A murit Pavel Staicu.
Când am un pic de răgaz, îi sun pe câțiva dintre bunii mei prieteni pe care nu i-am văzut de mulți ani. Sunt foști colegi de liceu și de facultate. ( Dintre ei, este unul care nu răspunde niciodată și îmi scapă motivul pentru care face asta. Ca un făcut, uit mereu că nu trebuie să-i mai telefonez.) Vineri seara, telefonul lui Pavel a sunat zadarnic. Nu era ăsta obiceiul lui, cum stă scris într-o fabulă a lui Alexandrescu. A doua zi m-a sunat numărul lui, iar soția sa, Marina, mi-a explicat că Pavel a murit fulgerător pe 27 octombrie, anul trecut. Am rămas fără cuvinte.
Am avut o viață complicată încă din adolescență și Pavel m-a căutat chiar la începutul clasei a IX-a ( i se păruse că sunt un tip interesant) și m-a onorat cu o prietenie rămasă nestinsă după 46 de ani,. Ne-am contrazis amical de multe ori, însă nu ne-am supărat niciodată unul pe celălalt. Stăteam cu chirie în centrul Bolintinului ( în mod ciudat, în curtea aceea, plină de peri, a fost ridicată o vilă, iar din casa veche a rămas numai camera mea), iar el mă vizita după-miaza și discutam ore în șir, când nu ne hotăram să ne plimbăm prin zăvoaiele Argeșului, până aproape că leșinam de foame. Am povestit cândva cum am încercat să fierbem niște melci și am rămas nemâncați și dezgustați, din lipsa noastră de pricepere în treburile culinare.
Prin Pavel, am cunoscut-o pe doamna Milica, sora sa mai mare și soția poetului Dan Florică. Aveau o casă mare, însă n-aș mai ști să spun pe ce stradă din Bolintin se află. Familia lui Pavel locuia în Vânători și vara el venea cu bicicleta pe la mine. Prietenul meu avea o ținută drapată, ca alui Clint Eastwood și un păr atât de negru, încât bătea în albăstrui. Îmi spunea că se trage dintr-o ramură a unor asiatici originari din nord-estul Moldovei.
M-a vizitat și în urmă cu vreo cincisprezece ani și a rămas să ne revedem. Se recăsătorise și avea, din prima căsătorie, o fată și un băiat. Se pare că ei s-au îngrijit ca el să fie înmormântat la Vânători, respectându-i-se ultima dorință. A murit fulgerător, după ce se odihnise după prânz și se pregătea să se instaleze sub nucul său, unde își nota ideile într-un carnet.
Pavel este toată adolescența mea și o mare parte din tinerețe. Am tot mai des sentimentul că nu voi mai avea timp să fac nimic din ceea ce plănuisem pentru ultimii anii ai vieții mele.
Timpul nu mai are îndurare cu noi.
P.S. În asemenea împrejurări nu pot emite decât banalități. O voi spune și pe ultima. Sunt heterosexual ( un prieten mi-a făcut observația că i-aș putea jigni pe unii de altă orientare) și deloc invidios pe calitățile altora. Așa s-a întâmplat că am avut mulți prieteni foarte chipeși. Le admiram frumusețea fizică și noblețea sufletească, iar ei se cruceau de nebunia și de curajul cu care mă preumblam prin viață. Despre noi se va putea spune cândva că am trăit frumos și periculos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu