Dumitru Augustin Doman
Romancierul dăruindu-și un an de vacanță
Șerban Tomșa este un foarte bun
romancier, un veritabil constructor de structuri epice solide și de-o frapantă
originalitate, opere exemplare ale genului. Cel puțin, Ghețarul și Călugărul Negru
sunt două romane care-l înscriu cu cinste în rândul romancierilor optzeciști și
nu numai. Nu se bucură de meritata popularitate a celorlalți pentru că trăiește
discret, retras ca profesor de țară, undeva în Teleorman, de unde iese rar.
Altfel, cronici cuprinzătoare despre cărțile sale s-au scris suficiente pentru
a rotunji un portret de romancier remarcabil. Dar, Șerban Tomșa scrie din când
în când și povestiri, lăsând impresia că le elaborează dintr-o suflare. Le-a
strâns recent în volumul Supraveghetorul
și alte povestiri (Tracus Arte, 2017). Activitatea aceasta de povestitor o
socotesc un fel de vacanță a romancierului Șerban Tomșa, deși bucățile nu sunt
deloc ușurele, ca să zic așa, ba unele sunt antologice. Avem de-a face cu trei
tipuri de povestiri, grupate astfel în volum chiar de autor. Volumul este
deschis de Supraveghetorul, o nuvelă
hieroglifică având acțiunea în Dacia ocupată de romani, scrisă parodic, cu un
umor bine dozat. E alcătuită din 24 de scurte capitole, având structură bine
articulată, aici spunându-și cuvântul romancierul de care aminteam mai sus.
Narațiunea este construită pe o falsă intrigă conspiraționistă, cu iscoade,
trădători, soli, scribi, pelerini etc. Autorul dă frâu liber imaginației,
nuvela putând fi luată și ca scenariul unui film buf. Nuvela este exemplară și
din alt punct de vedere, acela al bogatei varietăți de tehnici narative. Partea
a doua a cărții cuprinde povestiri fictive, scurte, parcă scrise dintro
suflare, cum spuneam, fiecare dintre ele consemnând în registru când realist,
când absurd, un fapt sau un personaj insolit, ca acest Jim cel îndrăgostit de albastru: „Jim se îndrăgosti fulgerător de albastru într-o primăvară, când i se
umflară amigdalele și trebui să-și dea în gât cu albastru de metil. Văzând
rezultatul tratamentului, își vopsi părul și mustața în albastru, își trase un
costum albastru și își cumpără melon albastru. Găsi într-un magazin chiloți și
pantofi albaștri, care se asortară la gardul nou construit, vopsit în albastru.
În curte avea un vișin pipernicit, pe care Jim îl făcu repede albastru, cu un
spray cumpărat la colț de stradă. În doi ani își albăstri soția cu argint
coloidal și începu să aibă impresia că este urmărit pe stradă de doi bărbați în
uniforme și cu șepci albastre. Într-o seară, când traversa pe la semafor, Jim
fu lovit de o mașină albastră. În ultimele clipe de viaţă își îndreptă privirea
în sus și văzu o lună verde, răsărind pe un cer roz.” În câte o schiță,
Tomșa decupează o felie de realitate, o felie de două-trei minute, lăsând
cititorul perplex pentru mult mai mult timp, ca-n bucata intitulată Viața după Ilie Moromete. Precum
Charles Bukowski, de pildă, Șerban Tomșa nu pare mai deloc preocupat de a alege
realitatea de ficțiune sau realitatea cotidiană de livresc, multe dintre
povestiri având titluri mai curând de eseuri: Neologismele țăranilor, Ce se poate discuta cu Johnny Depp, Omul perete,
Un oraș borgesian... Și nu doar titluri, dar în multe personajele nu sunt
oameni, ci mai curând idei, deci nu-și face probleme în a separa acțiunea
propriu-zisă a prozei de emiterea unor idei filozofice sau filologice. Poate că
dacă n-ar fi ajuns profesor, Tomșa ar fi putut fi un bun reporter, unul
superior, în genul lui Bogza sau Nistorescu de la tinerețe. O dovedesc unele
texte precum Un oraș borgesian,
