John Singer. La întoarcere, își lasă bagajele pe peronul gării, merge în camera sa și își trage un glonț în piept. Ceilalți rămân neajutorați. Cafeneaua lui Biff Brannon continuă să meargă în pierdere, rebelul Jack o șterge către alte meleaguri ( dar își promite sieși că nu va părăsi Sudul infernal), doctorul Copeland e dus cu căruța la ferma de legume a familiei sale, iar Mick se angajează vânzătoare la un magazin. Renunță la visurile sale și, din inocenta care era, se transformă ușor în femeie, căpătând tușe de vulgaritate.
Graham Greene a scris cândva niște cuvinte demne de a fi reținute : ”Domnișoara McCullers și, poate, domnul Faulkner sunt singurii scriitori, după moartea lui D.H. Lawrence, cu o sensibilitate poetică autentică. O prefer pe domnișoara McCullers domnului Faulkner, pentru că scrie mai clar; o prefer lui D. H. Lawrence, pentru ca nu are niciun mesaj.“
  Carson McCullers realizează personaje rotunde, în termenii lui E. M. Forster. Prin comparație, în opera lui Hemingway, dacă facem abstracție de scriitura desăvârșită, umanitatea este apă de ploaie. Cel din urmă are personaje bidimensionale. Cu un stil adecvat poți scrie povestiri antologice, dar nu poți fi un romancier de calibru. Judecând cu inima, o pun pe Carson McCullers alături de William Faulkner, John Steinbeck și Francis Scott Fitzgerald, cei mai mari scriitori americani, în opinia mea. 

P.S. Uimitor este că prozatoarea americană a publicat Inima-i un vânător singuratic când avea doar 23 de ani.