Întâlnire în vis

”Dacă, printr-o minune, adorm, vine cineva și mă trezește. Dacă nu vine, visez că vine. Când se întâmplă, foarte rar, să dorm adânc, visez că sunt treaz. Există o rețetă de somn fără vise care te întorc perpetuu la realitate?
P.S. E dimineață și nu pot închide un ochi.”

Așa scriam de dimineață.

Pe la ora șapte am adormit. Și ce să vezi? În fața mea a apărut Dumitru Augustin Doman, îmbrăcat în alb din cap până-n picioare : pantofi, costum, cămașă, cravată, pălărie. Un nobil rus impunător. În alb eram și eu și ne-am repezit unul spre celălalt, îmbrățișându-ne și pupându-ne rusește. Înțolit la fel, dar mai înalt decât este în realitate, pe lângă noi a încercat să se strecoare Mircea Cărtărescu. L-am înșfăcat și l-am ținut lângă noi. Imediat a apărut Radu Aldulescu, înveșmântat și el numai în alb, elegant și cu pălăria pe-o sprânceană. Stăteam în cerc și ne priveam unii pe alții. Frumusețea le strălucea pe fețe, erau tineri, supli, stilați. Apoi l-am întrebat pe Cărtărescu despre domeniul său. Se făcea că are o proprietate imensă, cu păduri, un râu și un mic palat. Mi-a povestit, privindu-mă în ochi, despre frumusețea râului și despre arhitectura castelului său. Eram toți fericiți. 

Apoi tovarășii mei au pornit în șir indian, către soare-apune. Ultimul, apărut de nicăieri, părea un necunoscut. Era leit regretatul Dinu Manolache, dar în mintea mea se suprapunea cu chipul unui Dan Stanca seducător. ”Ce frumos e ăsta, ultimul!” a exclamat un glas de femeie.

Și se topeau în purpura asfințitului.

Un hăhăit gros, băsescian, dar aparținând unui potentat local, a rupt vraja și m-am trezit. 

Era ora nouă.