Despre William Faulkner sau naraţiunea în evantai

   Am avut un an greu, cu stres intens și cu multe probleme de rezolvat, care nu mi-au permis să corectez cele două romane terminate, nici să citesc cărţile programate pentru această perioadă  Totuși, din spirit de supraviețuire, am citit/recitit mai multe volume despre care voi scrie când voi avea răgazul necesar.
     În paralel cu ultimul op al lui Augustin Doman, am parcurs din nou, după mai mult de patruzeci de ani, trilogia lui Faulkner. Cred și eu, ca și Paul Cernat, că autorul trilogiei este nr. 1 în proza americană, dar lângă el l-aș pune și pe Steinbeck. Nu mă întind aici cu o demonstrație, dar aș fi nefericit dacă aș fi obligat să-i ierarhizez.
     În adolescență m-au impresionat forța epică și ingeniozitatea construcției în romanele lui Faulkner. Plus, mi se părea pe atunci, o anumită ambiguitate care pune în lumină o scenă, restul rămânând în umbră, ca în Biblie, unde prezența lui Dumnezeu se simte permanent, deși El nu se arată. Astăzi ezit în a spune că Faulkner ar avea un stil biblic, în termenii lui Erich Auerbach. Faulkner nu e nici în întregime homeric, fiindcă lucrurile se limpezesc treptat, rămânând mereu câte ceva de lămurit şi de comentat. Rămân,oricum, adeptul literaturii bazate pe echivoc și nu-mi doresc să scriu romane cu un final în care toate grinzile construcției se pupă la milimetru, acțiunile personajelor sunt explicate  pe de-a-ntregul, într-o transparență ce poate fi tradusă în termeni reali și raționali. Literatura fără ambiguitate nu este literatură.
   Sunt fascinat acum, în Cătunul - Orașul este și mai strălucit! - de umorul fin al relatării, infuzat în fiecare rând. Văd mai bine decât în urmă cu patru decenii structura cărții, observ fizionomia personajelor și omenescul din ele. ( Prin 1973, Snopesii mi se păreau niște momâi sinistre, greu de descifrat. Este evident că îți trebuie o anumită vârstă nu numai pentru a scrie romane adevărate, ci și pentru a le înțelege pe cele concepute de alții. Faulkner însă mă fascina şi când nu-l înţelegeam!) La un prim nivel, Faulkner este limpede, fără contururi misterioase, așa cum sunt și Steinbeck, Tolstoi, Preda, Aldulescu și alți scriitori realiști, dar, la el, miticul și înclinația de a pune un strop de mitologie într-o poveste circulă prin venele personajelor. E sângele, e viața lor. Narațiunea este admirabil croită, rotundă, bine strunită. Iar claritatea lui Faulkner  nu duce, cum spuneam, către lămurirea totală a resorturilor psihice și sociale care animă ființele pe hârtie, ci către adâncimi insondabile, unde inconștientul și nebunia ne opresc în fața unor uși pe veci zăvorâte. E, în paginile americanului, un melanj de minimalism, realism, fantezie, comic, homerism și profeție tragică, curgând, împreună ori pe rând, ca un fluviu cu multe brațe, în marele mister al vieții. Intuiția mea din adolescență este, în esență, corectă. Pe scurt, Faulkner este un romancier pe gustul meu, unul adevărat până în vârful unghiilor. Textele sale sunt complicate și frumoase, ca niște jocuri create special pentru cititorii de profesie. Ca în O adunare liniştită de Marin Preda, personajele sunt cu ochii unele pe altele şi nu se satură de povestit. Cu vervă şi haz de necaz.
Privind volumele în parte, Conacul rotunjeşte magistral personajele faulkneriene, deşi pare inferior literar Oraşului. Lirismul tragic îi dă posibilitatea lui Faulkner de a etala o viziune epică atât de puternică, încât orice prozator nu poate decât să-l admire. Interesant e că prozele lui Faulkner conţin nu doar relatarea unor fapte, ci şi interpretarea acestora.

    Voi scrie cândva despre Ratliff, unul dintre cele mai interesante personaje din literatura universală. Un rus americanizat, comportându-se ca un Moromete ambulant.
    Închei cu revizuirea unor puncte de vedere expuse în trecut. Trilogia faulkneriană este, în opinia mea, superioară celorlalte romane ale autorului. Aș coborî puțin Pe patul de moarte, pe scara narațiunilor marelui scriitor, punând Zgomotul și furia și Lumină de august imediat după Cătunul, Orașul și Conacul.

P.S. Îmi fac acum timp să recitesc nuvela Ursul.

Moromeţianismul lui Faulkner

       Este greu să găsim un prozator de o forţă epică comparabilă cu cea etalată de Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă ei au un statut cu totul special.

        Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.

În multe privinţe. V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.

Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !

Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.

    Subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu este analizată în cronicile pe care le-am scris despre Ana Maria şi îngerii şi Îngerul încălecat.

Moromeţianismul lui Faulkner

Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.
Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.
În multe privinţe. V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.
Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.