O vizită la 1925 ( povestire scrisă pentru o antologie tematică)

În amintirea lui Nenea Iancu

     M-am dus de Sf. Ion să fac o vizită familiei Mari şi Spiridon  Protopopescu, cu ocazia onomasticii fiului lor mai mic, Ionel, un băieţel de vreo cinci-şase anişori, blond şi veşnic încruntat. Se ştie că după terminarea războiului, România a devenit o bravă colonie germană, unde se pune în practică un riguros program de reeducare.  În România, toate familiile de la periferia capitalei au fost militarizate şi regimul este foarte aspru, fiindcă gradul de instrucţie e acolo foarte redus. Nemţii au constatat că numeroase familii româneşti nu ştiu să respecte reguli minime de civilizaţie : să nu fure, să nu distrugă, să nu arunce gunoaie pe stradă. Fiecare persoană are o funcţie militară şi unii au căpătat chiar grade. În orice caz, oricine are superiori şi subordonaţi. Cei mai mici în grad sunt copiii care îndeplinesc şi cele mai neplăcute munci : curăţarea toaletelor, frecarea şi ceruirea parchetului, lustruirea cizmelor cazone. Auzisem că pe lonel l-au rebotezat Johan, după cum am aflat de la dl Protopopescu.

─ Teamuri proaste! a decretat Dieter, unul dintre cei doi Unterofizieri repartizaţi să mustruluiască şapte ani familia Protopopescu.

Celălalt instructor este Hans, un tip bălai, tăcut şi voinic, după cum mi-a zis dl Protopopescu.

   Programul zilnic este respectat cu stricteţe. Familia e trezită la patru dimineaţa, execută programul de înviorare în jurul casei, fie vară, fie iarnă, apoi se trece la curăţenie generală în casă, urmează un duş cu apă rece, micul dejun, programul de instrucţie, orele de muncă sau de şcoală. I-am prins tocmai când făceau instrucţie, cu toate că este sărbătoare. Îmbrăcaţi în uniforme militare din război, găurite şi peticite, dl Protopopescu jr., mam’mare, doamna Mari Protopopescu, doamna Miţa Ionescu, mătuşa venită în vizită, şi micul Ionel mărşăluiau cadenţat, în pas de defilare, cu nişte puşti de lemn puse pe umeri, pe platforma de beton din curtea casei, amenajată anume în acest scop. Vremea era neobişnuit de frumoasă pentru această perioadă a anului, nu căzuse un fulg de zăpadă şi familia Protopopescu asuda din belşug, în timp ce un neamţ ţinea ritmul : “Eins-zwei, eins-zwei, eins-zwei, eins-zwei!”

Ca să fiu sincer, nu m-aşteptam ca amicii mei să facă instrucţie şi în zi de sărbătoare. M-a luat în primire, de cum am intrat, unul dintre instructori, despre care am aflat mai târziu că se numea Dieter :

─ Tumneata, porcule, de ce-ai târziat la program?

─ Păi, să vedeţi… eu…musafir…

─ Gura! a urlat Unteroffizierul. Marş în camera te gardă şi echipează la tumneata! Sticla tă-o-ncoa!

Şi mi-a luat sticla de coniac franţuzesc, pe care i-o adusesem dlui Protopopescu. Am intrat repede în vestibul şi am văzut că era amenajat în stil cazon. Birou, rastel pentru arme, dulap pentru uniforme şi bocanci, iar pe perete o hartă a Marelui Imperiu Germano-Austriac, înfiinţat după vicoria germanilor şi a austro-ungurilor în război. Dincolo de o uşă, am auzit nişte  glasuri :

─ Hei, care eşti?Care eşti acolo? Ajută-ne!

Am deschis binişor uşa debaralei şi am văzut nişte feţe dincolo de nişte gratii încuiate cu un lacăt. Erau dl Protopopescu senior şi Miklos, ungurul angajat de nemţi ca bucătar.

─ Ce e cu dumneavoastră aici? am întrebat.

─ Taci şi dă la noi câte un gât de şnaps! Suntem pedepsiţi pe-o lună.  Şnapsul e pe masa din bucătărie.

N-am apucat să caut şnapsul, că în vestibul a intrat unul dintre nemţi.

─ Ce-am spus io la tumneata?

─ Să mă echipez de urgenţă.

─ Şi ce făceai?

─ Căutam echipamentul.

─ Căutai tuozeci de beţe la tălpi! Şi ălora, pe care foiai să-i ajuţi, le foi da patruzeci.

─ Băga-mi-aş... , nu s-a putut stăpâni bătrânul Protopopescu.

