Lecturi într-o vacanţă fără zăpadă

* Cândva, un prieten mi s-a plâns că îl dor oasele, fiindcă îl bătuse un negru în somn.

"- Bă, albule, de ce ridici tonul în cârciuma mea? s-a răstit omul de culoare la mine.
Şi a scos o bâtă şi m-a luat la omor. Şi a pisat la mine până dimineaţa."

* Oricât de sus ai ajuns, este bine să fii modest şi plin de respect faţă de semenii tăi.

* "Spitalele, puşcăriile şi curvele: astea sunt universităţile vieţii. Am deja câteva diplome. Puteţi să-mi spuneţi profesor doctor." (Charles Bukowski, Confesiunile unui om suficient de nebun ca să trăiască alături de bestii)

*Am reuşit să revizuiesc unul dintre romanele scrise şi nepublicate până acum. Voi deveni cititor până la încheierea vacanţei

* "Dar n-aveam cum să strigăm să ni se facă dreptate, fiindcă atunci când n-ai niciun ban, legea nu mai funcţionează. […]Din punct de vedere financiar, era limpede ca lumina zilei că ieşeai mult mai bine dacă aveai p...dă în loc de p...lă." (Charles Bukowski, Doi beţivi)

* Puţini prozatori - Dostoievski, Gogol – au o traiectorie ascendentă. Cei mai mulţi dintre ai noştri – Rebreanu, Breban, Preda, DRP-ul şi mulţi alţii – coboară încet sau abrupt panta valorii.

* De ce oare simt nevoia, de la o anumită vârstă, să citesc/recitesc mai ales autori americani şi ruşi?

* Un scenariu se repetă semnificativ în istoria noastră. Un conducător este mierlit/mazilit de tovarăşii săi, iar peste ani este plâns, devine obiect de cult şi i se dedică monumente. Au păţit-o Burebista, Decebal, Ţepeş, Ioan-Vodă cel Cumplit, Cuza, Mihai I, Ceauşescu şi atâţia alţii. Dacii îşi distrugeau elitele, trimiţându-i la Zamolxis.  Ar fi de psihanalizat acest ritual întipărit adânc în inconştientul nostru.

*Iată şi finalul trilogiei lui William Faulkner :
"Da' acuma putea să rişte, simţea chiar ca un fel de îndemn să-i dea realmente o şansă, ca să-i arate, să-i dea dovadă ce-i putea face dacă voia să-ncerce. Şi de fapt, îndată ce se gândi la asta, parcă-l şi simţea pe Mink Snopes, care-aproape o viaţă-ntreagă o trecuse doar necăjindu-se şi chinuindu-se de pomană, cum începe s-alunece, să se-nfiltreze, să pătrundă uşor, aproape ca şi somnul; ai fi zis că putea să şi observe, să urmărească fiecare firişor de iarbă crudă şi firicel de rădăcină şi găurelele minuscule făcute de viermii pătrunzând tot mai adânc în pământul plin de-atâţia oameni care toată viaţa lor se istoviseră-n necazuri şi-acum scăpaseră şi rămăsese pământul, ţărâna care să se necăjească şi să se chinuie cu pasiunile şi cu speranţele şi cu spaimele, cu dreptatea şi cu nedreptatea şi cu amărăciunile lor, lăsându-i pe oameni în voia lor acum, ei între ei, toţi grămadă, că nu mai ştia nimeni, nu se mai sinchisea nimeni care cine era, şi printre ei şi el acum, egal cu toţi, bun ca oricare, brav ca oricare, inextricabil de-ai lor, anonim ca ei toţi : frumoşi, superbi, mândri, viteji, şi el în culmea culmilor printre visele şi spectrele strălucitoare ce stau pietre de hotar în lunga istorie omenească - Elena şi episcopii, regii şi îngerii apatrizi, serafimii trufaşi şi blestemaţi." (William Faulkner, Conacul)

În 1955, la moartea lui Thomas Mann, Faulkner a spus :” El (Thoams Mann – n. m.) şi Joyce au fost marii scriitori ai timpului meu. A avut mai mult talent decât l-a putut stăpâni.”

L-aş pune pe Faulkner înaintea tuturor, deşi Iosif şi fraţii săi e un roman greu de egalat.

Atitudinea face diferența

Atitudinea în societate sau într-o profesie îi dă valoare morală fiecărui individ.
Se dobândește acasă, prin educație, ori în cadrul societății, dacă sunt urmate anumite modele.
Un dascăl, proaspăt numit ”cetățean de onoare” al orașului Videle, îmi povestea că lui îi poartă mult respect elevii cu care a fost foarte exigent. I s-a întâmplat însă să se izbească de insolența unor foști elevi cu care se purtase foarte elegant, dar care au ajuns în situația de a li se spune ”domni”.
Maradona marca goluri cu mâna și se bucura. Cornel Dinu a înscis și el un gol cu mâna, într-un meci pe viață și pe moarte, cu Steaua, dar s-a dus imediat la arbitru, care nu observase infracțiunea, și i-a cerut să anuleze reușita.
Cristiano Ronaldo cerșește lovituri de pedeapsă nemeritate și le transformă cu o bucurie idioată.
Messi își vede, pur și simplu, de joc și rareori l-am văzut mânios : în fazele în care adversarii îl calcă în picioare, încercând să-i rupă oasele, lucru care le și reușește uneori.
Rednic și Hagi s-au insultat în public, dar au revenit imediat și și-au schimbat poziția, arătându-și, unul altuia, mult respect. Atitudine de mari sportivi. Discutam despre asta cu un coleg, profesor mai în vârstă decât mine, iar acesta s-a arătat impresionat de comportamentul celor doi.
Respectul face parte din civilizație și din psihicul nostru. Cine n-are respect de sine, la nivelul inconștientului, dirijează această atitudine către ceilalți, când impulsul ajunge la nivelul conștientului. Bătrânii știau ce spuneau :” Te respecți pe tine când îi respecți pe alții!” Mergem pe o linie subțire, într-un echilibru precar. Atitudinea noastră ne poate împinge către lumea civilizată ori ne poate arunca în junglă.
Dar te poți autoeduca dacă trăiești momente astrale, irepetabile în istoria cunoscută. Adică atunci când ai șansa de a vedea la lucru mari personalități, posibile modele pentru cea mai mare parte a omenirii.
Să urmărești mari profesori, ținând cursuri de neuitat în Amfiteatrul Odobescu.
Să-i vezi, manifestându-se ( din păcate, numai la televizor), pe Ioan Paul al II-lea sau pe Papa Benedict este istorie.
Să-i vezi jucând, pe scenă, pe Ștefan Iordache și pe Ion Caramitru este tot istorie.
Să-i vezi jucând pe Messi și pe Federer este istorie vie.
Să schimbi câteva cuvinte cu Nichita Stănescu, care cobora într-o dimineață scările Complexului Studențesc Grozăvești, este deja mit.
Fairplay-ul dă o aură inefabilă valorii profesionale, proiectând-o în înaltele ceruri ale omenescului autentic.

Soarta oamenilor cumsecade

         L-am văzut, mergând prin zăpadă, pe un bărbat care a atins o vârstă matusalemică, în ciuda torturii conjugale pe care a îndurat-o vreme de şapte decenii. E slăbit şi plin de riduri. Cândva m-a rugat să-i dau şi lui o carte scrisă de mine. Sincer vorbind, mi-a fost ruşine s-o fac. M-am gândit că bătrânul va avea un şoc - cum s-a întâmplat şi cu alţi cunoscuţi care au decis să-şi înceapă cariera de cititori cu câte un op pe coperta căruia e scris numele meu - şi mă va ocoli de câte ori mă va vedea. Bunul-simţ tradiţional, care ne arată că Soarele se învârteşte în jurul Pământului, nu se potriveşte cu ceea ce scriu. Cine îl ştie pe unchiaş spune că este cel mai cinstit om care există pe lume. Într-o primăvară, un subaltern al său mi l-a evocat cu multă duioşie : Este un om care ştie să te respecte, indiferent că eşti pălmaş sau ministru. Din "domnul meu" nu ne scotea pe niciunul dintre subordonaţii săi. Şi noi îl îndrăgeam foarte mult ! V-am zis o întâmplare cu el ? Nu ? Păi, să vă povestesc. Într-o zi s-a văitat la un alt şef, coleg cu el, că nu are bani să-şi cumpere nişte piese ca să-şi repare rabla aia a lui, o Dacie cumpărată la mâna a treia. Auzi dumneata, să n-aibă piese de schimb ! Şi noi tocmai asta fabricam acolo ! Fiecare lucrător de la noi putea deschide câte un magazin acasă  ! Cum se face, cum se drege, află şi directorul tărăşenia. M-a chemat imediat la el şi m-a trimis cu un sac de piese noi la domiciliul inginerului. El nu era acasă, am găsit-o pe soţia sa. A vrut să ne plătească marfa, dar am refuzat, că ne halea directorul. A doua zi ne-am pomenit însă cu nebunul că vine la serviciu şi începe să urle că el e om cinstit şi nu pune mâna pe nimic fără să plătească. A făcut un scandal ....ăăăă....cum se zice....monstru. Directorul s-a minunat : " Uite, bă, ce înseamnă un om cinstit !" Şi m-am dus, dom' profesor, şi am luat obiectele înapoi şi am umflat şi biştarii doamnei, ca să-i aducem alte piese, mai bune. Da' nu i-am mai dus nimic..."