povestire antologică croită pe observațiile naratorului într-o scurtă trecere
prin centrul Bucureștilor. Autorul face dese referiri la Marin Preda, cu care
chiar are puncte comune, dincolo de faptul că cei doi provin cam din același
spațiu geografic și cultural. Iată o secvență: „Memorabilă era formula cu care Gondolieru își încheia, invariabil,
discursurile ținute în ședințele Consiliului Local: - E cazul, e locul, e rolul
să ne calmăm, să ne compromitem, să ne suspendăm și să mergem!/ I-am spus într-o
zi admirativ: - Domnule, folosești niște expresii demențiale!/ - Ce vrei, măi,
domle, mi-a răspuns bătrânul, mângâindu-și burta. Avem și noi cuvintele
noastre. Astea e...neologismili țăranilor”. Unele povestiri sunt în fond
niște parabole, adică niște povești frumoase și poematice: Când Dumnezeu a cerut puțină apă sau Un înger lovit pe trecerea de pietoni. Portrete în mișcare, cea de-a treia parte a cărții, cuprind
povestiri reale cu personaje reale, în majoritatea lor amintiri din timpul
studenției. Personajele sunt Ion Stratan, Alexandru Mușina, Romulus Bucur,
Daniel Pișcu, Traian T. Coșovei, așadar, toată floarea poeților optzeciști, dar
și a profesorilor lor: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ioan Alexandru, Ștefan
Cazimir... Din prima categorie se detașează Stratan, creionat cu căldură și cu
simpatie: „Exemplar uman splendid și
foarte bine educat, Ion Stratan avea o fire de rus, generoasă, protocolară,
tolerantă, îndatoritoare și dureros-iubitoare, ca să zic așa. Un copil frumos
și genial care nu s-a maturizat niciodată. Îi spuneam Motanul. Avea ceva felin
în înfățișarea-i falnică și mustăcioasă, care îmi amintea de Gorki și de Nikita
Mihalkov...” Portret memorabil al poetului sfârșit atât de tânăr și atât de
tragic. Din cea de-a doua categorie, un portret mai vioi: „Printre profesori, era unul tăcut, zâmbitor, cu un ten cărămiziu, de
om bine hrănit. Purta o uniformă de premilitară și se scula în fiecare zi la
cinci dimineața, intra la dușuri, unde nu era decât apă rece, și cânta, cât îl
țineau puterile, în timp ce se spăla, Rodica. S-a întâmplat să ne trezească în
felul ăsta de câteva ori. Era Ștefan Cazimir...” Frumos finalul portretului
pe care Șerban Tomșa i-l face poetului și profesorului Ioan Alexandru: „Într-o dimineață am vrut să aflu ce părere are
despre Marin Preda. Așteptam opinia unui mare poet despre un mare prozator. Și
l-am întrebat cam abrupt: - Ce părere aveți despre Marin Preda?/ Alexandru m-a
privit ciudat, și-a întors ochii către dealurile care acopereau orizontul, s-a
scărpinat în cap și mi-a spus, jenat parcă el însuși de ceea ce-mi comunica: -
Frate Ioane, ăsta e un om fără niciun Dumnezeu!” Mai sunt și alte câteva
portrete în mișcare, unul al unui cunoscut naist căruia nu-i dă numele, altul
al regizorului Tompa Gabor, camarad de armată la Câmpulung Muscel. Ziceam că
există în volumul acesta trei tipuri de povestiri? Ba, chiar mai e un al
patrulea tip. Într-o addenda, Șerban Tomșa publică și două povestiri vechi din
1978, deci din studenție, două povestiri stranii și mai elaborate stilistic,
mai țesute chinezește. Cred că nu puteau fi publicate în acea vreme, tocmai
datorită stranietății lor, cenzura nu le-ar fi dat drumul spre tipar.
Povestirile din volumul lui Șerban Tomșa sunt insolite, savuroase intrinsec, de
citit câte una în fiecare dimineață pentru a-ți începe bine ziua. Probabil că
va mai publica romane la fel de bune precum cele amintite în primele rânduri
ale acestui articol, dar și câte o „vacanță” precum cea reprezentată de cartea
de față e de așteptat de cititorii săi fideli.
Argeș, iunie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu