Literatura poliţistă şi cititorii. Răspunsuri la o anchetă literară

 Ancheta Neuma. Rafturile doi și trei ale literaturii

 

Chiar și persoanele cu gusturi literare educate și rafinate, între care se disting, firesc, autorii de literatură, au avut ocazia și plăcerea unor lecturi care nu fac parte din lista de aur a canonului literar, nu se studiază în școli și universități, iar persoanele atente la imaginea lor neagă uneori că le citesc sau le-ar provoca bucurie și destindere. De aceea vă întrebăm:

 

1.      Care sînt cărțile și autorii de-al doilea și al treilea raft, dar eventual de succes la publicul larg, pe care îi citiți și recitiți cu plăcere, în chip de divertisment, deși le recunoașteți lipsurile literare? Aveți un gen preferat din afara main-stream?

2.      Ați scris sau v-ați propus să scrieți texte literare mai facile, dar mai accesibile publicului? De ce și, dacă da, din ce categorie?

 

Literatura poliţistă şi cititorii

1. Un prozator român de azi, foarte apreciat, spunea că literatura română este de mâna a treia spre a patra. Altfel spus, orice autor recitit s-ar încadra în răspunsul la întrebarea lansată de ancheta dumneavoastră. Dar asta e o glumă, desigur. Mi se întâmplă să recitesc microromanele lui H. Bonciu şi Bizu de E. Lovinescu. Dar nu sunt sigur că e literatură de raftul al doilea. Din literatura universală recitesc cu mare plăcere romanele lui Erich Maria Remarque ( Obeliscul negru e foarte bun) şi Friedrich Durrenmatt. Câtă solidaritate umană e în textele lui Erich Maria Remarque! Mi-e teamă însă că Pe frontul de vest nimic nou, Trei camarazi şi Pana de automobil sunt literatură de primul raft. Judecătorul şi călăul şi Făgăduiala sunt însă naraţiuni bune, dar de raftul al doilea. Cu această ocazie am aflat că o scenă a fost împrumutată de Camil Petrescu de la Remarque: în timpul unui atac, un obuz retează capul unui soldat care continuă să înainteze câţiva paşi, decapitat.

Cu cea mai mare plăcere recitesc însă romane poliţiste scrise de Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Ross Macdonald, James Hadley Chase, Peter Cheyney şi, în general, cărţile apărute în colecţia Enigma a Editurii Univers. Cred că primii doi autori sunt mari scriitori şi nu înţeleg de ce literaturii poliţiste nu i se acordă statutul de literatură veritabilă. Somnul de veci, Doamna din lac, Şoimul maltez sunt cărţi de valoare, nu doar nişte texte de divertisment. Autorii au stil, iar personajele lor sunt vii, cu o psihologie bine conturată.

 

2. Deosebirea dintre un scriitor român şi unul străin este că al doilea ştie să-şi prezinte şi să-şi vândă marfa. Cu puţine excepţii – Caragiale era conştient că scrie pentru a putea fi citit de oricine ─, autorul român a scris multă vreme pentru a câştiga critica literară de partea sa. Scriitorii noştri au învăţat de la Thomas Mann că arta amânării, adică a învârtirii în jurul propriei cozi, este aducătoare de valoare. De aceea uneori se scrie încâlcit, descriptiv până la saturaţie, cu aglomerare de obiecte, fără relevanţă umană. La Thomas Mann erau zeci şi zeci de personaje vii, fiecare cu individualitatea sa, iar stilul nu făcea decât să le reliefeze complexitatea. Dacă aş fi realist, aş spune că, oricum, scriitorul român nu mai are public. Piaţa de carte e moartă – mai sunt vreo-trei două edituri care îşi promovează cu insistenţă autorii -, iar cronicarii literari sunt din ce în ce mai puţini.

N-am încercat să scriu facil, dar am vrut să fiu accesibil cititorilor ( de la un timp inexistenţi, cum spuneam). Inspirat de tehnica lui Faulkner (din Pe patul de moarte) şi a lui Kurt Vonnegut, romanul Casa noastră cea de toate zilele are capitole foarte scurte, limpezi, percutante, care se citesc uşor. Fiecare capitol reprezintă vocea distinctă a unui personaj. Scurtimea şi limpezimea stilistică sunt principii pe care le-am aplicat şi în volumele Supraveghetorul şi alte povestiri şi Ninge la Iasnaia Poliana.