P.S. În timp ce unei prospere companii petroliere i se şterge o datorie de 500 de milioane de euro, şoferii înzăpeziţi sunt somaţi să-şi plătescă rovinieta. Ce să mai spui ? Curat guvernare de stânga !

Despre educaţie şi câini fără dinţi

        Inteligenţa are limitele sale, dar treptele prostiei sunt infinite. Un ales local a propus să li se scoată câinilor dinţii. De ce să nu fie patrupedele tratate la fel ca ţăranii care refuzau să se înscrie în gospodăria agricolă ? Să li se smulgă ghearele, mustăţile, să fie bătuţi la tălpi, să fie puşi să-şi mănânce cozile etc. Cu ani în urmă, actorul Ion Caramitru vorbea, într-un interviu, despre un interlop sârb care pusese dantură de aur tuturor câinilor de pază pe care îi avea. Am înţeles, în sfârşit, că în problema maidanezilor se bat, pe bani grei, două tabere de hoţi, iar naivii prinşi în horă n-au habar de matrapazlâcurile celor care îşi umplu buzunarele. Cu Roşia Montană lucrurile sunt niţel mai complicate, dar sunt prezentate tot distorsionat, pentru a-i manipula pe poporeni.
        Până la urmă trebuie să recunoaştem că toate ni se trag de la lipsa educaţiei. N-avem nici cei şapte ani de acasă, nici cele şapte-opt secole de cultură şi tradiţie universitară. Inconştientul nostru ştie că suntem ultimii oameni şi n-avem pic de respect faţă de noi înşine. De aceea, la nivelul conştientului ,ne comportăm potrivit condiţiei moastre de neoameni, făcând lucruri incompatibile cu omenescul : scuipăm în mâna întinsă de semeni, ne bălăcărim valorile, ne batem joc de credinţa strămoşească, de părinţi şi de mentori, torturăm şi ucidem animale nevinovate, transformându-le în ţapii ispăşitori ai prostiei şi neputinţei noastre, dar mai ales ne închinăm unui demon a atotputernic care se numeşte ban. Necinstea, în dispreţul muncii prestate pe baze etice, s-a instituţionalizat : e deopotrivă un principiu moral şi economic. Am mai spus şi cu alt prilej :  manierele nu se deprind în cele câteva ore cât stă elevul la şcoală, ci sunt însuşite acasă, în sânul familiei. Caracterul tot acolo se făureşte. Cunoşteam cândva un croitor - i se spunea Zodiac - care îmi povestea cu emoţie despre obiceiul bătrânului său tată de a citi din Biblie, în fiecare seară, copiilor şi soţiei.  Înainte de fiecare masă familia rostea o rugăciune, iar după cină, băprbatul îşi trăgea odraslele şi nevasta lângă focul din vatră şi le citea, din Marea Carte, parabole şi întâmplări exemplare, cu valoare morală. Omul acela a murit, însă nu erau mulţi ca el. Avea orizont în gândire şi principii pe care îşi baza opiniile ferme. Şi nu-şi dădea cu părerea, ca prostul, despre lucruri care îi depăşeau puterea de înţelegere. Cum în zilele noastre familia se află în disoluţie, copilul îşi desăvârşeşte educaţia pe străzi, în cluburi, prin cârciumi şi, de foarte timpuriu, în bordeluri. Atitudinea noastră faţă de o problemă poate provoca învia morţii din morminte sau poate provoca dezastre.  Chiar şi trecutul, pe care suntem ispitiţi să-l plasăm într-o zonă mitică, este jalnic. În şcoală am avut parte de dascăli modeşti , dacă las la o parte cele două-trei excepţii. Niciunul dintre ei nu semăna cu Makarenko sau cu Pestalozzi. La ciclul gimnazial, cei mai mulţi magiştri erau suplinitori. Puţini aveau şapte clase, plus un liceu sau o Şcoală Normală de trei ani, echivalentă cu Liceul Pedagogic de astăzi. Ăştia însă erau şi fericiţii posesori ai unor atestate de profesori, iar puţinul pe care îl ştiau ni-l băgau în cap în întregime, folosindu-se de bâtă, nuia, palmă, pumn sau curea. Vorba unui prieten din tinereţe: " Cutare te bătea până ştiai şu tu ce ştia şi el ! " Era bătaie ca la balamuc, iar părinţii care aflau că progeniturile lor fuseseră torturate la şcoală le aplicau şi ei, celor mici, pedepse corporale, la domiciliu. ( Sigur că erau vremuri barbare, dar văd că azi s-a trecut în extrema opusă : a venit rândul belferilor să nu fie protejaţi şi să fie ţinta violenţei şcolarilor. ) Unii dintre mentorii de atunci au devenit nume de străzi şi îi mai aud şi acum pe foştii mei tovarăşi de clasă discutând cu admiraţie despre vremurile de odinioară.
- Bă, ce profesori buni am avut, bă ! Mai ţii minte cum ne bătea ? Aia şcoală, fratele meu, nu ca acuma !
         Într-adevăr, vemuri legendare. Îi las la o parte pe învăţătorii din Ardeal, adevăraţi luminatori ai neamului - ei îi citeau şi îi înţelegeau pe marii filosofi occidentali -, dar şi pe cei din Moldova, stăpâniţi de evlavia luminării oamenilor simpli. În Valahia însă, copiii îi duceau învăţătorului, la sfârşitul anului, măcar o găină, ca totul să fie în regulă. Cine nu dădea pasărea rămânea repetent. Mi-a spus-o unul, mi-au spus-o doi, mi-au zis-o mai mulţi dintre cei care au ajuns acum la o vârstă venerabilă.
        Îmi amintesc că am refuzat să mă mai duc la şcoală, în clasa I, ba chiar m-am îmbolnăvit o perioadă, de frica bătăilor administrate de doamna învăţătoare. Într-o zi, mamei i-a venit ideia salvatoare şi a început să-i ducă zilnic, dăscăliţei noastre, dulciuri pe care aceasta mi le dădea în pauzele dintre ore.
- Ia vino aici, mă, îmi spunea femeia de la catedră. Uite, fiindcă ai fost cuminte şi ai învăţat tot ce ţi-am dat, îţi dau bunătăţi. Dacă vii şi mâine la şcoală şi te comporţi la fel, îţi dau şi mai multe.
Scena s-a repetat de mai multe ori, până când colegul meu de bancă, privindu-mă posomorât, din uşă, cum ieşeam din sala de clasă cu braţele încărcate cu eugenii, bomboane şi spirale, a izbucnit  :
- Mie de ce nu-mi dă aia, mă, nimic, fire-ar căpăţâna ei a dracu să fie, că şi eu am învăţat şi am scris tot ?
Mai târziu, când eram prin clasa a V-a, un vecin m-a întrebat cu cine făceam limba română.
- Cu X, am zis eu, tremurând de frica zbirului care mă aştepta cu aracul, în fiecare zi, la poarta şcolii.
- Eeee, ăla e om al dracu', îi place femeile ! a râs curiosul. He, he, he, ascultă la mine, ţapul ăla bătrân aleargă toată ziua după muieri.
Trei-patru săptămâni n-am mai fost în stare să reţin nimic din ce-mi explica, la cursuri, bătrânul dascăl. Mă uitam fix la el şi mă gândeam : "Ăsta umblă după femei. Cum o fi să umbli toată ziua după femei ? Cu câte o fi având el de-a face ? Pe Z, vecina bălană şi nurlie, o fi tăbărât vreodată? Cum o fi fost ? I-o fi plăcut ? "
Văzându-mă aerian, satrapul s-a oprit într-un rând din expunere şi m-a întrebat : " Ăăăă...da' tu ce dracu' ai, mă ? Ăăăăă...eşti bolnav ? Ăăăăă...la ce te gândeşti ?"
Îl văzusem cu ochii mei cum, deşi boşorog, o pipăia febril, cerşindu-i nu ştiu ce componentă anatomică şi mormăind promisiuni fierbinţi, pe o tânără colegă care, e drept, îl provocase îndelung.
Când profesorul intra la oră ceva mai îmbujorat la faţă, auzeam din spate câte un coleg :
- Ăsta iar a dat un clei !
Erau timpuri când şcoala sta în picioare, perfect verticală, şi datorită atitudinii exemplare a părinţilor şi a guvernanţilor - aşa limitaţi cum erau ei ! - faţă de învăţământ.
Că, altminteri, oamenii erau plini de păcate şi pe-atunci.

P.S. Aceasta este postarea cu numărul o mie ! Îmi pare rău că n-am reuşit să scriu despre ceva care îmi place. În general, cei care întristează tastatura sau foaia de hârtie au două tendinţe diametral opuse. Unii vor să-şi afirme cu tot dinadinsul "spiritul critic", căutând nod în papură oricui şi găsind bube peste tot. Alţii preferă să ascundă mizeria sub preş şi, ruşinoşi, să vorbească în termeni eroici despre toţi neisprăviţii. În ceea ce mă priveşte, încerc să prezint în aşa fel lucrurile, încât adevărul să scoată discret capul, de după o uşă întredeschisă. Nu trec cu vederea niciun aspect care ţine de frumuseţea umană, dar prezint măgăriile numai până la limita suportabilului.