Oamenii care creează legende au un suflet generos, predispus la admirație.
Cei care mănâncă borș, roși de resentimente, sunt niște căcăcioși care umblă cu șoalda. De aceea în jurul nostru nu apar legendele.
Cândva am făcut liceu într-un orășel. Acum oamenii cu funcții importante de acolo știu strada pe care am viețuit ani în șir. L-am auzit pe un fost primar spunându-i cuiva la telefon : ”Stau pe strada pe care a locuit Tomșa ăla.” Fusese tejgheaua unei foste prăvălii. Trecând des prin zonă, am văzut că locuința a fost demolată și a fost construită o vilă, însă camera mea a rămas intactă, lângă gard. Era o vizuină de doi pe doi metri, în care încăpeau un pat, o masă, un godin și o găleată cu apă. Șoarecii jucau tontoroiul pe sub pat, iar ușa dădea direct afară, nu se închidea bine, iar dimineața, când mă trezeam cu oasele înțepenite de ger, trebuia să sparg cu pumnul gheața din găleată să mă pot spăla pe ochi. Nu prea aveam ce să mănânc și de marți-miercuri, când terminam mâncarea luată de acasă, mă hrăneam cu un ou crud pe zi. Asta m-a și dus la prima depresie majoră din viața mea, în 1976. Așa am dat admiterea la Litere, așa am făcut armata și primul an de facultate. Gazdele erau doi sectanți în vârstă, care însă mai trăgeau și minciuni, în ciuda credinței lor de neclintit în Dumnezeu. Înainte de război avuseseră prăvălie și cârciumă. De la ei am citit Biblia și am aflat lucruri interesante. Țin minte că moșul avea un ceas care o lua mereu înainte și venea pentru a-mi bate energic în ușă, să plec la liceu, cu trei ore înainte de ora potrivită. Suferise douăsprezece operații - de la degete până la ochi! - și umbla înfofolit. Purta nu știu câte perechi de ciorapi de lână care-i acopereau și coapsele, două perechi de izmene, două de pantaloni, nu mai știu câte cămăși de piele, cămăși obișnuite, pulovere, o haină și, peste toate, o dulamă pe care n-o lepăda nici vara. Pe cap avea două tichii groase, peste care care își înfunda, până la urechi, o căciulă călduroasă. Își astupa nasul și urechile cu vată și era surd bocnă. Cum era înalt, părea un munte de om. Nu primea și nu făcea vizite. Nici eu nu vizitam pe nimeni, fiindcă eram străin și citeam tot timpul. Curtea era plină cu peri uriași, dar, cuminte cum eram, nu puneam mâna pe un fruct. Alături aveau o magazie în care își țineau lemnele și un butoi cu vin. Mai degrabă aș fi murit congelat decât să iau un băț din sărăcuța lor gospodărie. Mai târziu, bieții bătrânii mi-au mărturisit că au închiriat camera și altor elevi care le mâncau toate perele și le beau vinul din butoi. În fața noastră locuia un ceasornicar care avea două fete ciocolatii. Una, Mirela, era de grădiniță. Cealaltă, Eva, cu picioare lungi, cu fustița foarte scurtă și cu un trup superb, era la gimnaziu, dădea ture repetate cu bicicleta prin cartier, pe sub nasurile pofticioase ale băieților. Peste vreo câțiva ani am tras la bătrâni și am petrecut o noapte în vechea mea chițumie, spre bucuria lor. Peste o vreme am trecut din nou pe la ei și i-am salutat. S-au bucurat din nou. După doi ani am vrut să văd ce mai fac și, spre uluiala mea, nu m-au recunoscut. ”Gigel? Nu știm, nu vă cunoaștem. N-am avut pe nimeni în gazdă cu numele ăsta.”) În fine, oprind mașina să cumpăr niște piese auto ( vânzătoarea era Mirela, acum cu părul albit și trecută de prima tinerețe), am întrebat de fostele mele gazde. ”Ehe, au murit demult.”, mi-a răspuns femeia. ”Iar casa a revenit vecinilor din spate, care i-au îngrijit în ultimii ani de viață”. Știam că pocăiții mei nu aveau copii sau rude apropiate. De la moartea celor doi oameni au trecut peste 30 de ani și nu am cunoscut personal pe nimeni de pe strada aceea.
Azi m-a oprit o cunoștință și mi-a spus că soția sa e vânzătoare într-o dugheană, pe acolo. Amicul meu, cu gura încleiată de vodcă, mi-a povestit că în prăvălia cu pricina au intrat și... gazdele mele de odinioară. I-au povestit că la ei a locuit scriitorul Tomșa, că eram friguros, că aveam pretenția să mi se facă focul într-un anumit fel, fiindcă eu nu mă osteneam să aprind nici măcar un băț de chibrit etc. În realitate, tatăl meu îmi aducea, o dată pe săptămână, o traistă cu deșeuri din fabrica în care lucra și abia dezghețam aerul cu două-trei surcele care ardeau în godin. Pe gerul cel mai crunt, plecam către liceu nemâncat, cu capul descoperit și îmbrăcat într-o cămașă și în uniforma de elev. (Palton și căciulă mi-au cumpărat ai mei abia în facultate. Am purtat paltonul mulți ani, dar căciula am uitat-o în amfiteatrul Odobescu, după un curs al profesorului Pavel Ruxăndoiu, așa că am făcut iernile următoare tot cu capul gol. Și acest lucru mi-a adus necazuri mari, care m-au împiedicat să scriu un sfert de veac.) Vedeți cât eram de friguros? Și e bine că n-am intrat în vorbă cu Eva sau cu Mirela, că aflam acum cine știe ce despre mine.
De azi voi privi cu cea mai mare neîncredere relatările despre viața unor scriitori, făcute de oameni care nu i-au cunoscut sau care miros, pur și simplu, a proști. Suntem înconjurați de cetățeni care sunt așa cum sunt. Așa i-a lăsat Dumnezeu. Dar sunt mitomani de profesie care...nu știu nici să mintă.
P.S. Orașul în care am făcut liceul, aflat în județul Giurgiu, este printre locurile dragi sufletului meu, alături de parcul Cișmigiu, amfiteatrul Odobescu, holul și biblioteca Facultății de Litere, librăriile de odinioară, din jurul Universității din București, râul Jirnov și o poiană cu flori de lavandă din Gratia. Poiana a dispărut, râul a cam secat și a fost mutilat de intervenții inexplicabile ale oamenilor, iar cele mai multe librării s-au volatilizat. Încotro să o iau? Voi sfârși chiar acolo unde am fost licean, localitatea cu cel mai sonor cer din România. Când era furtună și tuna, se unduia asfaltul pe străzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu