Lecturi într-o vacanţă fără zăpadă

* Cândva, un prieten mi s-a plâns că îl dor oasele, fiindcă îl bătuse un negru în somn.

"- Bă, albule, de ce ridici tonul în cârciuma mea? s-a răstit omul de culoare la mine.
Şi a scos o bâtă şi m-a luat la omor. Şi a pisat la mine până dimineaţa."

* Oricât de sus ai ajuns, este bine să fii modest şi plin de respect faţă de semenii tăi.

* "Spitalele, puşcăriile şi curvele: astea sunt universităţile vieţii. Am deja câteva diplome. Puteţi să-mi spuneţi profesor doctor." (Charles Bukowski, Confesiunile unui om suficient de nebun ca să trăiască alături de bestii)

*Am reuşit să revizuiesc unul dintre romanele scrise şi nepublicate până acum. Voi deveni cititor până la încheierea vacanţei

* "Dar n-aveam cum să strigăm să ni se facă dreptate, fiindcă atunci când n-ai niciun ban, legea nu mai funcţionează. […]Din punct de vedere financiar, era limpede ca lumina zilei că ieşeai mult mai bine dacă aveai p...dă în loc de p...lă." (Charles Bukowski, Doi beţivi)

* Puţini prozatori - Dostoievski, Gogol – au o traiectorie ascendentă. Cei mai mulţi dintre ai noştri – Rebreanu, Breban, Preda, DRP-ul şi mulţi alţii – coboară încet sau abrupt panta valorii.

* De ce oare simt nevoia, de la o anumită vârstă, să citesc/recitesc mai ales autori americani şi ruşi?

* Un scenariu se repetă semnificativ în istoria noastră. Un conducător este mierlit/mazilit de tovarăşii săi, iar peste ani este plâns, devine obiect de cult şi i se dedică monumente. Au păţit-o Burebista, Decebal, Ţepeş, Ioan-Vodă cel Cumplit, Cuza, Mihai I, Ceauşescu şi atâţia alţii. Dacii îşi distrugeau elitele, trimiţându-i la Zamolxis.  Ar fi de psihanalizat acest ritual întipărit adânc în inconştientul nostru.

*Iată şi finalul trilogiei lui William Faulkner :
"Da' acuma putea să rişte, simţea chiar ca un fel de îndemn să-i dea realmente o şansă, ca să-i arate, să-i dea dovadă ce-i putea face dacă voia să-ncerce. Şi de fapt, îndată ce se gândi la asta, parcă-l şi simţea pe Mink Snopes, care-aproape o viaţă-ntreagă o trecuse doar necăjindu-se şi chinuindu-se de pomană, cum începe s-alunece, să se-nfiltreze, să pătrundă uşor, aproape ca şi somnul; ai fi zis că putea să şi observe, să urmărească fiecare firişor de iarbă crudă şi firicel de rădăcină şi găurelele minuscule făcute de viermii pătrunzând tot mai adânc în pământul plin de-atâţia oameni care toată viaţa lor se istoviseră-n necazuri şi-acum scăpaseră şi rămăsese pământul, ţărâna care să se necăjească şi să se chinuie cu pasiunile şi cu speranţele şi cu spaimele, cu dreptatea şi cu nedreptatea şi cu amărăciunile lor, lăsându-i pe oameni în voia lor acum, ei între ei, toţi grămadă, că nu mai ştia nimeni, nu se mai sinchisea nimeni care cine era, şi printre ei şi el acum, egal cu toţi, bun ca oricare, brav ca oricare, inextricabil de-ai lor, anonim ca ei toţi : frumoşi, superbi, mândri, viteji, şi el în culmea culmilor printre visele şi spectrele strălucitoare ce stau pietre de hotar în lunga istorie omenească - Elena şi episcopii, regii şi îngerii apatrizi, serafimii trufaşi şi blestemaţi." (William Faulkner, Conacul)

În 1955, la moartea lui Thomas Mann, Faulkner a spus :” El (Thoams Mann – n. m.) şi Joyce au fost marii scriitori ai timpului meu. A avut mai mult talent decât l-a putut stăpâni.”

L-aş pune pe Faulkner înaintea tuturor, deşi Iosif şi fraţii săi e un roman greu de egalat.