─ Cincizeci te lovituri, să te înfeţi minte să nu mai forbeşti ca porcu’! Iar tumneata fă bine şi teschite uşa tulapului cu uniforme.

În două minute, eram în ţinută de militar, cu pantaloni şi tunică prea mari pentru mine şi cu o bonetă care îmi cădea până la mustaţă. Neamţul mi-a dat alta, dar asta abia se ţinea pe vârful capului.  Într-un moment de neatenţie a cerberului, mi-am ascuns cu dibăcie portofelul în buzunarul tunicii, însă neamţul nu m-a lăsat să iau şi umbrela, pentru a o folosi în loc de puşcă. Mi-a dat o armă cioplită în lemn de stejar, grea de parcă era de plumb. Am trecut la instrucţie când ajunseseră la partea cea mai grea : flotări şi genuflexiuni. Mam’mare era la înălţime şi se mişca chiar mai vioi decât ceilalţi.

─ De când face instrucţie, a căpătat o sănătate de fier. Umblă, urlă, aleargă şi dă ordine prin casă de parcă ar fi Oberst. Zici că e neamţ deghizat în babă! I-au crescut şi mustăţi,  după cum vezi, mi-a mormăit în ureche, cu ciudă, dl Protopopescu.

Instrucţia ar fi continuat, dar după o repriză de rostogoliri pe saltele şi o alta de salturi înainte, doamna Mari Protopopescu a căzut ca lată şi nemţii au ordonat auf der Stelle.

─ Dacă doarme cu ei… Pe mine m-ar fi biciut cu vâna de bou, dar pe ea…au condus-o pe canapea. Acu e cu Hans.

─ Cum doarme cu ei? Nu e soţia dumitale?

─ E, dar sunt parte supusă şi trebuie să îndur. Mari doarme o noapte cu unul, o noapte cu celălalt. Au rupt două paturi până acu’. Io n-am mai prins-o de…

─ Ce forbeaţ acolo? ne întrebă Dieter şi ne arse peste fese cu vâna de bou.

─ Vorbeam despre măreţia Imperiului şi…

─ Ta, ta. Foarte bine! Forbiţi!

Stătea, putoarea, să ne asculte.

─ E cel mai minunat imperiu care s-a văzut pe pământ, a glăsuit tare dl Protopopescu, frecându-şi şezutul, cu o mutră acră.

─ Aşa este. Măreţia Împăratului este…

Neamţul s-a îndepărtat şi ne-a dat Pause până la cafeaua de la ora cinci. Cu ţigara în gură, mam’ mare a trecut la sala de forţă, iar eu şi dl Protopopescu, frânţi de mijloc, ne-am furişat în magazia din fundul curţii, devenită biroul secret al dlui Protopopescu. După ce a încuiat uşa şi a tras storurile, a aprins o lampă mică de birou şi a scos, de sub nişte cărţi, un clondir cu pălincă. Am tras câte o duşcă şi dl Protopopescu a oftat:

─ Dacă ar fi învins ruşii şi americanii numai vodcă, whiskey şi icre negre am fi avut în faţă. Dar aşa…

─ Şi dormi aici?

─ Păi, cum? Ăia dorm, pe rând, cu Mari, unul dintre ei a ocupat sufrageria, Ionel, pardon, Johan, are odaia lui, ăi bătrâni dorm la baie, numai eu am rămas pe drumuri.

─ Şi ce-ai de gând să faci?

─ Ce-ai vrea să fac? Ăştia m-ar împuşca şi dacă ar afla că am niţică băutură ascunsă aici. Să fug? Unde? Ţara geme de nemţi, austrieci şi unguri. Nu mai pot bieţii oameni de atâta educaţie. Iar p-ăştia îi dor şalele de cât ne educă. Sunt nemiloşi. Pe ăl bătrân şi pe Miklos i-au bătut la tălpi şi le-au dat câte o lună de carceră, fiindcă nătărăii au scăpat la butoiul cu coniac al nemţilor. Au tras pe furtun până au adormit amândoi lângă butoi, unde i-a găsit Dieter. Şi ce i-a mai bătut! Mamăăăă! I-a topit! Urla moşul ca din gură de şarpe. Dacă află ăştia că socru-meu a fost Kapitan în război, îi vor face felul. Au bătut-o şi pe mam‘mare când a fost cu excursia la Sinaia. Cică a stat pe un geamantan străin şi şi-a aprins ţigara imediat după ce s-a închinat. Ba chiar că l-a acoperit pe Ionel… pardon, Johan… când copilul a tras de manivela care a oprit trenul. Pe Johan au vrut să-l trimită într-un lagăr de reeducare pentru copii, pentru că e un drac şi jumătate. A trebuit să intervenină Miţa, printr-un Oberst, la Allgemeine Armee de la Hauptquartier. S-au mai muiat şi ei când şi-au dat seama că Ionel…ăăăă….Johan seamănă binişor cu Dieter. Ce-am mai păţit!

