În paralel cu ultimul op al lui Augustin Doman, am parcurs din nou, după mai mult de patruzeci de ani, trilogia lui Faulkner. Cred și eu, ca și Paul Cernat, că autorul trilogiei este nr. 1 în proza americană, dar lângă el l-aș pune și pe Steinbeck. Nu mă întind aici cu o demonstrație, dar aș fi nefericit dacă aș fi obligat să-i ierarhizez.
În adolescență m-au impresionat forța epică și ingeniozitatea construcției în romanele lui Faulkner. Plus, mi se părea pe atunci, o anumită ambiguitate care pune în lumină o scenă, restul rămânând în umbră, ca în Biblie, unde prezența lui Dumnezeu se simte permanent, deși El nu se arată. Astăzi ezit în a spune că Faulkner ar avea un stil biblic, în termenii lui Erich Auerbach. Faulkner nu e nici în întregime homeric, fiindcă lucrurile se limpezesc treptat, rămânând mereu câte ceva de lămurit şi de comentat. Rămân,oricum, adeptul literaturii bazate pe echivoc și nu-mi doresc să scriu romane cu un final în care toate grinzile construcției se pupă la milimetru, acțiunile personajelor sunt explicate pe de-a-ntregul, într-o transparență ce poate fi tradusă în termeni reali și raționali. Literatura fără ambiguitate nu este literatură.
Sunt fascinat acum, în Cătunul - Orașul este și mai strălucit! - de umorul fin al relatării, infuzat în fiecare rând. Văd mai bine decât în urmă cu patru decenii structura cărții, observ fizionomia personajelor și omenescul din ele. ( Prin 1973, Snopesii mi se păreau niște momâi sinistre, greu de descifrat. Este evident că îți trebuie o anumită vârstă nu numai pentru a scrie romane adevărate, ci și pentru a le înțelege pe cele concepute de alții. Faulkner însă mă fascina şi când nu-l înţelegeam!) La un prim nivel, Faulkner este limpede, fără contururi misterioase, așa cum sunt și Steinbeck, Tolstoi, Preda, Aldulescu și alți scriitori realiști, dar, la el, miticul și înclinația de a pune un strop de mitologie într-o poveste circulă prin venele personajelor. E sângele, e viața lor. Narațiunea este admirabil croită, rotundă, bine strunită. Iar claritatea lui Faulkner nu duce, cum spuneam, către lămurirea totală a resorturilor psihice și sociale care animă ființele pe hârtie, ci către adâncimi insondabile, unde inconștientul și nebunia ne opresc în fața unor uși pe veci zăvorâte. E, în paginile americanului, un melanj de minimalism, realism, fantezie, comic, homerism și profeție tragică, curgând, împreună ori pe rând, ca un fluviu cu multe brațe, în marele mister al vieții. Intuiția mea din adolescență este, în esență, corectă. Pe scurt, Faulkner este un romancier pe gustul meu, unul adevărat până în vârful unghiilor. Textele sale sunt complicate și frumoase, ca niște jocuri create special pentru cititorii de profesie. Ca în O adunare liniştită de Marin Preda, personajele sunt cu ochii unele pe altele şi nu se satură de povestit. Cu vervă şi haz de necaz.
Privind volumele în parte, Conacul rotunjeşte magistral personajele faulkneriene, deşi pare inferior literar Oraşului. Lirismul tragic îi dă posibilitatea lui Faulkner de a etala o viziune epică atât de puternică, încât orice prozator nu poate decât să-l admire. Interesant e că prozele lui Faulkner conţin nu doar relatarea unor fapte, ci şi interpretarea acestora.
Închei cu revizuirea unor puncte de vedere expuse în trecut. Trilogia faulkneriană este, în opinia mea, superioară celorlalte romane ale autorului. Aș coborî puțin Pe patul de moarte, pe scara narațiunilor marelui scriitor, punând Zgomotul și furia și Lumină de august imediat după Cătunul, Orașul și Conacul.
P.S. Îmi fac acum timp să recitesc nuvela Ursul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu