Un interviu luat de poeta Camelia Iuliana Radu pentru revista Literadura

 

PE GAURA CHEII

INTERVIU, scriitorul Șerban Tomșa

Cunoscut ca unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani, scriitorul Serban Tomșa a făcut parte din Cenaclului de luni, al optzeciștilor, ca prozator. Prietenul din studentie al poetului Ion Stratan, de care a rămas legat pe viață, prozatorul cu un drum discret în lumea literară, ne uimește de fiecare dată cu scrisul condensat, evocator, pătrunzător.

Până în prezent a publicat următoarele cărţi:

1.       Biblioteca lui Noe, roman, Ed. Mondocart Pres, Bucureşti, 2003, 144 pag.; ISBN 973-98894-9-2

2.       Maimuţe în haremul nopţii, Ed. Andreas, Bucureşti, 2006, 258 pag., ISBN(10) 973-87575-6-0, ISBN (13)  978-973-87575-6-1;

3.       Gheţarul, roman, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 408 pag, ISBN 978-973-23-2860-6

4.       Călugărul Negru, Tracus Arte, Bucureşti, 2014;

5.       Supraveghetorul şi alte povestiri, Tracus Arte, Bucureşti, 2017;

6.       Casa noastră cea de toate zilele, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2019;

7.       Ninge la Iasnaia Poliana, Editura Paralela 45, 2010.

 

Prefețe

     G. Topîrceanu, "Scrieri alese", Ed. Andreas, București, 2008

Este prezent în antologiile :

1. Alertă de gradul zero în proza românească actuală ( Ed. Herg Benet, București, 2011,  coordonator Igor Ursenco)

2. 1312 SIRENE ( Ed. Neuma, Cluj-Napoca 2017, coordonator Horia Gârbea)

3.  Amorul pe înţelesul tuturor. O antologie a prozei contemporane de dragoste (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2018, coordonator Cosmin Perţa)

 

 

 

Întrebari:

1.       Cum, când, de ce ați început să scrieți? Când ați înțeles că scrisul vă este destin? Care au fost emoțiile trăite la prima publicare? De ce proză, roman?

Scriu de pe la doisprezece ani. Am scris pe o foaie de hârtie : „Vreau să devin scriitor.” Am pus hârtia într-o cutiuţă de lemn, pe care am îngropat-o. Cutiuţa a putrezit de mult, dar eu mi-am văzut visul cu ochii. Am început cu poezie. La optsprezece ani (1974), Geo Dumitrescu îmi publica, în Luceafărul, un text, Eu iubesc trandafirii. Pentru mine, literatura însemna, în primul rând, poezie. Tot în 1974 am obţinut premiul Dimitrie Bolintineanu, pentru poezie. A fost un festival literar care s-a ţinut la Bolintin, unde eram licean. Poemele mele nu aveau nimic patriotic, dar preşedintele juriului, poetul Florin Mugur, a spus că nu semnează nimic, dacă nu sunt premiat eu. Mai târziu i-am scris lui Florin Mugur. Era redactor la Cartea Românească şi m-a invitat la el, sugerându-mi să scriu un roman, fiindcă se putea publica mai uşor. Trimisesem texte câtorva scriitori, printre care Valeriu Cristea, Florin Mugur, Marin Sorescu şi încă unul, pe care nu mi-l mai amintesc. Mi-a răspuns doar Florin Mugur. Timid cum eram, nici nu l-am sunat, nici nu l-am căutat pe Florin Mugur. Am lăsat totul baltă. Probabil că dacă nu se inventa netul, n-aş mi mers nicăieri cu manuscrise în geantă şi n-aş fi ajuns scriitor. Şi o precizare foarte importantă. Am mers o vreme la Cenaclul de Luni, din preţuire faţă de Nicolae Manolescu, dar n-am citit niciodată acolo ( şi nici în alt cenaclu!), în ciuda insistenţelor prietenului Nino Stratan, care conducea pe atunci faimosul cenaclu. Stratan chiar a anunţat că voi citi nişte poeme, dar n-am făcut pasul acesta.

 

2.       Cum se naște un roman? Aveți o idee, un miez? O frază, un pasaj? Titlul vă însoțește de la început sau îl alegeți la final? Când știți că este gata un volum?

Am renunţat la poezie, fiindcă ceea ce scriam eu nu se potrivea cu ceea ce se promova atunci. Aveam încredere mai degrabă în poeţii ieşeni şi clujeni, decât în bucureşteni. Totuşi, sunt de părere că poeţii sunt adevăraţii stăpâni ai unei limbi. Proza face risipă de cuvinte. Urmuz a atins perfecţiunea, spunând totul în câteva pagini. Pornesc de la un motiv literar, de la o idee, de la o stare de spirit, de la o temă literară. După aceea stabilesc planurile narative, personajele, până ce se leagă totul într-o poveste. Spre sfârşit, textul merge din ce în ce mai bine şi finalurile sunt punctele mele forte. Mi s-a întâmplat să am două romane într-unul şi atunci am separat, cu bisturiul, cele două cărţi. Le-am rescris şi le-am dezvoltat. Aşa au apărut Călugărul Negru ( care, oricum, e complicat) şi Casa noastră cea de toate zilele. Întrezăresc finalul după primele douăzeci de pagini. De ce roman? Fiindcă e centrul de greutate al unei literaturi şi am văzut că încă este o specie viabilă, cu multe posibilităţi de exprimare. Ştiu că volumul e gata când curge firesc către un final pe care îl văd cu claritate.

 

 

3.       Vă faceți de la început un plan de roman sau după apariția unor fraze, pasaje scrise întâmplător? Vă propuneți de la inceput o temă?

După cum spuneam, îmi propun de la început o temă, dar uneori aceasta se transformă în altceva. Îmi fac şi un plan, cum ziceam, dar niciodată nu mă pot ţine de acesta. În Gheţarul există tema ratării, a neterminării unei opere, pornind de la sindromul Leonardo, care şi-a terminat puţine opere. De la un punct încolo, textul ia iniţiativa şi se scrie singur. Când o iau pe o cale greşită, mă îmbolnăvesc şi o vreme nu mai pot scrie. Apoi reiau totul cu mai multă forţă şi prospeţime. Cred că inconştientul meu îmi dictează cărţile Volumele mele sunt scrise în complicitate cu forţe spirituale care nu se supără că nu le invoci când când faci ceva de valoare.

 

4.       Cum stabiliți care sunt personajele? de la inceput, pe parcursul scrisului apar cele secundare sau sunt bine stabilite de la început? De unde vă inspirați în crearea lor? Din realitate? Le inventați? Le completați?

În linii mari stabilesc personajele de la început, dar pe parcurs se ivesc altele, mai interesante, mai pline de viaţă. Mă inspir şi din realitate, dar imaginaţia joacă un rol esenţial. 20% realitate, 80% imaginaţie.

5.       Fiind de formație filolog, urmați criteriile teoretice cunoscute sau preferați să dați o formă personală structurilor prozei scurte, romanelor, povestirilor? Ce considerați că vă definește a fi optzecist?

Totdeauna caut o formulă personală în ceea ce scriu. Romanele mele sunt diferite unele de altele. Încerc să mă reinventez de fiecare dată. Tema dictează stilul şi construcţia. Încerc să găsesc o muzică pe care să pun cuvintele şi aleg cele mai potrivite forme verbale. Alţii ar putea să mă definească mai bine în contextul optzeciştilor. Mă consider un creator de personaje şi un scriitor care tratează literatura ca literatură: să fie ambiguă şi să aibă prospeţimea uscatului ieşit de sub apele primordiale, când Creatorul le-a separat prin cuvintele Sale. Aş fi mulţumit dacă aş fi considerat un important autor de distopii în literatura noastră. Gheţarul, Călugărul Negru, Casa noastră cea de toate zilele sunt distopii.

6.       Care ar fi sfaturile pe care le-ați da celor care se apucă de scris? Dar celor care scriu proză scurtă, roman? 

În general, nu dau sfaturi. Dar e mai greu să fii prozator decât poet. Nici nu prea avem critici literari de proză. Cele câteva excepţii confirmă ideea mea.  Îi sfătuiesc totuşi pe tineri să scrie lizibil şi să uşureze lectura celor interesaţi de literatură. Cititul să fie o plăcere, nu un chin. De asemenea să nu creadă într-o singură opinie. Să fie încrezători în posibilităţile lor, dar nu mitocani, cum se întâmplă uneori. Proza scurtă se scrie fie la o singură mână, ţâşnind realmente din inconştientul nostru, fie ne obligă la nenumărate rescrieri şi retuşări. Creangă a spus într-o scrisoare către Maiorescu:” Am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt.”

7.       Din tot ce ați scris până acum, care este volumul pe care îl iubiți cel mai mult? Dar volumul pe care il considerati a fi reprezentativ?

Reneg primele două romane, Biblioteca lui Noe şi Maimuţe în haremul nostru. Să considerăm că nu le-am scris. Probabil că, rescris, al doilea ar ieşi onorabil, sub titlul Maimuţele nopţii. Dacă aş rescrie Gheţarul, probabil că acesta ar fi cartea care mă reprezintă. Cel mai reuşit text? Supraveghetorul. Cele mai dragi? Călugărul Negru, Casa noastră cea de toate zilele şi Ninge la Iasnaia Poliana. Sunt şi cele mai accesibile cititorilor.

 

8.       Planuri de viitor? Manuscris în lucru?

Nu cred în faptul că trebuie să scrii zeci de romane pentru a fi socotit romancier. De ani buni, literatura s-a transformat în industrie. Faulkner a scris mai multe romane, dar doar câteva sunt cu adevărat bune. Textuetele se revarsă mecanic, fără haz şi fără relief artistic. Cum zicea Rebreanu? Balzac a scris peste o sută de volume şi câteva sunt de mare valoare. Flaubert se laudă cu câteva şi toate sunt bune.  ( Scriitorii preferaţi ai lui Rebreanu erau Joseph Conrad şi Thomas Hardy.) Uitaţi-vă la Juan Rulfo şi la Mateiu Caragiale: au scris foarte puţin, dar sunt mai valoroşi decât Cezar Petrescu. Sigur, poţi fi foarte bun în multe romane de mare valoare. Însă scriitorii aceia sunt puţini.

 Aici n-am avut timp să scriu zeci de volume, fiindcă meseria de profesor mi-a consumat timpul şi energia, de-a lungul a patruzeci de ani, aproape în totalitate. Unui romancier îi trebuie timp şi răbdare. Stau prost cu timpul .

Am terminat o carte de memorii şi lucrez simultan la un nou roman şi la un volum de povestiri.

Să vedem ce va mai fi. Sănătoşi să fim!