Mai luă o gură şi îmi întinse şi mie sticla. O umbră trecu prin dreptul storurilor. Speriat, dl Protopopescu ridică un colţ al perdelei şi şopti:
─ E Ionel. Se duce să tragă o ţigară în curtea vecină, unde e o casă nelocuită.
─ Dar tobele şi trâmbiţa de unde se aud?
─ E mam’mare. În timpul ei liber încalecă pe calul pe care se juca Johan, bate toba şi suflă în trâmbiţă. Face instrucţie suplimentară, zice ea. Toţi suntem Kadett, numai ea are şanse de avansare. Are pe dracu în ea femeia asta! O să ne vină de hac tuturor! Cred chiar că va ajunge să-i comande şi pe nemţi şi să te ţii atunci! O să fie mai rău! Mi-e că hoaşca o să mă toarne  că am intervenit ca băiatul cel mare, Goe, să ia bacalauriatu’. Mă vor împuşca ăştia. Şi m-ar găuri din orice, numai să rămână ei cu Mari! Îţi spun un lucru, dar ţine minte că numai cu tine am discutat chestia asta! Mă gândesc să fug.
─ Ceee? Să fugi? Unde?
─ Să fug din ţară! S-o uşchesc. În Rusia, în Cuba, oriunde e mai bine, unde poate să stea omul într-o cârciumă, să se îmbete cu vodcă sau cu rom, nu cu pişălăul ăla de bere a lor, să umble după femei, să nu facă instrucţie ca proştii. Sssssssst!
Uşa scârţâi uşor şi dl Protopopescu sări până-n tavan, de frică, sticla îi scăpă şi se vărsă aproape jumătate din pălincă, până să apuc eu s-o ridic. Pe uşă intră, plângând, madam Mari.
─ Închide repede uşa, şopti dl Protopopescu. Ce s-a-ntâmplat, draga mea? Te-au abuzat din nou amândoi hăndrălăii?
─ Nu, nu, se lamentă madam Mari. E mult mai rău!
─ Dumnezeule te-au sodomizat ăştia! Dacă mă vor lua şi pe mine la...
─ Nu, dragă! Termină cu prostiile! Li s-a pus pata pe soru-mea, Miţa. Le place de ea mai mult decât de mine. Închipuieşte-ţi! E mai tânără şi...
─ Cum să se întâmple una ca asta? se revoltă dl Protopopescu. Dar până la urmă e bine. Rămâi cu mine şi îi lăsăm în plata Domnului.
─ Nu. Miţa va rămâne la noi şi fiecare neamţ va dormi cu una dintre noi în pat. Ne vor schimba la fiecare două zile.
─ Nenorociţii! Ăştia ne civilizează sau ne... De ce n-o-ncearcă şi pe mam’mare? Iartă-mă, n-am vrut să zic asta…Să vezi că nemernicii mă vor executa, fiindcă nu vor mai avea loc de mine. Vor aduce tot mai multe femei. Sau îmi vor da să-i citesc pe filozofii ăia nebuni ai lor sau îmi vor pune muzică urlătoare. Trebuie să fug.
─ Ce-ai zis? Să fugi? se sperie madam Protopopescu.  Dacă aud ăştia, te omoară pe loc, pentru nesupunere.
Şi a ieşit, dornică să recupereze terenul pierdut în faţa Miţei.
─Mă împuşcă şi dacă află tata mare. Ăla te toarnă şi pentru o gură de şnaps…Da, da, o să facă un bordel condus de soacră-mea şi asta va cere un pistol de cel mai mare calibru şi mă va împuşca ea, cu mâna ei. Nu mai am viaţă pe aici. Era gata să mă bage într-un lagăr de beţivi când am fost surprins într-o cârciumă, bând în timp ce trebuia să fiu la serviciu. Dacă nu intervenea Miţa printr-un amic al ei…… Câştigasem la lotărie lozurili ălea mari, dar mi-au luat ăştia beletele. Au încasat banii şi au ieşit cu Mari în oraş, la Iunion. Când s-au întos cu chef, au rupt al doilea pat cu soţioara mea. Tot atunci i-au prins pe ăi doi la butoaie.

─ Te supraveghează şi la canţilerie?
─ E armată curată şi acolo. Toţi şefii mei sunt nemţi. Director e Adolf. Ţinea ăsta nişte şedinţe şi urlă la noi, cu ochii cât cepele, până face spume la gură. N-avem voie să întârziem nicio secundă. Noroc că azi e sâmbătă. Ne miroase unul la uşă, să vadă dacă n-am băut seara ţuică. Au tăbărât pe noi, bieţii sărmani din mahala, şi nu ne mai slăbesc!
─ Schimbă-ţi serviciul, domiciliul şi toate celelalte. Fă ca mine. În centru e mai bine. N-avem decât un Major în zonă şi un Oberst la centru. Avem voie în cafenele, să ne umflăm cu bere şi cârnaţi, să tachinăm femei,să mergem la concerte, să ascultăm Wagner, să citim ziarele, să participăm la cursuri despre Nietzsche, să facem ce ne taie capul…
─ N-ai auzit că acu’ s-a dat o lege, că zece ani nu-ţi poţi schimba nici domiciliul, nici locul de muncă? Şi n-am nici bani să-mi cumpăr altă casă. Şi ştii ceva? Nu e mare procopseală să te umfli cu pişălău, să rămâi surd la concertele cu muzică de Wagner sau să ţi se bage pe gât atâta filozofie, cu Niţă ăla sau cum îi ziseşi.
─ Nietzsche.
─ Mă rog…Nică. Treaba e cum să plec eu fără Mari? Mor fără ea, sufleţelul meu! Şi mi-e că-l arestează şi pe Goe, băiatul ăl mare,  care termină şcoala de ofiţeri de marină, şi nu va mai ajunge băiatul căpitan de vas. Şi…
─ Să fugă şi el!
─ Egzact! S-o şteargă în Orient, dar numai după ce-o avea nava lui. Aşa ar trebui! Ce viitor are aici? Şi Mari va începe să toarne la Johani şi Friţi şi Hermanni până s-o albi mahalaua. Madam Georgescu e însărcinată a doua oară cu nişte nemţălăi. Are trei în casă. Şi ăia n-o slăbesc nicio clipă. Sunt mai întărâtaţi decât ăştia. Iar pe bărbatu-său vor să-l ducă la balamuc. Şi tot e bine, că nu-l…. Cică vor să ne îmbunătăţească rasa. Să-mi dai şi mie noua ta adresă.
Cuprins de o inspiraţiune subită, m-am făcut că n-aud. Am bănuielile mele. Dl Protopopescu a pus mâna pe sticlă şi a luat două guri bune.
─ Vai de capul tău, am zis. Şi pălinca de unde-o ai?
─ Are ungurul nişte prieteni la aprovizionare, de la care mai ia câte ceva. Să nu uit să-i las şi lui.
Înghiţi iar, uitând să-mi mai dea şi mie şi scoase, dintr-o hârtie de ziar, nişte iarbă frumos mirositoare pe care începu s-o mestece.
─ Ai înnebunit? Rumegi iarbă?
─ Nu e iarbă, e pătrunjel. Taie mirosul de alcool şi îţi face răsuflarea proaspătă. E un truc învăţat de la ungur. Băi, şi ce avem în pivniţă! Butoaie cu coniac, vinuri alese, lichioruri. Da’ poţi să te apropii?
─ Şi acu’ ce urmează?
─ Păi, crez c-o să mă spânzur. Ce altceva să fac? Ăştia nu ştiu de glumă şi habar n-au să râdă. Îmi vine să plâng când îi aud, la masă, făcând pe galanţii şi lansând, cică , vorbe de spirit. Ei mănâncă separat, cu Mari şi crez că că acu o s-o bage şi pe Miţa în gaşca lor. Iar noi, ăilalţi, mâncăm cu bucătarul şi cu servitoarea. Şi n-am un ban al meu, că îmi iau şi salariul şi-mi dau acolea câţiva leuţi de nu-mi ajung nici... Vai de sufletu’ şi de ficaţii mei!
Dl Protopopescu a început să plângă şi să mă îmbrăţişeze, ţinându-mă strâns.
─ Stai, frate, că nu eşti femeie! am zis. Eu te întrebasem ce urmează în programul zilnic?
─ Aaaa, tot un chin. Pe noi ne bagă la instrucţie, la un loc cu musafirii, sub comanda ăleia bătrâna, iar ei se retrag cu Mari la un joc de cărţi, la... Acu o s-o bage şi pe Miţa... Pe tine o să te pună să dai o declaraţie şi să completezi un formular: nume, prenume, data şi locul naşterii, unde locuieşti – apropo, nu mi-ai dat adresa!-, unde lucrezi, dacă eşti căsătorit, ce venituri şi bunuri ai, dacă deţii arme, alimente, câte femei ai în casă...
─ Alimente...femei...Am impresia că ai dat peste nişte bolnavi mintal. Şi nemâncaţi pe deasupra.
─ A, ăştia ţin o evidenţă strictă. Tot ce e în plus merge către capitala imperiului. Sau către burţile lor... Iar eu nu mai am nimic...nimic... Vai de sufletul şi de...
Şi iar a început să plângă şi să mă îmbrăţişeze. M-am îndepărtat puţin şi m-am uitat pe după colţul perdelei. Nu se vedea decât mam’ mare care, profitând de faptul că vremea era caldă, se aşezase pe treptele casei şi trăgea dintr-o ţigară groasă, făcând inele de fum în aer şi având alături o cană din care ieşeau aburi. În vremea asta, dl Protopopescu îşi făcea de lucru cu sticla şi băga ceva în buzunar.
─ Pe Miţa au văzut-o prima dată azi?
─ Nooo, că nu fac ei lucrurile la întâmplare. Pe Miţa pusese laba un Oberst. Da’ ăsta a crăpat de trai bun şi ei i-au trimis vorbă, crez, să vina fata în vizită la noi.
─ Şi eu pe unde scap? am întrebat.
─ Sari binişor pe fereastră, sari şi gardul vecinilor, ieşi pe poarta lor, intri într-o fundătură, faci la dreapta şi dai în bulivar.
─ Şi dacă mă prind ăştia?
─ Te împuşcă, fireşte, că ai nesocotit ordinul de a urma tot programul de instrucţie. Diseară, să ştii, ne pun nişte poze pe perete, să ne distreze. E sărbătoare, de!
─ Lasă asta. Nu vrei să fugi cu mine?
─ Păi, e cel mai sigur lucru că ne vor împuşca în stradă, în văzul tuturor, după ce vor face un careu mare, cu toţi mahalagiii. Şi să vezi ce vor râde ăia! Se vor prăpădi. Au mai fost cazuri. Condamnaţii cereau îndurare şi plângeau, iar oamenii râdeau. Ăia plângeau, ăilalţi râdeau! Păi, cum să ceri îndurare dac-ai fost dovedit ca dizertor?Pân-acu au fost igzecutaţi cinci dizertori şi a fost de fiecare dată câte o petrecere de-a duduit mahalaua. Ne-au dat program de voie, supliment la masă şi nişte deserturi să-ţi lingi degetele. Ne-au pus şi grătare cu mititei şi, drept să-ţi spun, atunci m-a uns pe suflet berea lor. Hai, du-te!
M-a îmbrâncit şi a început să râdă ca un nebun, apoi iar m-a îmbrăţişat. Apoi mi-a mai dat o îmbrânceală bună.
─ Fugi, m-a îndemnat el. Să vezi ce-o să mai petrecem! Şi ce-o să râdem! Hi,hi, hi, hi, hi, hi!
Înnebunise, fără îndoială. Am sărit repede pe fereastră, am trecut de gard ca un atlet încercat, am străbătut o curte, am dat în fundătură, am dat să fac la dreapta, dar acolo era capătul fundăturii şi aş fi picat chiar în plasa nemţilor – ah, domnule Protopescu! -, m-am reorientat repede, am cotit la stânga, am sărit un şanţ, am alergat două sute de metri şi iată-mă-n bulivar! Am răsuflat uşurat, cu toate că nu mai aveam boneta. Să zic că o ţinusem cu mâna o vreme? Nu sunt sigur, da’ când am trecut de ultima casă a fundăturii, a strigat unul, dintr-o curte, după mine : „H’ăla n-o fi dizertor?” Aşa că iuţisem fuga, în fluierăturile mahalagiilor.
M-am furişat pe străzi lăturalnice, pe după colţuri şi uşi de prăvălii, iar când am ajuns acasă, m-am speriat, vâzându-mă în oglindă fără pălărie, palton, cămaşă, cravată, pantaloni ş.c.l.. Uniforma era găurită în câteva locuri, în dreptul pieptului. Precis că ăla care-o purtase fusese împuşcat. Iar portofelul ascuns cu grijă-ntr-un buzunar al tunicii dispăruse.
Acum am înţeles de ce îl apucau pe dl Protopopescu crizele de plâns şi mă lua în braţe şi mă strângea şi mă pipăia. Bine că n-am avut şi actele la mine!

                                                                                      1 ianuarie 2018